Încerc câteva dialoguri cu oamenii pe care-I cunosc, oameni obișnuiți care, în felul lor și în domeniul lor, fac lumea să se miște. Aici, scutură praful de lumea provinciei mici Ana Sivu-Daponte. Actriță, mamă, doimaistă, manager al teatrului Tudor Vianu din Giurgiu, în orice ordine vrea ea, Ana este o femeie cu energie de nestăvilit.
Ana Tatu: Ana Sivu-Daponte, ne revedem și în acest spațiu virtual, deși ne întâlnim des, la teatru sau, pur și simplu, pe stradă. Ne știm de mult timp, copiii noștri au crescut împreună, suntem din aceeași localitate, din acest oraș care a tot descrescut până la stadiul de orășel. Să recunoaștem că are un aer plăcut și familiar, de târg provincial unde toată lumea cunoaște pe toată lumea. În același timp, pare să exhale o miasmă de loc de unde vrei să fugi, pentru că aici nu se întâmplă nimic. Ne-am obișnuit să tot plecăm spre București sau, mai recent, spre Ruse, când vrem să (ni) se întâmple ceva, și așa Giurgiu a devenit orașul în care este bine să locuiești pentru că pleci cu ușurință în altă parte. Și totuși, ni se întâmplă teatrul. Teatrul Tudor Vianu, teatrul nostru local, povestește tu cum este să crești într-un astfel de oraș, să fii crescută de acest teatru - aproape ca un copil de trupă, dacă-mi permiți - și apoi să te întorci ca actriță.
Ana Sivu-Daponte: Prima dată când am urcat pe scena teatrului din Giurgiu aveam... cât ai în clasa a șasea?... Vreo 12 ani. Habar n-aveam că a fost suficient să iau "microbul". Simțeam mii de ace în stomac, ceva ce nu puteam numi, rușine amestecată cu bucurie... emoțiile. Și senzația aia mi-a dat dependență. Am avut norocul ca fix atunci să fiu remarcată de un tânăr actor care tocmai ce pornise la drum cu o grupă de copii / adolescenți și mă chemase la aceste cursuri. Mi-a plăcut atât de mult, încât în fiecare weekend mergeam câte 6 ore la curs și nici nu simțeam când trece timpul... M-am gândit... "Ce meserie tare să te joci toată ziua și să te mai și plătească!"
Atunci, în anii '90, Giurgiu era și mai lipsit de evenimente, existau doar două lucruri pe care le puteai face în afară de școală: teatrul și rockoteca - tot aici, dar în foaier. Totul se întâmpla la teatru. Era o lume diferită de ce cunoscusem până atunci, o lume fascinantă pe care am îmbrățișat-o și nu am mai putut să îi dau drumul indiferent de problemele întâlnite pe parcurs.
Am tras cât am putut ca să intru la facultatea de teatru de stat, dar am picat prima sub linie la UNATC. Am fost, însă, prima pe listele de admitere la HYPERION, facultate privată la care nu am mai renunțat, deși existau idei preconcepute - zic eu - că treci prin ea ca gâsca prin apă. Am lucrat un an la o televiziune unde am fost redactor la câteva emisiuni de cultură și după un an am renunțat. "Mor dacă nu joc teatru" și am demisionat. Aproape 11 ani am fost actrița teatrului MASCA din București, apoi am venit la Giurgiu.
Când am urcat din nou pe scena asta... a fost o senzație de nedescris... Am știut atunci că e locul meu și că trebuie să lupt pentru teatrul ăsta. Am devenit manager din pură întâmplare, poate că așa trebuia să fie, sau poate că am fost omul potrivit la timpul potrivit, sau... cine știe?
A.T.: Și atunci teatrul era viu, acum este un loc dinamic, unde se tot întâmplă lucruri minunate. Aveți multe spectacole, cred că nu am ajuns chiar la toate, ar mai fi cel puțin unul, asta dacă nu le punem la socoteală pe cele pentru copii. Rămâne singurul pol cultural funcțional al orașului, noi nu avem cinematograf, concertele bune se pot număra pe degetele de la o mână - pe deceniu! - dar teatrul a început să facă pași în întâmpinarea tinerilor. Te suspectez că ești parte din această abordare ca manager, dar și ca mamă care știe prea bine că tinerii noștri se cam plictisesc pe aici, încep să viseze la plecare de la o vârstă fragedă, ceea ce stă în firea adolescenților, problema este că nici nu vor să se mai întoarcă vreodată. Am fost cu fiica mea la Ziua în care am înțeles[i], un spectacol care aduce alături adolescenți, părinți și profesori. Mi-au dat lacrimile. M-a făcut să îmi pun niște întrebări dificile: sunt cu adevărat alături de copiii mei? Îi înțeleg cât pot eu de bine, îi ascult cu atenția pe care o merită? Cum ați reușit să uniți aceste tabere care tind să vină mereu în opoziție și care sunt proiectele voastre pentru tineri?
A.S.-D.: Eu am spus tot timpul și o să repet: m-am săturat de oameni care spun doar NU SE POATE, m-am săturat să îmi arunc copiii în mașină și să fugim la București pentru a experimenta lucruri. Cred că încetul cu încetul, pas cu pas, lucrurile pot fi schimbate în bine, dacă vrei și pui osul la treabă. Desigur, există probleme de ordin financiar care nu permit evenimente de proporția celor din orașele mari; mai sunt și oameni care îți pun piedică din habar n-am ce motive (poate frustrări personale, poate invidie sau cine știe?!), dar dacă te încăpățânezi și ai idei bune se pot organiza lucruri cel puțin interesante.
Spectacolul Ziua în care am înțeles a fost unul pe care l-am dorit în mod special, trebuia musai să existe într-un orășel ca al nostru, în speranța că va pune pe gânduri atât copiii, cât și părinții sau profesorii. Din lacrimile tale înțeleg că am reușit. Am în plan ca în următorii ani să mai existe spectacole pentru adolescenți, special gândite pentru nevoile lor. Cât despre faptul că nu există cinematograf, lucrez la asta...
M-ai întrebat ce planuri am pentru tineri... Am făcut parteneriate cu mai multe instituții cu care vom conlucra pentru a avea evenimente culturale, dar și educative: anti-drog, anti-bulying, etc. ImproSolving o să fie un spectacol teatru-sport de improvizație pe aceste teme, știind că de cele mai multe ori discursurile plictisitoare intră printr-o ureche și ies pe cealaltă, dar ceva viu și interactiv are șanse mult mai mari de a atinge copiii / adolescenții. De asemenea e în plan un spectacol-lectură din programa școlară în cadrul proiectului COOLtura - E cool să fii cult, cu care sperăm să îi stimulăm și să le arătăm că poate fi foarte distractiv să citești.
Despre trupa de teatru de adolescenți cu care se lucrează, se știe deja pentru că a fost mare casting și am găsit tineri nu doar talentați, dar și deștepți, frumoși și plini de o energie minunată.
Și un secret pe care ți-l spun doar ție: pregătesc într-un loc din teatru un escape room. Dar până nu e gata, să nu spui nimănui...
Vreau să se întâmple lucruri și vreau ca teatrul să nu (mai) fie doar o instituție rece și distantă, ci un loc unde copiii / adolescenții să se simtă în largul lor, să nu mai gândească "Uuf, la teatru? Nuuu că e megaboring!". Teatrul sper să devină o oază de cultură și distracție într-un orășel destul de plictisit. Și pentru că tot spun "oază" continuăm seria de spectacole de stradă și evenimente outdoor cu care vom încerca să resuscităm nu doar esplanada teatrului, cât și parcurile, de ce nu cetatea sau portul?!... Vom vedea pe unde se poate...
Și pentru că m-ai întrebat, următorul proiect va fi un spectacol-metaforă pentru toate vârstele, cu păpuși mari de dimensiunea unui adult, care va vrăji (sper eu) atât copiii, cât și însoțitorii lor. Nici asta nu știu să se mai fi făcut în oraș, așa că sunt foarte încântată. Am ales un text metaforă pentru că am vrut să se bucure toți giurgiuvenii de această producție: va fi potrivit și pentru copii, și pentru adolescenți, și pentru adulți.
A.T.: Tot vorbim despre copii, știi întrebarea-clișeu pe care o aude orice femeie, cea despre echilibrarea vieții de familie cu cariera. Mi se pare că pune o presiune în plus pe umerii femeilor, pentru că niciodată nu reușim să menținem cu adevărat acest cerut echilibru, eu nu am întâlnit pe cineva. Nu o vei auzi de la mine, dar sunt curioasă cum este să fii mamă cu o profesie ca a ta? Mai ales cum este pentru fetele tale să te vadă pe scenă în pielea atâtor personaje, cum crezi că le influențează să aibă o mamă foarte vizibilă, cu o ocupație atât de palpabilă, care îi face pe oameni să plângă, să râdă, să aplaude? Vreau să fac o paralelă cu copiii mei, cărora li se pare că au o muncă foarte plictisitoare.
A.S.-D.: Fetele sunt mândre și mă înțeleg când nu am timp nici să respir, deși nu cred că le pică prea bine absența mea prelungită în perioada premierelor (uneori se repetă chiar și 10-12 ore). Aici mă salvează soțul meu care îmi ține mereu spatele și le distrage atenția cu diverse activități. Știu replici întregi din spectacole, și vor să stea la toate repetițiile de câte ori pot.
Uneori văd cum încearcă să mă păcălească mimând tot felul de stări, apoi râd și mă întreabă dacă le-am crezut. Nu știu dacă sunt o mama bună, dacă reușesc să echilibrez nevoia lor de familie cu actrița, managerul și femeia, mi se pare ceva utopic, eu una nu știu cum să fac asta, încerc, dar ce sper din tot sufletul este ca fetele să vadă în mine un tip de femeie independentă și luptătoare, așa cum o vedeam și eu pe mama.
A.T.: Zilele trecute vorbeam cu cineva să luăm bilete la teatru, venea un teatru bucureștean, dar am renunțat până la urmă, mai erau foarte puține locuri în sală și încă multe zile până la salariu, iar biletele... cam scumpe. Atunci i-am propus să cumpărăm bilete la "ai noștri", așa vorbesc despre voi, căci sunteți ai noștri. Nu a vrut, cu toate asigurările mele că nu facem un compromis. Giurgiuvenii mi se par un pic deprimați social, departe de a funcționa ca o comunitate, poate pentru că am fost lăsați deoparte nu doar cultural, avem legături proaste de transport cu orașele vecine, dacă nu ai mașină și un venit acceptabil singura cultură care îți rămâne este grătarul cu manele. Nu că ar fi rău, dar simt că am rămas în urmă. Străzile sunt goale, vara se mai strâng oamenii în port sau prin alte locuri, altfel suflă vântul. Cum faceți să atrageți public în sălile voastre, cum ați reușit să aveți spectacole sold-out în acest mediu destul de deprimant?
A.S.-D.: Da, am observat și eu de când sunt manager că există o parte de public care ar plăti triplu sau mai mult pentru a-i vedea pe unii actori veniți din alte orașe, mai cunoscuți, dar evită să intre la spectacolele noastre. Personal, mi se pare un soi de snobism. Desigur, nu neg sub nicio formă faptul că acei actori sunt minunați, dar consider că un spectator de teatru trebuie să vadă cât mai mult pentru a putea face comparație.
Am încercat să îi atragem și pe aceștia cu cele două spectacole în care, pe lângă actorii noștri, avem în distribuție nume mari: Spectatorul condamnat la moarte de Matei Vișniec, cu Carmen Tănase și Marius Manole și Dansând la Lughnasa de Brian Friel, cu Marius Manole, ambele în regia marii Antonella Cornici. Poate văd că nivelul producțiilor noastre nu este în niciun caz mai prejos, deși biletul la un spectacol al teatrului este de doar 30 lei.
Am avut în vară-toamnă o stagiune de exterior, mergând prin parcurile mari din oraș cu spectacolul Teatrul Altfel, în speranța că prin această apropiere dintre teatru și spectatorii săi reușim să facilităm accesul la cultură, să stârnim curiozitatea celor care nu ne-au mai călcat pragul până acum și așa să contribuim la educarea și formarea unor noi generații de spectatori.
Sold out avem de cele mai multe ori în perioada Școlii Altfel, și când se organizează prin școli sau licee, profesorii având un rol foarte important în educarea copiilor. Ni s-au cerut mult spectacole de copii sâmbăta sau duminica pentru ca părinții să vină împreună cu copiii, dar spre tristețea noastră, la aceste reprezentații sala este aproape goală. Bine, e și destul de complicat să umpli o sală de 400 de locuri vânzând bilete doar la casă. Să nu uităm, totuși, că este doar un orășel de provincie și că oamenii care se despart de televizoare sau alte dispozitive nu sunt atât de numeroși, iar dacă o fac nu pleacă în direcția teatrului. Eu fac toate eforturile să îi scot din casă cu tot felul de evenimente și producții teatrale, speranța moare ultima, nu?
A.T.: Speranța nu moare, mai ales acum când se apropie Crăciunul. Mai este doar o lună, toți așteptăm Crăciunul ca niște copii care abia așteaptă să-și desfacă cutiile cu cadouri. Ne-ați făcut show de Halloween, spre bucuria copiilor, ei nu cad în capcana de a opune tradiția și noutatea, se pot bucura de ambele, așa că e firesc să ne întrebăm ce ne pregătiți nu neapărat de sărbători, ci pentru tot anul 2024. Se poate face loc pentru colaborări cu orașul mai mare de peste Dunăre? Știu că este întotdeauna o comparație nedreaptă, ei sunt un centru cultural al nordului țării lor, noi suntem un satelit nerecunoscut al capitalei, dar mă uit cu invidie cum în perioada aceasta, în care vorbim noi, au avut aproape concomitent festival de film, festival de jazz, concerte de blues, rock și muzică clasică. Vom putem funcționa ca alte orașe europene de graniță sau vom rămâne pentru încă o perioadă nedeterminată de timp "noi" și "ei", dând în continuare vina pe bariera lingvistică, deși arta este un limbaj comun omului de orice nație ar fi el.
A.S.-D.: Eu visez la o colaborare cu teatrul din Ruse, ai ghicit bine. Am niște idei, se pot face spectacole minunate teatru-dans sau cu un limbaj nonverbal sau - de ce nu? - poate într-o limbă babiloniană... Vom vedea ce se va concretiza, încă sunt la stadiul de idee...
Pentru Crăciun vă pregătim Casa lui Moș Crăciun, un eveniment special pentru copii mici și mari, cu ateliere, face painting și evident, întâlnirea cu Moș Crăciun. Vor mai exista și ceva concerte de colinde, nu chiar tot ce îmi propusesem pentru că nu s-a mai putut din cauza noii legi venite ca un fulger la sfârșit de octombrie 2023, dar teatrul o să fie viu toată luna decembrie.
Pe 15 decembrie 2023 vom avea ultima premieră din acest an, cea despre care îți povesteam mai devreme că va fi un spectacol cu păpuși mari. Încă nu divulg titlul, mai e doar puțin...
În încheiere vreau să vă spun că pentru noi este foarte important ca spectatorii noștri să ne dea feedback și să povestească de noi și celorlalți prieteni de pe rețelele de socializare sau din viața de zi cu zi. V-a plăcut? Scrieți! Nu v-a plăcut? Scrieți! Existăm pentru voi și vrem să știm dacă apreciați (sau nu) rodul muncii noastre. Atât! Mulțumesc!
A.T.: Ana, eu îți mulțumesc pentru amintirile despre rockoteca anilor '90, pentru că te-ai lăsat trasă de limbă și ai dat din casă, ai povestit despre păpușile uriașe, escape room și teatrul-sport.
Ana Tatu: Ana Sivu-Daponte, ne revedem și în acest spațiu virtual, deși ne întâlnim des, la teatru sau, pur și simplu, pe stradă. Ne știm de mult timp, copiii noștri au crescut împreună, suntem din aceeași localitate, din acest oraș care a tot descrescut până la stadiul de orășel. Să recunoaștem că are un aer plăcut și familiar, de târg provincial unde toată lumea cunoaște pe toată lumea. În același timp, pare să exhale o miasmă de loc de unde vrei să fugi, pentru că aici nu se întâmplă nimic. Ne-am obișnuit să tot plecăm spre București sau, mai recent, spre Ruse, când vrem să (ni) se întâmple ceva, și așa Giurgiu a devenit orașul în care este bine să locuiești pentru că pleci cu ușurință în altă parte. Și totuși, ni se întâmplă teatrul. Teatrul Tudor Vianu, teatrul nostru local, povestește tu cum este să crești într-un astfel de oraș, să fii crescută de acest teatru - aproape ca un copil de trupă, dacă-mi permiți - și apoi să te întorci ca actriță.
Ana Sivu-Daponte: Prima dată când am urcat pe scena teatrului din Giurgiu aveam... cât ai în clasa a șasea?... Vreo 12 ani. Habar n-aveam că a fost suficient să iau "microbul". Simțeam mii de ace în stomac, ceva ce nu puteam numi, rușine amestecată cu bucurie... emoțiile. Și senzația aia mi-a dat dependență. Am avut norocul ca fix atunci să fiu remarcată de un tânăr actor care tocmai ce pornise la drum cu o grupă de copii / adolescenți și mă chemase la aceste cursuri. Mi-a plăcut atât de mult, încât în fiecare weekend mergeam câte 6 ore la curs și nici nu simțeam când trece timpul... M-am gândit... "Ce meserie tare să te joci toată ziua și să te mai și plătească!"
Atunci, în anii '90, Giurgiu era și mai lipsit de evenimente, existau doar două lucruri pe care le puteai face în afară de școală: teatrul și rockoteca - tot aici, dar în foaier. Totul se întâmpla la teatru. Era o lume diferită de ce cunoscusem până atunci, o lume fascinantă pe care am îmbrățișat-o și nu am mai putut să îi dau drumul indiferent de problemele întâlnite pe parcurs.
Am tras cât am putut ca să intru la facultatea de teatru de stat, dar am picat prima sub linie la UNATC. Am fost, însă, prima pe listele de admitere la HYPERION, facultate privată la care nu am mai renunțat, deși existau idei preconcepute - zic eu - că treci prin ea ca gâsca prin apă. Am lucrat un an la o televiziune unde am fost redactor la câteva emisiuni de cultură și după un an am renunțat. "Mor dacă nu joc teatru" și am demisionat. Aproape 11 ani am fost actrița teatrului MASCA din București, apoi am venit la Giurgiu.
Când am urcat din nou pe scena asta... a fost o senzație de nedescris... Am știut atunci că e locul meu și că trebuie să lupt pentru teatrul ăsta. Am devenit manager din pură întâmplare, poate că așa trebuia să fie, sau poate că am fost omul potrivit la timpul potrivit, sau... cine știe?
A.T.: Și atunci teatrul era viu, acum este un loc dinamic, unde se tot întâmplă lucruri minunate. Aveți multe spectacole, cred că nu am ajuns chiar la toate, ar mai fi cel puțin unul, asta dacă nu le punem la socoteală pe cele pentru copii. Rămâne singurul pol cultural funcțional al orașului, noi nu avem cinematograf, concertele bune se pot număra pe degetele de la o mână - pe deceniu! - dar teatrul a început să facă pași în întâmpinarea tinerilor. Te suspectez că ești parte din această abordare ca manager, dar și ca mamă care știe prea bine că tinerii noștri se cam plictisesc pe aici, încep să viseze la plecare de la o vârstă fragedă, ceea ce stă în firea adolescenților, problema este că nici nu vor să se mai întoarcă vreodată. Am fost cu fiica mea la Ziua în care am înțeles[i], un spectacol care aduce alături adolescenți, părinți și profesori. Mi-au dat lacrimile. M-a făcut să îmi pun niște întrebări dificile: sunt cu adevărat alături de copiii mei? Îi înțeleg cât pot eu de bine, îi ascult cu atenția pe care o merită? Cum ați reușit să uniți aceste tabere care tind să vină mereu în opoziție și care sunt proiectele voastre pentru tineri?
A.S.-D.: Eu am spus tot timpul și o să repet: m-am săturat de oameni care spun doar NU SE POATE, m-am săturat să îmi arunc copiii în mașină și să fugim la București pentru a experimenta lucruri. Cred că încetul cu încetul, pas cu pas, lucrurile pot fi schimbate în bine, dacă vrei și pui osul la treabă. Desigur, există probleme de ordin financiar care nu permit evenimente de proporția celor din orașele mari; mai sunt și oameni care îți pun piedică din habar n-am ce motive (poate frustrări personale, poate invidie sau cine știe?!), dar dacă te încăpățânezi și ai idei bune se pot organiza lucruri cel puțin interesante.
Spectacolul Ziua în care am înțeles a fost unul pe care l-am dorit în mod special, trebuia musai să existe într-un orășel ca al nostru, în speranța că va pune pe gânduri atât copiii, cât și părinții sau profesorii. Din lacrimile tale înțeleg că am reușit. Am în plan ca în următorii ani să mai existe spectacole pentru adolescenți, special gândite pentru nevoile lor. Cât despre faptul că nu există cinematograf, lucrez la asta...
M-ai întrebat ce planuri am pentru tineri... Am făcut parteneriate cu mai multe instituții cu care vom conlucra pentru a avea evenimente culturale, dar și educative: anti-drog, anti-bulying, etc. ImproSolving o să fie un spectacol teatru-sport de improvizație pe aceste teme, știind că de cele mai multe ori discursurile plictisitoare intră printr-o ureche și ies pe cealaltă, dar ceva viu și interactiv are șanse mult mai mari de a atinge copiii / adolescenții. De asemenea e în plan un spectacol-lectură din programa școlară în cadrul proiectului COOLtura - E cool să fii cult, cu care sperăm să îi stimulăm și să le arătăm că poate fi foarte distractiv să citești.
Despre trupa de teatru de adolescenți cu care se lucrează, se știe deja pentru că a fost mare casting și am găsit tineri nu doar talentați, dar și deștepți, frumoși și plini de o energie minunată.
Și un secret pe care ți-l spun doar ție: pregătesc într-un loc din teatru un escape room. Dar până nu e gata, să nu spui nimănui...
Vreau să se întâmple lucruri și vreau ca teatrul să nu (mai) fie doar o instituție rece și distantă, ci un loc unde copiii / adolescenții să se simtă în largul lor, să nu mai gândească "Uuf, la teatru? Nuuu că e megaboring!". Teatrul sper să devină o oază de cultură și distracție într-un orășel destul de plictisit. Și pentru că tot spun "oază" continuăm seria de spectacole de stradă și evenimente outdoor cu care vom încerca să resuscităm nu doar esplanada teatrului, cât și parcurile, de ce nu cetatea sau portul?!... Vom vedea pe unde se poate...
Și pentru că m-ai întrebat, următorul proiect va fi un spectacol-metaforă pentru toate vârstele, cu păpuși mari de dimensiunea unui adult, care va vrăji (sper eu) atât copiii, cât și însoțitorii lor. Nici asta nu știu să se mai fi făcut în oraș, așa că sunt foarte încântată. Am ales un text metaforă pentru că am vrut să se bucure toți giurgiuvenii de această producție: va fi potrivit și pentru copii, și pentru adolescenți, și pentru adulți.
A.T.: Tot vorbim despre copii, știi întrebarea-clișeu pe care o aude orice femeie, cea despre echilibrarea vieții de familie cu cariera. Mi se pare că pune o presiune în plus pe umerii femeilor, pentru că niciodată nu reușim să menținem cu adevărat acest cerut echilibru, eu nu am întâlnit pe cineva. Nu o vei auzi de la mine, dar sunt curioasă cum este să fii mamă cu o profesie ca a ta? Mai ales cum este pentru fetele tale să te vadă pe scenă în pielea atâtor personaje, cum crezi că le influențează să aibă o mamă foarte vizibilă, cu o ocupație atât de palpabilă, care îi face pe oameni să plângă, să râdă, să aplaude? Vreau să fac o paralelă cu copiii mei, cărora li se pare că au o muncă foarte plictisitoare.
A.S.-D.: Fetele sunt mândre și mă înțeleg când nu am timp nici să respir, deși nu cred că le pică prea bine absența mea prelungită în perioada premierelor (uneori se repetă chiar și 10-12 ore). Aici mă salvează soțul meu care îmi ține mereu spatele și le distrage atenția cu diverse activități. Știu replici întregi din spectacole, și vor să stea la toate repetițiile de câte ori pot.
Uneori văd cum încearcă să mă păcălească mimând tot felul de stări, apoi râd și mă întreabă dacă le-am crezut. Nu știu dacă sunt o mama bună, dacă reușesc să echilibrez nevoia lor de familie cu actrița, managerul și femeia, mi se pare ceva utopic, eu una nu știu cum să fac asta, încerc, dar ce sper din tot sufletul este ca fetele să vadă în mine un tip de femeie independentă și luptătoare, așa cum o vedeam și eu pe mama.
A.T.: Zilele trecute vorbeam cu cineva să luăm bilete la teatru, venea un teatru bucureștean, dar am renunțat până la urmă, mai erau foarte puține locuri în sală și încă multe zile până la salariu, iar biletele... cam scumpe. Atunci i-am propus să cumpărăm bilete la "ai noștri", așa vorbesc despre voi, căci sunteți ai noștri. Nu a vrut, cu toate asigurările mele că nu facem un compromis. Giurgiuvenii mi se par un pic deprimați social, departe de a funcționa ca o comunitate, poate pentru că am fost lăsați deoparte nu doar cultural, avem legături proaste de transport cu orașele vecine, dacă nu ai mașină și un venit acceptabil singura cultură care îți rămâne este grătarul cu manele. Nu că ar fi rău, dar simt că am rămas în urmă. Străzile sunt goale, vara se mai strâng oamenii în port sau prin alte locuri, altfel suflă vântul. Cum faceți să atrageți public în sălile voastre, cum ați reușit să aveți spectacole sold-out în acest mediu destul de deprimant?
A.S.-D.: Da, am observat și eu de când sunt manager că există o parte de public care ar plăti triplu sau mai mult pentru a-i vedea pe unii actori veniți din alte orașe, mai cunoscuți, dar evită să intre la spectacolele noastre. Personal, mi se pare un soi de snobism. Desigur, nu neg sub nicio formă faptul că acei actori sunt minunați, dar consider că un spectator de teatru trebuie să vadă cât mai mult pentru a putea face comparație.
Am încercat să îi atragem și pe aceștia cu cele două spectacole în care, pe lângă actorii noștri, avem în distribuție nume mari: Spectatorul condamnat la moarte de Matei Vișniec, cu Carmen Tănase și Marius Manole și Dansând la Lughnasa de Brian Friel, cu Marius Manole, ambele în regia marii Antonella Cornici. Poate văd că nivelul producțiilor noastre nu este în niciun caz mai prejos, deși biletul la un spectacol al teatrului este de doar 30 lei.
Am avut în vară-toamnă o stagiune de exterior, mergând prin parcurile mari din oraș cu spectacolul Teatrul Altfel, în speranța că prin această apropiere dintre teatru și spectatorii săi reușim să facilităm accesul la cultură, să stârnim curiozitatea celor care nu ne-au mai călcat pragul până acum și așa să contribuim la educarea și formarea unor noi generații de spectatori.
Sold out avem de cele mai multe ori în perioada Școlii Altfel, și când se organizează prin școli sau licee, profesorii având un rol foarte important în educarea copiilor. Ni s-au cerut mult spectacole de copii sâmbăta sau duminica pentru ca părinții să vină împreună cu copiii, dar spre tristețea noastră, la aceste reprezentații sala este aproape goală. Bine, e și destul de complicat să umpli o sală de 400 de locuri vânzând bilete doar la casă. Să nu uităm, totuși, că este doar un orășel de provincie și că oamenii care se despart de televizoare sau alte dispozitive nu sunt atât de numeroși, iar dacă o fac nu pleacă în direcția teatrului. Eu fac toate eforturile să îi scot din casă cu tot felul de evenimente și producții teatrale, speranța moare ultima, nu?
A.T.: Speranța nu moare, mai ales acum când se apropie Crăciunul. Mai este doar o lună, toți așteptăm Crăciunul ca niște copii care abia așteaptă să-și desfacă cutiile cu cadouri. Ne-ați făcut show de Halloween, spre bucuria copiilor, ei nu cad în capcana de a opune tradiția și noutatea, se pot bucura de ambele, așa că e firesc să ne întrebăm ce ne pregătiți nu neapărat de sărbători, ci pentru tot anul 2024. Se poate face loc pentru colaborări cu orașul mai mare de peste Dunăre? Știu că este întotdeauna o comparație nedreaptă, ei sunt un centru cultural al nordului țării lor, noi suntem un satelit nerecunoscut al capitalei, dar mă uit cu invidie cum în perioada aceasta, în care vorbim noi, au avut aproape concomitent festival de film, festival de jazz, concerte de blues, rock și muzică clasică. Vom putem funcționa ca alte orașe europene de graniță sau vom rămâne pentru încă o perioadă nedeterminată de timp "noi" și "ei", dând în continuare vina pe bariera lingvistică, deși arta este un limbaj comun omului de orice nație ar fi el.
A.S.-D.: Eu visez la o colaborare cu teatrul din Ruse, ai ghicit bine. Am niște idei, se pot face spectacole minunate teatru-dans sau cu un limbaj nonverbal sau - de ce nu? - poate într-o limbă babiloniană... Vom vedea ce se va concretiza, încă sunt la stadiul de idee...
Pentru Crăciun vă pregătim Casa lui Moș Crăciun, un eveniment special pentru copii mici și mari, cu ateliere, face painting și evident, întâlnirea cu Moș Crăciun. Vor mai exista și ceva concerte de colinde, nu chiar tot ce îmi propusesem pentru că nu s-a mai putut din cauza noii legi venite ca un fulger la sfârșit de octombrie 2023, dar teatrul o să fie viu toată luna decembrie.
Pe 15 decembrie 2023 vom avea ultima premieră din acest an, cea despre care îți povesteam mai devreme că va fi un spectacol cu păpuși mari. Încă nu divulg titlul, mai e doar puțin...
În încheiere vreau să vă spun că pentru noi este foarte important ca spectatorii noștri să ne dea feedback și să povestească de noi și celorlalți prieteni de pe rețelele de socializare sau din viața de zi cu zi. V-a plăcut? Scrieți! Nu v-a plăcut? Scrieți! Existăm pentru voi și vrem să știm dacă apreciați (sau nu) rodul muncii noastre. Atât! Mulțumesc!
A.T.: Ana, eu îți mulțumesc pentru amintirile despre rockoteca anilor '90, pentru că te-ai lăsat trasă de limbă și ai dat din casă, ai povestit despre păpușile uriașe, escape room și teatrul-sport.
[i] Spectacolul, pus în scenă sub îndrumarea regizorului Ioan Crețescu, explorează poveștile unui grup de adolescenți cu personalități complet diferite. Prin împărtășirea experiențelor personale, cei cinci tineri ajung să înțeleagă mai profund atât propria lor identitate, cât și pe ceilalți, descoperind că, în ciuda aparențelor, se simt la fel de izolați și neînțeleși.
"Cred că e un spectacol care surprinde aspecte din relația elevi-părinți - profesori, un spectacol în care se vor regăsi. Dar el (spectacolul) nu-și propune să găsească rezolvări, e un spectacol care pune întrebări." (Ioan Crețescu)
Regia: Ioan Crețescu
Scenografie: Ana-Maria Udeanu / Coregrafie: Victoria Bucun / Compoziție muzicală: Șerban Chițu
Distribuția: Sorin Dinculescu, Anca Pascu, Evelyn Marcu, Ștefan Liță, Vlad Bînzoiu, Vlad Ciubotaru, Georgiana Vrațiu, Robert Poiană, Delia Hriscu-Badea.
"Cred că e un spectacol care surprinde aspecte din relația elevi-părinți - profesori, un spectacol în care se vor regăsi. Dar el (spectacolul) nu-și propune să găsească rezolvări, e un spectacol care pune întrebări." (Ioan Crețescu)
Regia: Ioan Crețescu
Scenografie: Ana-Maria Udeanu / Coregrafie: Victoria Bucun / Compoziție muzicală: Șerban Chițu
Distribuția: Sorin Dinculescu, Anca Pascu, Evelyn Marcu, Ștefan Liță, Vlad Bînzoiu, Vlad Ciubotaru, Georgiana Vrațiu, Robert Poiană, Delia Hriscu-Badea.