Ochii negri

Urcând treptele carierei de mamă către înălțimile adolescenței copiilor, atentă să nu-mi frâng gâtul și țopăind din greșeală în greșeală, am reușit să învăț măcar un lucru. Unul singur. Să nu mă mir. Și dacă mă mir, să nu mă dau de gol, punând întrebări. Și dacă pun întrebări, să o fac prin învăluire, sporindu-mi considerabil șansele de a afla ceva.

Așadar, când pe masa din bucătărie, pe care Universul întreg tinde să se reverse - de la cea mai mică particulă subatomică, până la cel mai baban corp cosmic - încrezător în superputerile mele de debarasatoare permanentă, a aterizat o pungă cu... ochi, pur și simplu mi-am uitat lecția învățată.

Nu doar că am luat punga și am întors-o pe toate părțile, examinându-i cu mare mirare conținutul de ochi cu iriși negri, dar apoi am strigat cu glas de mamă, din acela care se aude peste cinci blocuri, distanța la care se jucau puștii de altădată, feriți de ochii mamelor, nu și de vocile lor, care îi găseau oriunde și îi chemau la masă, nemiloase la rugămințile copiilor de a-i mai lăsa afară încă cinci minute. Vocea mea se aude slab până în camerele copiilor, nu pentru că am avea cine știe ce casă mare, nici pentru că n-aș avea eu glas puternic - ohoo, ce soprană au ratat scenele lumii - ci pentru că au ei urechile înfundate. Cu căști.
- Ce mama naibii poate să însemne punga asta de ochi pe masă?
....
- Ia veniți un pic și lămuriți-mă ai cui sunt ochii ăștia?
...
- Alooo, care ți-ai lăsat ochii pe masa din bucătărie?
...

Când am simțit că mă ia răgușeala și căutăm ceva pastile de gât - care stau în cutia de medicamente uzuale de pe... masă - o vocișoară a susurat cu inocență:
- Să lași ochii acolo, sunt ai mei. I-am ținut o lună în buzunar.
- Și după o lună în care nu te-ai putut lipsi de ei, ai constatat brusc că nu mai ai nevoie de 200 ochi și i-ai lăsat aici?
- Păi, da. M-am plictisit să îi folosesc. Îmi trebuiau când intram prin magazine.
- Pentru? (Nu sunt de acord cu folosirea prepozițiilor drept propoziții interogative, dar mă grăbea presiunea cu care vreo sută de perechi de ochi mă priveau împrăștiați pe masă, alături de trei ouă zorite să ajungă la temperatura camerei și o cafea care se răcise.)
- Puneam ochi mărfurilor de pe rafturi. Numai celor potrivite. Le umanizam, le personificam, le făceam ghidușe, le îndemnam să se uite și ele la oameni.

Ce să mai zici după o astfel de descriere a modului de utilizare a ochilor?! I-am adunat în punguța lor și i-am lăsat pe masa din bucătărie, până zilele trecute când i-am pus bine. Sau poate i-am aruncat, rareori s-a întâmplat să mai găsesc ceva "pus bine". Aici este o lecție pe care încă nu am învățat-o, fie despre universal paralel care se deschide plin de mistere în familiaritatea căminului și hăpăie pe tăcute dorința mea de a fi organizată și convingerea copiilor că mama știe în orice moment unde se află fiecare fleac din casă, fie despre învățarea unor metode de investigație cu care doar serviciile secrete ar mai putea găsi obiectele pe care mamele le pun bine.

Cu toate astea, ieri nici nu intrasem bine în casă când m-am simțit stânjenită, nelalocul meu ca un introvertit îmbrâncit pe scenă, în fața unui public neașteptat. Frigiderul, filtrul de cafea, portocalele din fructieră, bucătăria întreagă mă privea calmă, ușor ironică, pusă pe joacă, prin zeci de perechi de ochi negri.