Păpuși de piatră

- Ne săpase tăticu' o groapă, colo'șa în grădină, unde e caisul bătrân. Nu mai știu ce o fi vrut el să construiască. N-a mai apucat. Întâi au venit nemții, apoi rușii. Noi ne făcusem un castel din groapă.
- Un castel inversat. Un fel de castel cu fundul în sus?

Întreb tare, vocea mea sună ca țipătul unei păsări, se izbește de pereți. Nici ea nu mai aude bine, o fi și vârsta, și nenorocirea de televizor vechi pe care-l găsesc mereu urlând. Vara îl aud de la poartă, prin fereastra deschisă. Dar bine că încuie ușa, de trebuie uneori să intru pe geam. Adoarme în fața televizorului. Sar gardul, sar pervazul și întâi verific dacă respiră. Apoi opresc televizorul, deschid ușa încăperii și mă prefac că abia am intrat. Pe frig, îmi este mai greu. Bat în fereastră până mi se înroșesc buricele degetelor. Trec prin toate stările, mă enervez, mă îngrijorez, intru în panică și scot telefonul să sun la urgențe, mi se pare că totuși pieptul i se mișcă ritmic sus-jos. Reiau bătăile în geam, în tocul ferestrei. Sun pe fixul aflat de cealaltă parte a ferestrei. Tot nu aude. Ies pe stradă, poate apare vreo vecină să întreb dacă a fost văzută mai devreme. Am învățat să adulmec curtea, știu să ghicesc în semnele anotimpurilor. Chirăitul delicat al puilor de găină pe care i-a băgat mai devreme în lădița de pe hol. Iarna, frânghia cu rufe înlemnite de ger, vara, jilăveala pământului din ghivecele cu mușcate înșirate pe marginea verandei, la care toamna se adaugă gutuile și pere pătate de boli. Azi a fost. Înseamnă că a spălat, a strâns puii pe înserat, a adunat gutuile, a umplut cu apă găleata pe care o lasă la intrare, să aibă apă dimineața și să nu întâmpine zorii cu gol.

Aici nu am fost niciodată străină, cunosc toată intimitatea acestei curți singuratice, treapta de la intrare fisurată ca o graniță între înăuntru și afară, ușa care scârțâie dacă nu știi cum să o deschizi, împingând-o în același timp în canat, mirosul sobei înțepenită rece, cu gura deschisă, ticăitul supărător al ceasului de masă. Știu că după câteva minute de anunțare gălăgioasă a fiecărei secunde, îl voi lua pe furiș și îl voi îndesa sub perna fotoliului, de unde va continua înfundat și nemulțumit să boscorodească.
- Săpasem niște trepte în pământ, își reia povestea fără să mă bage în seamă.

Învârte pe deget o ață pe care a smuls-o din colțul plapumei. Degetul i s-a înroșit și i s-a umflat, cred că încearcă intenționat să își provoace durere. Poate verifică așa dacă mai trăiește, naiba știe, așa cum și eu caut semne de viață, adulmecând curtea.
- Așa, săpasei tu niște trepte în castelul-groapă...
- Eu, noi. Cu toții, copiii de pe stradă. Coboram pe trepte, ne credeam prințese și ne jucam pe fundul gropii.
- Și cu ce vă jucați?

A terminat cu ața, și-a eliberat degetul din strânsoare și privește cum scot din sacoșă cadourile de ziua ei. Dulciuri pentru diabetici și o orhidee de un roz violent. Să nu-mi aduci nimic, îmi spusese, dar sper ca planta colorată să o înveselească. Cândva curtea ei era o grădină botanică, sătenii mai că-și rupeau gâturile când treceau pe stradă, cu ochii la plantele rare care își explodau vitalitatea în flori exotice și fructe nemaivăzute. Îmi dreg vocea, ridic orhideea la nivelul obrazului și îi urez "La mulți ani". Mi se pare că doar am șoptit, dar m-a auzit și mă privește uimită, aproape cu dușmănie. Urarea rămâne suspendată deasupra unui hău căscat brusc între noi, apoi se prăbușește fără ecou.
- Cu ce ne jucam? Cu păpușile, cum se joacă toate fetițele, cum te jucai și tu când erai mică.
- Ce fel de păpuși aveați? De pănuși, din cârpe? Mă bucur că a revenit la povestirea ei, în trecut se simte mai bine, ochii îi prind o sclipire tânără, prăpastia pare astupată.
- Păpușile noastre? Erau de piatră, ni le cumpăram de la bâlciul de Sântă Marie.
- Și nu se spărgeau? Mai ai vreuna rămasă, pe undeva, prin pod?
- Nu se spărgeau, se mai ciobeau, dar aveam grijă de ele. Cine știe pe unde or fi îngropate?! Și fetele s-au dus una câte una, ultima rămăsese Zamfira.

La plecare, scot ceasul de sub perna fotoliului și îl pun la locul lui. Încăperea se umple cu tic-tac-ul înnebunitor. Vin poimâine, o anunț și, când închid ușa, simt cum hăul s-a redeschis și absoarbe tot ce las în urmă. Umbrele fetițelor care se jucau cu păpuși din piatră, florile exotice de demult, secundarul și minutarul ceasului absurd. Ca de fiecare dată, se oprește la fisura treptei de la intrare și mă gonește în seara de primăvara timpurie.