Douăzeci şi nouă - Grigore
Acum e momentul să mă opresc un pic. Nu, n-am obosit, deşi sunt la capătul puterilor (capătul cel mai îndepărtat). Pentru Svetlana aş merge şi în subteranele Parisului şi zău că nu m-ar mira ca în următoarele ore să nimeresc peste un personaj slinos care să mă invite să cobor într-o gură de canal undeva pe lângă Gara Saint Lazare. Asta desigur, după ce voi savura rozé-ul Ancuţei. Oricum, Parisul se pregăteşte de înnoptat şi o întrebare mă sfredeleşte ca un burghiu: unde voi dormi?Dar înainte de a răspunde la ea şi la avalanşa de alte întrebări mici şi ursuze care o urmează, mi-am amintit subit de o întâmplare petrecută acum mulţi ani, care are legătură cu ceea ce mi se întâmplă astăzi.
Era într-o perioadă în care eram prieten cu Grigore. Grigore era un personaj venit de pe planeta Taciturnus şi pogorât pe Terra cu unicul scop de a suferi. Mă împrietenisem cu el într-o seară de vară, la o partidă de biliard. Ieşisem cu nişte amici să dăm în bile - noua nebunie a acelor vremuri. Jucam pe bani, nu cine ştie ce sume, dar ne îndârjiserăm suficient de mult cât să facem gălăgie şi să nu băgăm de seamă ce se întâmplă în jurul nostru. Şi totuşi, la un moment dat ne-am oprit cu toţii cu tacurile în aer, gurile căscate şi ochii scoşi din orbite către o masă vecină la care se petreceau evenimente ciudate. O tipă despre care aveam să consimţim la unison că e "bună" începuse să urle din fundul stomacului la o creatură cocârjată, negricioasă şi cu barbă, care cu greu se putea defini ca bărbat în floarea vârstei. Femeia era în plină criză isterică şi devenise mai degrabă incoerentă, însă imaginea părea teleportată dintr-un desen animat pentru adulţi. Tipa, mult mai înaltă ca el, îmbrăcată ca un curvet modern şi luxos, cu craci interminabili deloc ascunşi sub o fustiţă din piele roşie, cu ţâţe ascuţite precum vocea şi cu o faţă pe care aplicase un fard ciudat care bătea în verzui şi-i dădea o paloare de cadavru proaspăt ieşit dintr-un mormânt afânat, se înfipsese la câţiva centimetri de faţa bietului om şi-i împroşca pe căpăţâna brunetă saliva otrăvită a propriilor nervi incontrolabili. Creatura asuprită lăsase bărbia în pământ, se sprijinise în tac şi asculta injuriile precum un copil cuminte născut dintr-o mamă nebună care-l alăptase până la zece ani. "Imbecilule, cârlig de rufe ce eşti, n-ai fost în stare... de ce nu mi-ai spus, aoleu... pe mă-ta cu cine m-a pus să mă cuplez cu tine... eram sigură că o să-mi nenorocesc destinul... impotentule, uită-te la tine... o găină ar avea coaie mai mari... să dispari de-aici, vierme..." şi tot aşa, vreme de câteva minute, ca un spectacol de teatru într-un spaţiu neconvenţional: clienţii cereau deja chipsuri şi bere, unii se urcaseră cu fundurile pe mesele de biliard şi-şi dădeau coate, amuzaţi, alţii ruşinaţi de spectacolul ad-hoc cereau nota de plată.
La un moment dat uraganul s-a oprit brusc, cu un final nerecomandat celor cu inimile slabe: jap-jap, două palme consistente s-au abătut peste obrazul neras al onorabilului cetăţean, făcând sala să se cutremure şi o bilă de-a mea aflată pe buza unei găuri să cadă cu un zgomot sec în pântecele mesei. După care femeia-animal-bine şi-a luat geanta-leopard şi a părăsit încăperea lăsând în urmă o jumătate de bărbat şi o asistenţă buimac-fermecată. Cineva de la o masă mai îndepărtată a început să aplaude şi vraja momentului s-a destrămat, ca un foc de artificii ieftine. Iobagul s-a aşezat pe un scaun, cu capul în pământ. Dintr-o pornire umană, m-am dus lângă el - întâmplător eram foarte aproape şi l-am întrebat ca pe un copil care a căzut de la etajul trei direct în cap:
- Trăieşti?
I-au trebuie zece secunde ca să răspundă cu o voce candid-piţigăiată, care avea să-mi scrijelească zilele aproape trei ani de-atunci încolo.
- Trăiesc pe marginea curcubeului.
Mai târziu am realizat că acela a fost unul dintre cele mai tandre momente non-amoroase pe care le trăisem vreodată şi că răspunsul lui mă cucerise pe loc, ca o bomboană de ciocolată elveţiană fină care-ţi poposeşte pe limbă într-un moment oarecare.
A fost totodată începutul prieteniei mele cu Grigore, pe care prietenii îl strigau Grig, amantele Gregoar, iar femeile îndrăgostite de el, Griguţă.
Grigore era proaspăt student la metalurgie, o facultate din care nu înţelegea decât că metalele grele se deosebesc de metalele uşoare prin simplul fapt că primele pot să se transforme foarte uşor într-un stil muzical cu mulţi decibeli. Aşa cum am mai spus, principala preocupare a lui Grigore era să sufere, în special din cauza numeroaselor femei cărora trebuia să le facă faţă. La un moment dat l-am suspectat de masochism şi nu doar de unul intelectual ci mi-l închipuiam de-a dreptul abuzat într-una dintre camerele lui minuscule dintr-un bloc mărginaş, de către tot felul de brute cu labii capsate şi bice lunguieţe. "Na, că n-ai fost cuminte! Sclavule, vino să-mi lingi cizma ca să te iert!". Grigore avea un aer de om veşnic oropsit, veşnic înveşmântat în probleme. Şi nu se poate spune că nu avea. Deşi reuşise într-un final să fugă în această locuinţă strâmtă, lăsată cine ştie cum moştenire de o mătuşă care l-a simpatizat în copilărie, avea în grijă una bucată mamă beţivă, două surori cu zece, respectiv treisprezece ani mai mici şi un bunic cleptoman şi alzheimerist care nu-i mai recunoştea decât pe Moş Crăciun şi pe Frank Sinatra când cânta Strangers in the night. Fiindcă trebuia să întreţină această cohortă de persoane mai mult sau mai puţin folositoare, Grigore îşi luase două slujbe pe care le intercala facultăţii şi-aşa facultative la care intrase printr-o mare şi de nimeni descoperită minune. Una era de corector la o revistă literară, cealaltă de liftier de noapte la un hotel de lux din centru. Banii îi făcea ca liftier, însă o pasiune discretă pentru literatură îl fascina îndeajuns de tare cât să nu se despartă de job-ul de corector, pe care-l presta cu sârg şi la perfecţie datorită unor aptitudini extraordinare vizavi de detalii. De pildă, dacă-i arătai vreme de zece secunde un tablou complicat, peste două ore era în stare să ţi-l descrie în cele mai mici amănunte.
Grigore vorbea puţin şi în metafore, iar asta i se trăgea tot de la amocul pentru arta literară. Mie mi se părea delicios şi, straniu, asta era şi impresia femeilor care roiau în jurul său ca muştele, la orice oră din zi sau noapte, fie că erau colege de an, colege de ziar sau turiste înfierbântate care urcau cu liftul şi care-l invitau la un quickie de zece minute în toiul nopţii. E drept, la fel de repede cum i se lipeau de existenţă, aşa îl şi părăseau. Nu ştiu ca Grigore să fi avut o relaţie stabilă mai lungă de două-trei luni şi n-am intrat în profunzimea situaţiei decât o singură dată când, după mai multe pahare de vin roşu băut la o terasă, mi s-a destăinuit cu vocea şi mai subţiată de alcool:
- Măi Alex, ştii de ce nu stau femeile cu mine?
- Nu, Grigore, dar dacă tot ai deschis subiectul...
- Pentru că sunt atât de bun încât cei douăzeci de centimetri ai mei nici nu mai contează. Sunt o superbă floare de iris cu pistil inutil pentru albinele hulpave.
Am izbucnit în râs - eram şi eu uşor matol - şi l-am mângâiat pe ceafă. Momentul de sinceritate merita premiat cu încă o sticlă de vin. A ridicat două degete în sus, tremurând.
- Stai aşa, lasă-mă să-ţi spun o chestie. Tu eşti prietenul meu numero uno şi zău că dacă nu mă consolai atunci, la biliard, în ziua aia m-aş fi sinucis, găseam rapid o priză, o basculantă sau un bloc cu zece etaje şi terasa liberă. De aceea o să-ţi fac o mărturisire: eu sunt vizionar, Alex. Vi-zi-o-nar.
Râsul mi s-a transformat în rânjet, era mai beat decât credeam.
-...aşa încât acum câteva zile am avut o viziune legată de tine. Se făcea că o să alergi atât de mult după o femeie încât la un moment dat o să te îndrăgosteşti de toate femeile din lume în speranţa că printre ele se află şi cea de la care ţi-a pornit nebunia!
- Măi Grigore, eşti drăguţ, dar prea multe femei strică, zău aşa.
- Măi Alex, ascultă-mă cu atenţie, se spune că după femei şi tramvaie să nu alergi niciodată, că vin altele. Dar tu o să alergi după asta ca un maratonist veritabil. Şi o să te prăbuşeşti pe linia de sosire.
- Bine, coane, aşa o fi, visele tale sunt poruncă pentru mine. Hai să mai bem un pahar, apoi te duc la culcare...
- Să ţii minte, Alex, numele ei începe cu litera S... Să ţii minte, amigo!
- Sarmisegetuza să-i rămână numele, Grigore! Hai noroc!
Seara aceea rămăsese îngropată în râuri de merlot şi unicul lucru pe care l-am realizat "după" a fost o intensă durere de cap. Nimic altceva: blank total. Până acum. Îl privesc pe Rudolf şi coarnele lui înălţate în mod suspect către mine par a se face vinovate de un ciudat come back. Şi da, Grigore a dispărut la un moment dat din viaţa mea aşa precum apăruse: într-o seară de vară când ultima lui prietenă, care ajunsese la un record de patru luni, m-a sunat plângând disperată că "Gregoar a fugit de câteva zile de-acasă".
Şi nu s-a mai întors niciodată.