Treizeci - Căpşună în van
Când aveam vreo 14 ani şi luminile oraşului meu erau atât de romantice încât privit de la ultimul etaj al unui bloc foarte înalt părea irezistibil, am găsit într-o veche bibliotecă a bunicii câteva ilustrate cu Parisul. Eram şi eu intoxicat de poveştile lui Dumas, ca orice puşti pentru care D'Artagnan însemna mai mult decât un erou cu apostrof. Nu reţineam numărul în cifre romane de după numele regilor Franţei, dar nutream faţă de ei un magnetism bolnăvicios. Îmi imaginam că Parisul trebuie să fie, dincolo de Tour Eiffel care aproape că zgâria ilustratele colorate sau virate în sepia, un oraş atât de fascinant încât dacă aş ajunge vreodată să-i calc pietrele încărcate de istorie, aş face-o cu atâta graţie încât oamenii din jur ar crede că sunt un balerin nebun.Mi-am amintit de acele ilustrate în timp ce Ancuţa mă conducea fără prea multe cuvinte către apartamentul ei din Bois de Boulogne, dintr-o clădire ciudată ridicată pe o străduţă liniştită al cărui nume nu m-am obosit să-l reţin. Casa are două etaje şi o formă cumva triunghiulară, astfel încât camerele din vârfurile acestui triunghi trebuie să aibă o geometrie hilară. Printr-un gang mai degrabă întunecat intrăm într-o curte interioară micuţă şi cochetă: un felinar, o bancă, o statuie a unui domn cu ochelari şi un petic de iarbă frumos tunsă. Felinarul e aprins deja - afară stă să se întunece. Liniştea curţii interioare este molipsitoare şi în acelaşi timp apăsătoare. Urcăm pe o scăriţă îngustă, pe lângă nişte pereţi vopsiţi într-un vernil deloc inspirat. Etajul unu. Ancuţa scoate din geantă o cheie cu franjuri şi în două minute sunt instalat comod pe o canapea imitaţie de piele mov, iar peste alte cinci ciocnesc cu ea un pahar cu picior interminabil în care a turnat sigură pe sine din rozé-ul Domain Tempier, o recoltă destul de bună.
Apartamentul e decorat cu un gust îndoielnic, dar în egală măsură incitant. Mi-o aminteam pe Ancuţa ca pe o tipă cu gust: pe lângă sânii imenşi, una dintre calităţile ei de bază era fineţea. Să fi patinat anii cu atâta ironie peste opţiunile estetice ale fostei mele prietene? Greu de crezut, însă imaginile din jurul meu tind să-mi dea dreptate. Livingul pare decorat de un clovn căzut în dizgraţie. Canapeaua are culoarea asta turbată. Parchetul nu are o nuanţă uniformă, ci e colorat bizar şi alternativ în verde, roşu şi galben, de parcă e loc de joacă într-o grădiniţă de copii. Pe o latură are o masă neagră, imensă, care cred că, luată în spinare, cântăreşte o tonă. Pe ea se lăfăie, singur şi rânjitor, un pitic de grădină care stă cu mâinile în buzunarele pardesiului său roşu, deschis la nasturi. Are o atitudine de flasher profesionist şi cred că asta a fost şi ideea artistului, din moment ce l-a dotat cu un sex imens, ce se întrevede prin pantalonii vopsiţi în bej. De partea cealaltă a camerei, chiar lângă uşa care face trecerea către un holişor ce dă spre dormitor şi baie, se află un fel de bibliotecă, de fapt mai degrabă câteva rafturi suspendate de perete şi continuate în partea de jos cu câteva sertare neregulate. Pe rafturi o mulţime de cărţi, mă mir cum de rezistă pereţii cu o asemenea greutate, dar şi câteva fotografii puse în rame aurite. Mă ridic de pe canapea şi mă îndrept către poze pentru a le vedea mai bine, într-un scurt moment de răgaz oferit de dispariţia Ancuţei în dormitor pentru a se schimba în "ceva mai lejer".
Ei bine, misterele Parisului nu se termină niciodată. În cea mai strălucitoare ramă se află o fotografie cu un bărbat cu părul negru, ascuns în spatele unor ochelari cu ramă groasă, cu un surâs pierdut pe chip, un bărbat ce pare a se afla pe pas de plecare undeva. Pe fotografie un autograf simplu "Pour Ancutza... Lomig" iar dincolo de ochelarii disimulatori îl recunosc de la o poştă pe vechiul meu prieten Grigore.
- Te simţi bine, dragul meu?
Fosta mea iubire îşi face surâzător apariţia într-o nouă prezentare, iar şocul pe care îl simţisem la impactul vizual cu mutra lui Grigore aflat în mod inacceptabil şi inexplicabil pe raftul singurei biblioteci din Paris la care am avut acces vreodată, se dublează.
Ancuţa e goală, iar în mâini are un castron plin cu câteva zeci de căpşuni imense şi atât de roşii încât par a fi colorate în Photoshop. Goală. Complet goală, cu sânii ei monumentali atârnând mai puţin disgraţios decât m-aş fi aşteptat, cu sfârcurile ridicate spre tavanul crăpat, cu o oarecare burtică, generată de trecerea anilor dar acceptabilă, cu un pubis feciorelnic complet ras pe care-l împinge uşor către mine şi cu picioarele-i lungi vârâte într-o pereche de pantofi roşii cu tocuri înalte.
- Noi nu am făcut niciodată amor, Alex, îmi spune din vârful buzelor, ca şi cum mi-ar comunica faptul că pisicile albe cu ochi albaştri sunt, statistic, oarbe.
Nu am făcut, e drept, şi numai eu ştiu cum ajungeam acasă după zilnicele ore de plimbări plus cinci minute de mâini-pe-sub-tricou. Să înţeleg că acum vrea să-mi acorde o binemeritată revanşă?
Nu apuc să mai spun nimic că lasă castronul pe masa neagră (intuiesc o sclipire în ochii piticului), culege o căpşună şi mi-o plimbă lasciv pe buze. La naiba, Ancuţa s-a metamorfozat într-o vampă care vrea să mi-o tragă! Simt un val de excitare care se abate asupra fizicului meu, însă totodată simt că valul e plin de meduze, aşa că mă retrag discret spre canapea şi reuşesc să mai iau o înghiţitură de vin, suficient cât să văd la timp proiecţia imaginii Svetlanei pe parchetul psihedelic: frumuseţea ei mă paralizează. Ochii verzi, părul negru şi lung, ca o noapte plină de taine, expresia aceea aparent dură pe care aş dărâma-o în câteva secunde cu un surâs, cu un sărut, cu o mângâiere. Pentru prima oară simt cum dragostea pentru Svetlana mă invadează cu adevărat ca o armată pe care o aşteptam de ani întregi, mii de fluturi se nasc instant în mine şi îşi iau zborul în toate direcţiile corpului, îmi dislocă inima şi o poartă către cer, pe sub Arcul de Triumf, o agaţă pentru o clipă de Tour Eiffel, o plimbă prin grădinile Versailles-ului şi o aşează, pulsând, în palmele Svetlanei care zâmbeşte blând şi dispare, se disipă în lemnul parchetului colorat.
Nu ştiu cum am ajuns la uşă. Îl am pe Rudolf într-o mână, rucsacul în cealaltă. Ancuţa îmi zâmbeşte galeş, iar căpşuna nemuşcată contrastează violent cu pielea ei albă. Eliberat de imaginea Svetlanei, am senzaţia că cineva a pictat un tablou în faţa mea. Femeie goală cu căpşună.
- Ce păcat că nu-ţi mai plac fructele mele, Alex... Cândva ai fi dat orice pentru ele. Dar e de înţeles. Au trecut anii, eu te-am părăsit pentru un vis. Iar tu eşti îndrăgostit, din nou. Tot de un vis. Transmite-i, te rog, salutările mele Svetlanei. Ultima oară când am văzut-o părea foarte supărată. Dar cine mai ştie când a fost ultima oară? Alex, învaţă că Parisul nu e o poveste de dragoste. Parisul nu e un izvor de romantism fără bază. E un oraş care te înnebuneşte, te hipnotizează, e ca şarpele Kaa din Cărţile Junglei. Trussssst in me! Trussssst in meeee! Apoi te bagă la malaxor, când ajungi să-l cunoşti mai bine realizezi că eşti deja pervers, ca orice francez care se respectă. Şi nu mai e loc de-ntors...
Nu mai e o surpriză pentru mine faptul că până şi Ancuţa îmi pomeneşte de Svetlana. Însă nu pot ieşi pe uşă fără să o întreb ceva important, fie şi pentru istoriile noastre personale:
- Ancuţa, spune-mi, cât de bine l-ai cunoscut pe Lomig?
Se schimbă la faţă, zâmbetul îi îngheaţă albastru.
- Nu atât de bine pe cât mi-aş fi dorit, Alex.
- Se vede. Dacă-l reîntâlneşti, urează-i toate cele bune din partea mea. Ne ştim bine.
Cobor cele câteva scări şi ies în curtea interioară a casei triunghiulare. Un val de aer proaspăt îmi loveşte plămânii. Mă simt fericit, cu adevărat fericit. Mă aşez pe băncuţa de sub felinar, scot fotografia Svetlanei din rucsac şi o privesc cu nesaţ, ca taurul Ferdinand care miroase margareta. Undeva, deasupra mea, o fereastră se închide cu un scârţâit mai degrabă nefericit, un sunet de vioară neacordată. Respir Parisul. Şi realizez că, dincolo de sfaturile unei Ancuţe frustrate, fie ea şi cu sâni imenşi, mi se întâmplă cel mai frumos lucru din lume, în cel mai frumos oraş din lume. Şi pentru asta ar trebui să mă numesc norocos. Je t'aime, Paris! Je t'aime, Svetlana!