Nenumărat îmi e trupul

După un vechi ritual, mă voi răsuci
tot mai iute, tot mai pierdut
până când
pe temeliile de piatră
voi cădea, cu fața la cer:
un ochi al pământului
larg deschis în eter,
nemaiștiind încotro m-am prăbușit
și de unde răsare
soarele de-a doua zi.

Oh, să nu știi, să n-auzi, spânzurat
de propria privire în stelele mari,
cu sufletul asemenea cohortelor de îngeri
suind și coborând pe scara lui
Iacob.
Nenumărat îmi e trupul, sufletul nenumărat,
coloane de vii și de morți sunt zilele mele;
pe coama dealului, după un vechi ritual,
multimea se elibereaza spre eter.
Rămâne prăbușit trupul: pereții
ființelor mele într-una singură,
Sorii cei mulți ai nopții îmi dau ceea ce-mi fură
soarele singur, tiranic al zilei -
cum el e unul, astfel suntem și noi,
carcase greoaie ducând prin marea lumină
ginți de ființe.
Apoi vine noaptea și eu mă înmulțesc
și sunt adevărat ca stelele cerului.

(în perioada 1 iulie 2023 - 30 septembrie 2023, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)