În cele ce urmează, Cristina Chira (n. 1987, scriitoare, activistă în domeniul patrimoniului cultural; a publicat în Iocan, Timpul, Matca, antologia Kiwi 2022 și Kiwi 2023; a debutat cu volumul de proză scurtă Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor - Polirom, 2023) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Evanghelia după Elon Musk și Copiuțe - toate textele aici.
*
Mi s-a părut că titlurile din aceste două calupuri nu au reușit să creeze proze prea inspirate. Multora le-a lipsit povestea. Simt nevoia să reiau unele dintre ideile enunțate deja de Florin Iaru: o poveste nu este un eseu, nici o mărturisire directă a nostalgiilor sau părerilor autorului (acestea pot fi, totuși, exprimate prin vocea unor personaje). Nu este nici un bildungsroman: prozele care și-au dorit să spună povești de viață complexe, cu mai multe întâmplări și răsturnări de situație, au eșuat, pentru că spațiul nu permite; sau permite, dar implică un grad foarte mare de pricepere (cred că am avut câteva exemple printre textele mai vechi: cel despre jurnalistul depresiv care vrea să se sinucidă și sfârșește ucis de talibani, sau cel cu fiica ce ajunge să repete drumul în viață al mamei). Cezar Amariei propune în unul din articolele lui un exercițiu foarte util: încercarea de a rezuma povestea într-o frază (astfel verificăm că există povestea și putem decide apoi cum o spunem, ce explicații și ce detalii să adăugăm).Un alt aspect al poveștilor care merită luat în calcul (și pe care îl menționez pentru că mi s-a părut că a lipsit din calupurile de azi) este miza: ce se joacă în poveste, ce riscă să piardă sau să câștige personajele, astfel ca eu, cititorul, să știu de ce "țin" cu personajul, ce să-mi doresc pentru personaj sau pentru poveste. Cel mai simplu exemplu - și miza cea mai mare - este în filmele cu supereroi, unde miza e chiar salvarea lumii (indiferent de cine o amenință sau cum). În filmele de acțiune e, în mod frecvent, răzbunarea, salvarea familiei, dezvăluirea unui complot etc. În poveștile de dragoste, miza e obținerea iubirii. Mizele pot fi mult mai subtile și mai nuanțate de atât, dar am vrut să folosesc niște exemple răspândite, ușor de înțeles. (O să mai vorbesc despre miză și în contextul poveștilor selectate astăzi.)
O miză slabă este una care nu reușește să se îmi capteze interesul ca cititor (care mă face să mă întreb: "și ce dacă?") sau care nu se ridică la nivelul acțiunii poveștii de până acum. De exemplu, dacă Tom Cruise în Misiune Imposibilă făcea imposibilul să salveze un pisoi, asta putea fi o idee amuzantă tocmai pentru că miza era disproporționată față de efort. Dar astăzi e o soluție facilă și previzibilă, dacă nu cumva proza e scrisă abil, astfel încât să mă convingă să accept cu entuziasm această întorsătură de situație... (După cum vedeți, toate regulile au excepții; dar întrebarea rămâne: ai reușit să încalci regula cu succes?) (Și da, există o doză de subiectivitate).
Prozele care mi-au plăcut pentru poveste și cum au fost scrise:
Nu concep
Da, fată, mă mărit. În tramvai l-am cunoscut. Mi-a cedat locul, s-a prezentat și, hop-țop, m-a invitat la restaurant. E rapid tare: la a treia întâlnire, mi-a pus pe deget inelul. Dacă-i tânăr? Neh, știi că nu-mi plac puțoii. Bate spre 50. Nici prea frumos nu-i: chelie, burtică, ochelari. În schimb e foarte cult. Normal, e bibliotecar, fată. Dacă ai ști cu câtă pasiune îmi vorbește despre Heidegger și toți ăia. Noroc că nu-i bogat: ați fi zis că mă mărit din interes. Eu nu concep să fiu bârfită. (Paul Dârvariu)
Un text bine scris, fără figuri de stil nelalocul lor. Vocea personajului e coerentă și credibilă. Umorul, pentru mine, vine din faptul că personajul femeii (care, judecând după limbaj, nu pare o intelectuală) se îndrăgostește de un bărbat care îi vorbește de "Heidegger și toți ăia". Iar ce m-a convins să aleg această proză este finalul, care ne aduce o miză nouă și surprinzătoare: pentru personaj, esențialul nu e dragostea, aspectul partenerului, Heidegger sau banii, ci să nu fie bârfită. E o miză mică, a personajului, dar modul cum mi-a fost livrată a fost neașteptat și mi-a spus ceva nou despre personaj.
Nu concep
Din cauza altitudinii am halucinații. Îmi repet asta, pentru a putea rămâne lucid. Îl văd lângă mine pe Van Damme cum face șpagatul între stânci. Stallone urcă alergând, nu se sprijină, nu e legat și pare urmărit de Arnold, Terminatorul. Scutur din cap și urc. Mi-e frig, foame și sete, ba chiar acum aud vocile unor femei pe care cred că le cunosc. Sunt convins că e un miraj. Mi-e din ce în ce mai frig. Marieta, reușești să-l speli singură, cât mă ocup eu de Gigi? Da, astăzi domnul alpinist e foarte cuminte. (Vlad Mușat)
Un alt text bine scris. Proza prezintă halucinațiile din timpul cățărării ale unui alpinist despre care aflăm, la final, că e în comă. În prima parte a textului miza e supraviețuirea: nu știm încă cine e personajul, dar e la înălțime, se întâmplă lucruri ciudate, nu se simte bine, o parte din noi vrea să vadă că e bine. La final, aflăm că miza e nulă, autorul ne-a păcălit, personajul e deja în spital. Aceeași structură a avut și o poveste din articolul trecut, cu Elon Musk într-un spital de psihiatrie. Ce mi-a plăcut a fost însă seria de halucinații: au fost din aceeași sferă, m-au ajutat să caracterizez personajul (omul nu halucina capre sălbatice sau zâne, ci eroi de acțiune) și au fost, per total, distractive de citit.
Nu concep
La doi ani de la încheierea contractului de căsătorie, cum e legea pe MP2LS, ZiZi și LeMe s-au închis în dormitor, să conceapă un copil. Familiile lor erau adunate în living. Doi polițiști păzeau ușa dormitorului, care a rămas închisă timp de trei zile. Au stat doar ei, s-au hotărât, și-au făcut datoria față de planetă. Când s-a terminat timpul, au înapoiat polițiștilor cataloagele legale de piese pentru copii, cu selecțiile lor înregistrate, apoi s-au sărutat și și-au apăsat reciproc butoanele de somn-8-ore. (Iulia Biro)
Am selectat acest text pentru că e bine scris: doi roboței (sau cyborgi, parte oameni, parte roboți) se hotărăsc să "facă" un copil. (Miza e copilul.) Surpriza vine din faptul că abia la final aflăm că nu avem de-a face cu oameni ca noi, care nu-și pot programa orele de somn apăsând pe un buton, iar acest lucru mi-a fost comunicat în mod subtil, fără să mi se spună direct că sunt roboți/cyborgi. Răsturnarea de situație a fost ușor facilă (poate, cu cât citesc mai multe proze, devin mai exigentă), dar textul e ok.
Trăitor în altă lume
Mă arunc cu totul în mare. Brusc, se face liniște. Toate vietățile marine se bucură să mă revadă. Lângă mine apare un delfin. Îl știu, el m-a învățat să înot. Ne scufundăm tot mai adânc, împreună. O văd și pe Ana, colega mea de clasă. Dansează cu un căluț de mare; în păr are o coroniță de alge. Mă cheamă să mă joc cu ea. Stai să verific ceva, îi zic. Îmi îndepărtez scoicile de pe urechi, ai mei încă se ceartă în bucătărie, așa că rămân în pat, îmi lipesc iar scoicile de urechi și mă arunc în mare. (Monica Bologa)
Acest text mi-a plăcut în mod deosebit. E bine scris, vocea e realistă, scenariul fantastic primește la final explicația: copilul se refugiază în imaginație ca să scape de cearta părinților. Detaliul meu favorit este "îmi scot scoicile de pe urechi", ca și cum ar exista un moment de interferență între lumea imaginației și cea reală, tocmai la momentul potrivit. Bravo! (În proza aceasta, nu înțelegem care e miza până la final, dar a meritat: vrem ca copilul să fie protejat de cearta părinților, așa că reîntoarcerea în lumea fanteziei e aproape un final fericit.)
Texte cu potențial, aproape bune
* În textul autorului, am folosit sublinieri pentru cuvintele inadecvate, paranteze pătrate pentru sugestiile de eliminare, paranteze rotunde și italice pentru adăugările sau comentariile mele (inclusiv virgule).
Trăitor în altă lume
Hai, apasă butonul. [Pentru asta ai fost antrenat.] Uită-te la ei. Nu mai au nicio șansă. Ori că se întâmplă acum, ori că se întâmplă peste zece, treizeci, o sută de ani, e exact același lucru, doar că le-am prelungi agonia. Gândește-te la un cal care și-a fracturat piciorul. [Da,] E viu, nechează de durere, te privește cu ochi umezi [cerșind îndurare], dar tu știi că e condamnat. Apeși pe trăgaci doar ca să-i curmi suferința. Hai, apasă butonul. Lumea lor trebuie să-și afle sfârșitul. E în firea lucrurilor [doar natural]. (Costi Gălățanu)
Un text scris curat, despre distrugerea lumii (ce miză!) de către două ființe (oameni sau nu?) care meditează asupra speciei umane. (Sună pretențios rezumat așa, dar autorul a reușit să-l facă digerabil și convingător.) Mi-a plăcut, dar:
- "Pentru asta a fi fost antrenat" e o frază care mă face să îmi pun întrebări de genul: de cine a fost antrenat, în ce scop, de ce e nevoie de antrenament pentru a apăsa un buton, cine sunt cei care vorbesc?, lucruri care distrag de la povestea principală: că oamenii, ca specie, au un termen de expirare. Deci eu aș scoate-o.
- "cerșind îndurare" e excesiv atunci când vine după "ochi umezi", mai ales că înainte a fost "nechează de durere". Se vede aici efortul autorului de a ne înduioșa, dar noi suntem deja înduioșați de ce am aflat până acum, deci less is more (alt dicton al scrierii creative, alături de show, don't tell, discutat de Cezar Amariei).
- "E doar natural" pare traducerea lui "It's just natural". În forma actuală, nu sună firesc. Pentru a păstra sensul frazei din engleză, în română cred că s-ar spune: "E în firea lucrurilor" sau, pur și simplu "E natural".
Versiunea editată:
Hai, apasă butonul. Uită-te la ei. Nu mai au nicio șansă. Ori că se întâmplă acum, ori că se întâmplă peste zece, treizeci, o sută de ani, e exact același lucru, doar că le-am prelungi agonia. Gândește-te la un cal care și-a fracturat piciorul. E viu, nechează de durere, te privește cu ochi umezi, dar tu știi că e condamnat. Apeși pe trăgaci doar ca să-i curmi suferința. Hai, apasă butonul. Lumea lor trebuie să-și afle sfârșitul. E natural.
Trăitor în altă lume
Îi plăcea să scrie. Doar că uitase [să o facă, pentru o vreme]. Ei i-au amintit, au susținut-o, au sfătuit-o, i-au citit paginile, [au râs și au plâns împreună deasupra lor]. Îi vegheau mâna care scria și somnul agitat [de povara gândurilor]. [Și] (A)zi își lansa cartea. Despre ei(,)[.] (d)espre familie. [Despre oamenii pe care îi iubea.] I-a așteptat, dar știa că nu vor veni. [Și] (A) mers ea. Cu brațele pline de flori și [cu] volumul încă mirosind a cerneală[.](,) (l)e puse pe mormânt și plecă [singură mai departe]. Obosise să trăiască în două lumi. (Cristina Daniela Dumitru-Pascal)
Mi-a plăcut ideea cuiva care scrie ajutată de familie, ca la final să aflăm că familia nu mai era în viață, iar povestea vorbește de fapt despre despărțirea de cei morți prin intermediul scrisului. Dar un text atât de intens ca subiect riscă să cadă în patetic dacă adăugăm prea multe imagini cu rol de înduioșare, cred că aici un ton reținut ajută mai mult povestea. Cam despre asta sunt observațiile în continuare:
- nu e nevoie să ne spui că uitase "să o facă, pentru o vreme". Se înțelege din context: uitase, ei i-au amintit.
- "au râs și au plâns împreună deasupra lor", "povara gândurilor", "despre oamenii pe care îi iubea" sunt excesiv de dramatice în context și nu aduc nimic nou poveștii, sunt niște detalii care pot lipsi.
- "Despre ei. Despre familie.": separarea cuvintelor în propoziții fără predicat e un truc literar de creare a dramatismului destul de uzat. Poți pune virgulă și nu se pierde nimic, din contră, pare mai natural.
- Timpul povestirii e perfectul compus - i-a așteptat -, ar trebui să fie la fel și în penultima frază. Și perfectul compus dă senzația de finalitate, de ceva încheiat, nu de acțiune în desfășurare, cum sunt "le puse" și "plecă".
- "singură mai departe" e deja conținut în "plecă". (E evident că pleacă singură și subînțeles că mai departe). Ba cred că aș scoate verbul "a pleca" de tot.
- Altfel bună fraza de final!
Versiunea editată:
Îi plăcea să scrie, doar că uitase. Ei i-au amintit, au susținut-o, au sfătuit-o, i-au citit paginile. Îi vegheau mâna care scria și somnul agitat. Azi își lansa cartea. Despre ei, despre familie. I-a așteptat, dar știa că nu vor veni. A mers ea, cu brațele pline de flori și volumul încă mirosind a cerneală, le-a pus pe mormânt. Obosise să trăiască în două lumi. (Cristina Daniela Dumitru-Pascal)
Trăitor în altă lume
Ce scumpică e, dă-mi-o să o țin și eu în brațe. Mama zâmbește recunoscătoare[,](.) (Î)i întinde copilul și ia o gură de cafea. Fetița gângurește cu gropițe adorabile. (Cele două) Femei[le] sporovăiesc fără griji. Eu [le privesc ca din altă lume.] Mă uit [apoi] la brațele mele și văd ceea ce ele nu văd. Eu nu pot da copilul meu mort nimănui să mi-l țină [puțin]. Dalia va fi numai cu mine, întotdeauna. Zâmbesc și eu către copilul invizibil care îmi arată la rândul lui gropițele. [Iau o gură de cafea și nu aud nimic din ce se vorbește.] (Camelia Popescu)
E bună ideea unei mame care a pierdut un copil, urmărind alte două mame și propriul copil pe care numai ea îl poate vedea. Textul e destul de bine scris și mi-a plăcut ideea gropițelor care individualizează cumva situația. Nu e nevoie de fraza de final, aș opri la gropițe, e destul de puternic așa. Observații:
- "Mama zâmbește recunoscătoare, îi întinde copilul etc.": am spart fraza aceasta în două. Uneori, unde se oprește fraza ne arată pe ce să ne concentrăm atenția (pe zâmbetul recunoscător).
- nu e nevoie de "apoi", succesiunea acțiunii e dată de succesiunea frazelor. (Folosim instinctiv aceste adverbe, dar se scot la editare, pentru că nu aduc nimic în proză.)
- nu e nevoie de "le privesc ca din altă lume". Vom înțelege când terminăm textul că naratoarea trăiește în altă lume.
- fără "puțin" - ar fi contat dacă era un timp mediu sau lung? Important e doar că copilul ei nu poate fi ținut / văzut de altcineva.
Versiunea editată:
Ce scumpică e, dă-mi-o să o țin și eu în brațe. Mama zâmbește recunoscătoare. Îi întinde copilul și ia o gură de cafea. Fetița gângurește cu gropițe adorabile. Cele două femei sporovăiesc fără griji. Eu mă uit la brațele mele și văd ceea ce ele nu văd. Eu nu pot da copilul meu mort nimănui să mi-l țină. Dalia va fi numai cu mine, întotdeauna. Zâmbesc și eu către copilul invizibil care îmi arată la rândul lui gropițele. (Camelia Popescu)
Trăitor în altă lume
[Știu că nu trăiesc,] sunt un viețaș, închis pe viață. [Trăitor în altă lume, am] 4 mp, (la) atât mai am dreptul [să îmi întind lumea mea]. [Da,] dar nimeni nu îmi poate lua visele. De cum adorm, plec dintre zidurile căzute unul câte unul(?). Mă întorc în pădurea mea, în universul meu verde, unde sunt stăpânul [și nu am opreliști]. Stau lângă drum și aștept. Știu că va veni altă copilă ce va căuta liniștea pădurii și va găsi ce în secret dorește, fantastica fericire a fricii, [o voi elibera dintr-o viață lipsită de emoția groazei.] (Gheorghiță Mircea)
Mi-a plăcut povestea datorită modului cum mi-a răsturnat așteptările: inițial m-am bucurat pentru personaj să poată evada cu mintea din închisoare (miza: libertatea!), ca apoi să mă înfior dându-mi seama ca refugiul lui e săvârșirea altor crime. (E ca povestea Monicăi Bologa cu copilul care se refugiază în imaginație de cearta părinților, dar pe dos). Observații:
- Sunt, mai ales la început, multe sintagme de care nu e nevoie (arată bâjbâirea scriitorului la creare lumii / vocii din proză, se întâmplă frecvent, se remediază la editare, după ce textul "s-a odihnit").
- "să îmi întind lumea" sună prea poetic în context, e un viețaș, ne spune o poveste, pare că ne vorbește direct, nu face literatură.
- "zidurile căzute unul câte unul"? De unde știe viețașul, doar uitându-se la zidurile pe care mi le descrie, că au căzut unul câte unul? A, dacă ar fi "zidurile care se prăbușesc unul câte unul", adică le-aș vedea în acțiune, ar fi altceva.
- și "nu am opreliști" spune același lucru cu "eu sunt stăpânul", alege doar una din formulări.
- "copilă" sună căutat dramatic și înduioșător. Nu cred că criminalul le-ar zice copile, oamenii au de obicei tendința să-și minimizeze faptele rele, ceea ce se reflectă în mod conștient și la nivelul vocabularului.
- evită să repeți cuvântul "pădure".
- mi-a plăcut "fantastica fericire a fricii" (deși aș elimina inversiunea) și "o viață lipsită de emoția groazei", dar ambele expresii duc spre aceeași trăire și ajung să concureze una cu alta, slăbindu-le pe amândouă. Lasă doar una.
Versiunea editată:
Sunt un viețaș, închis pe viață. Patru metri pătrați, la atât mai am dreptul. Dar nimeni nu îmi poate lua visele. De cum adorm, plec dintre zidurile acestea. Mă întorc în universul meu verde, unde eu sunt stăpânul. Stau lângă drum și aștept. Știu că va veni altă fată căutând liniștea pădurii și va găsi ceea ce, în secret, își dorește: fericirea fantastică a fricii. (Gheorghiță Mircea)
Trăitor în altă lume
Ca un făcut, se trezise iar pe urmele ei. Oprește-te, îi strigau copacii întinzând ramuri vrăjmașe. Dar parfumul ei îl îmbăta[se deja]. Iat-o. Înaltă și subțire, păr învolt în lumina lunii. Poate-i o știmă, și-a zis înfiorat. Ea s-a-ntors către el, l-a înlănțuit. Trupul ei [copt] cerșea mângâieri, mugurii sânilor îl împungeau, gura căuta să îl soarbă. Și-a strecurat mâna între coapsele ei [pline]. S-a cutremurat. A sărit din pat și a aprins candela. Nici în pustietatea asta nu scăpase. A început să bată mătănii. (Carmen-Ecaterina Ciobâcă)
E interesantă povestea: un bărbat urmărește o femeie prin pădure (ce e situația aceasta, care e miza? m-am întrebat ca cititor), iar la final aflu că e călugăr, iar acela era un vis umed (sau, mai știi, cazuat de o știmă). E bine! Proza "păcătuiește" însă prin exces de adjective și adverbe. Știu că au rolul de a arăta cât de atrăgătoare e femeia și de a crea o scenă fierbinte, dar au fost atât de des folosite că au devenit clișee (mai ales "mugurii sânilor"!) și dăunează scenei. Și se poate scrie o scenă fierbinte și fără ele. (La final, aflăm că miza personajului e fix pe dos decât am crezut: să nu se culce cu femeia!)
Versiunea editată:
Ca un făcut, se trezise iar pe urmele ei. Oprește-te, îi strigau copacii întinzând ramuri vrăjmașe. Dar parfumul ei îl îmbăta. Iat-o. Înaltă și subțire, păr răsfirat în lumina lunii. Poate-i o știmă, și-a zis înfiorat. Ea s-a-ntors către el, l-a înlănțuit. Trupul ei cerșea mângâieri, sfârcurile îl împungeau, gura căuta să îl soarbă. Și-a strecurat mâna între coapsele ei. S-a cutremurat. A sărit din pat și a aprins candela. Nici în pustietatea asta nu scăpase. A început să bată mătănii. (Carmen-Ecaterina Ciobâcă)