"A walk in nature walks the soul back home." - Mary Davis
Decid că voi călători în Insulele Feroe după ce văd un documentar. Aici e de mine, aud clar o voce interioară care știe ce vrea. Caut legături de avioane. Găsesc doar variante indirecte, prin companii aeriene diferite, și la cât de prost funcționează aeroportul din München la ora actuală, la final de pandemie (întârzieri, anulări, personal insuficient pentru încărcat și descărcat bagaje, pentru pus poduri între avion și aeroport după aterizare, etc.), îmi zic că mai bine nu, nu acum. Aștept.
Ziua 0 - Joi, 20 iulie 2023
"Smart girl 101: Never let a stranger follow you to your hotel room." - Lindsay Chamberlin
Solo travel. După o lună petrecută în vestul României în Timișoara, orașul în care am crescut și în care nu mai trăiesc de aproape 20 de ani, mi se pare că nu mai știu cum să fiu și să călătoresc singură. Și totuși, joi seara după home office, pornesc la drum, din zona orașului Rosenheim (unde trăiesc din aprilie) înspre München.
Las mașina la o prietenă din München în drum spre aeroport. Dorm în aeroport în München, unde plătesc o sumă ridicol de mare pentru o noapte la hotel. Dar chiar nu vreau să mă fac că dorm în aeroport. Chiar îmi doresc să dorm. Este genul de hotel unde nu aș sta niciodată în alte condiții, este ridicol de pretențios. Dar, chiar și așa, pentru că suntem în Bavaria, statuia unei vaci cu talangă la gât domină intrarea principală. Dar asta e, a doua zi trebuie să fiu la ghișeul de check-in din aeroportul din München la ora 04:30 dimineața. Măcar nu plătesc parcare.
Ziua 1 - Vineri, 21 iulie 2023
"Airports make everyone feel like passer-through, like a visitor, like an outsider, and this is comforting in its honesty because aren't we always, always just visitors, just passer-through?" - Jonny Sun
Ziua începe foarte devreme, însă și foarte bine. Zbor la Copenhaga-Kastrup. Petrec 3 ore aici în aeroport. Treptat îmi amintesc de concedii precedente, de acum vreo 10 ani, de pe vremea când trăiam în magicul oraș Ulm, locul de naștere al lui Albert Einstein. De la Copenhaga, zbor mai departe cu SAS în Insulele Faroe. Ajunsă aici, beau întâi o cafea tare după ce îmi recuperez bagajul. Chiar și din aeroport, peisajul e minunat. Vorbesc cu doamna de la magazinul cu hiking guidelines, boat trips etc. Au de toate, numai hărți cu Insulele n-au. O întreb cum ajung la Car Rental Office. Îmi explică și îmi zice: Ask them if they have maps, you might get one there.
Urmez instrucțiunile de deschis key box, scot cheile de la mașină și noi instrucțiuni despre ridicarea mașinii. Comandasem un VW Polo, o mașină relativ mică, or similar, și mă trezesc cu un ditamai Renault Kaprun. Eu, care toată viața m-am ferit de mașini mari! Mă urc în mașină, mă învăț cu ea, aș vrea în sfârșit să pornesc înspre locul de cazare din Sørvágur, dar nu, nu se pornește cu cheia, ci cu un buton. E mare, lângă volan, chiar și scrie pe el Start Engine, dar tare greu îl găsesc. Îmi dau seama cât de veche și de nedigitalizată e de fapt mașina mea de acasă din Bavaria.
În sfârșit, sunt pe drum, la volan. Iau o curbă greșită, evident, cu tot cu două GPS-uri. Mă cazez. Sunt nedormită și hipercofeinizată, dar știu că mi-am făcut un foarte mare bine venind aici. Totul, absolut totul, mi se pare de vis.
Merg la cafeneaua din sat. Pe pereți sunt picturi făcute de un artist local, în culori tari. Peisaje predominant, însă și câteva portrete. Mănânc somon și beau bere locală fără alcool. Mi se pare surreal că sunt aici.
Merg să cumpăr mâncare pentru acasă, apoi merg în port. Ador mirosul oceanului. Oceanul Atlantic de Nord. Ador norii grei, bărcile vechi, casele, îl ador pe motanul tărcat cu șosete albe KitKat care toarce în fața unei case și se lasă alintat. Ador oceanul, punct.
Seara, în port, aproape de singura benzinărie din sat, trec 4 oi în șir indian pe lângă mine. Fără câine de stână, fără cioban, așa, pur și simplu, de parcă ar fi cel mai natural lucru din lume. Și da, aici, în Insulele Feroe, chiar e. Și mă decid și să le zic Feroe și nu Faroe (ambii termeni fiind acceptați în română, pentru că Feroe sună mai apropiat ca pronunție de tot ce este feroez, inclusiv limba și cultura feroeză).
Ziua 2 - Sâmbătă, 22 iulie 2023
"I sit before flowers
hoping they will train me in the art
of opening up
I stand on mountain tops believing
that avalanches will teach me to let go
I know
nothing
but I am here to learn." - Shane Koyczan
Încă nu știu asta, dar este ziua întâlnirilor prețioase cu localnici, a discuțiilor și a momentelor împărtășite. Este ziua în care îmi dau seama că drumul către orice obiectiv turistic principal este presărat cu o sumedenie de alte mici miracole. Atât frumusețea naturală cât și simplitatea arhitecturii rurale locale sunt la tot pasul.
Îmi propun să ajung cu mașina la doar vreo 10 km depărtare, la cascada Múlafossur de lângă satul Gásadalur (numele satului înseamnă de fapt Valea Gâștelor). De la geamul din dormitorul de la etajul 1 de la cazare, văd de fapt parțial drumul înspre sat, care merge în paralel cu oceanul, și mai văd chiar și pe drumul înspre cascada principală o altă cascadă, pe care de abia aștept să o văd de aproape. Tot pe drum mai este un sat mic, cu doar câteva case și nelipsita biserică, numit Bøur, care ține tot de municipalitatea Sørvágur. Și tot pe drum, văd nu doar Insula Mykines, ci și alăturatele Stive de Mare Dragarnir și Tindholmur.
Cascada Múlafossur este pe departe cel mai scenic punct al Insulelor Feroe și adesea prima imagine care apare la o căutare pe internet a Insulelor. Satul, situat la marginea Fiordului Mykines (Mykinesfjørður), cu vedere panoramică asupra insulei cu același nume, este înconjurat de cei mai înalți munți ai Insulei Vágar: Árnafjall (722 metri înălțime, la Nord) și Eysturtindur (715 metri înălțime, la Est).
Evident că sunt copleșită de atâta pace și frumusețe și pornesc din parcare înspre poteca bună înspre cascadă, dar apoi mă ia avântul și merg foarte hotărâtă în direcția greșită. În loc să mă apropii de cascadă, mă apropii tot mai mult de sat, pe care vreau să-l vizitez, dar nu înainte să dau de Múlafossur.
Retrasez o parte din drum și repornesc înspre cascadă, de data aceasta pe un drum care pare a fi bun, sunt unii oameni care vin înspre mine și vorbesc engleză. Deduc că sunt turiști și că vin dinspre cascadă. Și da, în sfârșit mă aflu în locul bun. Nu doar că văd cascada, dar văd și un cuplu de pufini, fiecare pe o altă stâncă. Două americance vorbesc despre ei: They are so cute! And they mate for life. Mă întreb cât trăiesc pufinii când aud asta. Se pare că în jur de 20 de ani. Aha, atunci merge, îmi zic, dar la oameni parcă e ceva mai greu acest pe viață, viața umană fiind mai lungă.
E așa de frumos aici la cascadă încât nu îmi mai vine să plec. Și totuși mă cheamă satul. E plin de căsuțe de lemne, majoritatea negre, cu pământ și iarbă pe acoperiș. Mă învârt prin sat la pas ca printr-un tărâm magic și urmez săgețile către unica cafenea, care are o terasă cu vedere către ocean. Aici cumpăr și o carte despre cultura feroeză, scrisă de un localnic și tradusă în engleză, precum și o așa-numită farfurie de pește, pentru că e deja ora prânzului. Pe ea sunt de toate, nu doar pește, ci și fructe de mare. Nu e neapărat ce aș mânca în mod normal, dar aici vreau să încerc. Vreau să mă prefac, pentru câteva ore măcar, că sunt aproape localnică. În bucătărie este bunica fetei de la bar și mă înduioșează afacerea de familie de aici.
E bun peștele, e bună duioșia, e bună liniștea, e bună aventura. Da, aventura.
Călătoritul de una singură are și dezavantaje, și bucurii, și întâlniri neașteptate. Pe scurt. E ziua cu așa ceva și cu un moment de damsel-in-distress. Un rol pe care nu apuc să-l joc foarte des. De fapt, două momente, aceeași situație de două ori, mașina mea închiriată nu se comportă așa cum mă aștept.
După prânz, după liniște, mă chinui să pornesc mașina parcată pe grohotiș, dar în loc să meargă în spate, merge doar în față. Asta nu e tocmai bine, în față e prăpastia, și dincolo de ea oceanul. După 2-3 încercări, timp în care mă trec toate apele, deși sunt doar 10 grade Celsius afară și bate un vânt năprasnic, nu mai insist să rezolv situația singură. Am înaintat cu câțiva cm înspre hău. Cer disperată ajutor de la un feroez fermecător și bronzat și de la fiica lui foarte blondă, cu părul ca puful de pui de găină. Ei sunt în drum dinspre cascadă înspre parcare, mașina lor stă mai sus parcată pe teren mai bun, dar nu le dau ocazia să ajungă la ea.
Pot încerca să te ajut, zice el. Așa procedăm aici, în Insulele Feroe. Încercăm. Dacă o să mă descurc, mă va face să arăt bine.
Evident că se descurcă. Îmi scoate mașina din parcare și pe mine din impas. Doar că o lasă în direcția opusă celei în care vreau eu să conduc. Se repetă problema.
A doua oară chiar îmi crapă obrazul de rușine. Întorc doar parțial mașina, atâta pot, și blochez drumul. Nu mai poate trece nimic până nu plec eu. Și mai penibil ca înainte. Poate am greșit când am închiriat mașina, îmi zic în gând.
Poate că ar trebui să călătorești cu noi, zice el, din nou eroul meu salvator! El, Făt-Frumos-ul neașteptat care știe să opereze mașina în poziția R!
Fetița lui foarte blondă este teribil de amuzată și clatină din cap în toate direcțiile. De data asta, amândoi așteaptă să vadă că într-adevăr am pornit cu mașina pe traseul meu, în direcția bună, și abia apoi ne facem cu mâna.
Câțiva km mai târziu, mă opresc încă transpirată și răvășită la o bancă cu o priveliște panoramică asupra fiordului. Cu hairy cows și miros de ocean. Trece o mașină albastră pe lângă mine, geamul se deschide complet. O fetiță blondă îmi face larg cu mâna și chicotește zgomotos. La fel și eu. Tăticul-erou îmi zâmbește și el.
Și totuși, rămânem fiecare la mașina noastră. Merg înapoi înspre casa mea de aici.
La cafeneaua din satul Sørvágur, unde merg la o cafea după prânzul din Gásadalur, doamna de la bar mă întreabă din ce țară vin. Îi spun că trăiesc în Alpii germani, dar acolo e mult mai multă lume decât aici. Ador pacea și liniștea din Insulele Feroe! Îi zic și că vara nu țin să merg în țări mai calde, unde e aglomerat și caniculă, și că nu e prima vară în care fug de așa ceva. În alți ani am mers, la fel, în Norvegia sau Scoția, dar așa frumos ca aici parcă nu a fost nicăieri. Și nu mă deranjează vremea.
They call it The Land of Maybe, zice ea. Poate o să merg cu feribotul mâine. Poate o să mă urc pe un deal. Dar mie îmi place vremea. Celor care trăim aici ne place.
Cafeneaua se mândrește că e women-owned. La intrarea în bucătărie atârnă un citat care mă amuză: I don't need Google, I have a husband. Un bărbat cântă puțin off The House of the Rising Sun la mica ghitară care în mod normal atârnă agățată de unul din pereții cafenelei. Cu siguranță nu mă va întreba nimeni aici: Ce faci tu, o femeie singură, călătorind fără un bărbat, nu ți-e frică?
Ar trebui, poate (kanska în feroeză), să le povestesc incidentul cu mașina.
Mă duc apoi la singurul magazin din sat, în afară de benzinărie. Tot aici este și o farmacie, desigur, tot singura din localitate. Ajung să stau la povești cu tânăra vânzătoare (ei, da, am ajuns la vârsta la care pot spune astfel de inepții). O rog să-mi explice cum se iau pastilele de rău de mare, singurul lucru pe care îl înțeleg citind eticheta și instrucțiunile în feroeză fiind că e ceva cofeină în ele.
Vreți să vă citesc tot?
Nu, doar cum și când trebuie luate ca interval orar față de călătoria pe mare.
Și ea vrea să știe de unde vin. Când aude de Germania, îmi zice șugubeață:
A, păi să știți că noi mergem des în Germania. E berea ieftină acolo. We sail to Denmark and then we drive to Northern Germany.
Nu știu cine sunt acești noi: eu și prietenul meu, familia mea, noi feroezii?
Nu întreb. Și tot ea îmi zice: Să nu conduceți când luați pastilele de rău de mare. Mama mea le ia des. Te fac foarte obosită, somnoroasă chiar. E periculos.
Îi zic: Ei, asta e, toate medicamentele au avantaje și dezavantaje. You win some, you lose some.
Mă gândesc că tocmai de aia e ceva cofeină în ele, să contracareze somnoreala.
Mă și văd mergând pe marginea falezei în Insula Mykines după ce cobor din feribot, după ce am luat pastilele. Mă iau răul doar gândindu-mă la ce s-ar putea întâmpla, chiar și fără mașină. Da, recunosc, mai am și frici atunci când călătoresc singură.
Ziua 3 - Duminică, 23 iulie 2023
"She's got oceans tucked away in her hair,
poems swim under her skin." - Sanober Khan
În mine se luptă două voci. Una zice: Stai în casă și odihnește-te. E bine că-ți dai voie să mergi sau să stai în ritmul corpului tău!, pe când cealaltă insistă: Ei na, doar nu ai închiriat mașină să stai în casă. Fă un calcul cu cât te costă pe zi și mișcă-te!
Planul inițial, poate, e să merg cu feribotul la Mykines, insula pufinilor. Dar apar încurcături și renunț. Citisem că da, e recomandat de mers pe această insulă la începutul călătoriei, pentru că există riscul de a rămâne blocat acolo, sau de a nu putea merge în ziua plănuită din cauza vremii. Din cauza instabilității vremii nici nu mi-am luat bilet de feribot din timp, pentru că am zis să mă trezesc și să văd cum e vremea și prognoza zilei de azi. Dar, prea târziu! Nu mai sunt locuri la feribot online nici la dus, nici la întors, pentru toată săptămâna. De fapt, e o zi în care sunt câteva locuri la întors, dar asta nu mă ajută (da, sunt unii turiști care optează să înnopteze pe insulă, dar eu nu mă număr printre ei). Plus există doar o oră fixă de mers și una de întors. E o ironie faptul că stau într-o casă de vacanță la doar 10 minute de mers pe jos de stația de feribot. Apoi mă bucur cumva, cu răul meu de mare, pentru că se strică tare vremea și se întețește vântul. Atât de tare încât crește peste zi fluxul oceanului, chiar de dimineață. Deși observasem o altă tendință constantă până acum: dimineața și după-masa devreme reflux, spre seară și seara flux puternic.
Câștigă, cel puțin azi, prima voce. Corpul meu are nevoie de odihnă, de lectură, de visare, chiar de visare mai mult pasivă decât activă. Oricât de mult mi-aș dori, cel puțin la nivel cerebral, să scriu, e ziua în care scriu puțin și citesc foarte mult. Îmi notez într-un Google Doc cu poezii: A day of reading and letting the poetry flow.
După prânz, ies totuși să mă plimb puțin, pe lângă terenul de fotbal, pe fundul oceanului, pentru că, între timp, nivelul apei a scăzut iar. Întâlnesc mai mulți pescăruși precum și un motan roșcovan foarte alintat, pe nume Garfield.
Ziua 4 - Luni, 24 iulie 2023
"I need solitude. I need space. I need air. I need the empty fields around me; and my legs pounding along roads; and sleep; and animal existence." - Virginia Woolf
Prima zi de hiking. La așa-numitul Lake above the Ocean și la cascada Bøsdalafossur, locul unde Lacul Sørvágsvatn (numit și Leitisvatn) se varsă în Oceanul Atlantic de Nord, aproape de localitatea Miðvágur de pe insula Eysturoy. E prima zi în care stabilesc o relație durabilă bazată pe încredere reciprocă cu mașina și ne aventuram împreună și mai departe de homebase decât în ziua precedentă.
Am un formular la mine, luat din aeroport, pe care îl pun sub parbrizul mașinii, vizibil bine, pe care îmi las trecute numele, datele de contact, traseul pe care îl fac și ora la care îmi doresc să fiu sunată în caz că nu mă întorc în parcare până atunci. Plătesc taxa de 200 DKK pentru întreținerea potecii unei domnișoare de la căsuța cu iarbă pe acoperiș de la intrare. Aici e și un fel de magazin (unde însă nu se găsește nici un fel de mâncare caldă). E și o hartă aici. Traseul acoperă 6,8 km.
În picioare în fața hărții, domnișoara respectivă îmi explică, fără grabă (nimeni nu se grăbește aici, lucrurile se fac molcom și pe rând), cum să merg. Mie în engleză, celor dinaintea mea nu știu exact în ce limbă, presupun că e feroeză sau daneză. Îmi arată cum să ajung mai întâi la locul de unde se vede Lacul Sørvágsvatn atârnând deasupra Oceanului Atlantic de Nord, iar mai apoi mai departe, înspre locul de unde se poate vedea cascada prin care lacul se varsă în ocean. Mulți nu găsesc drumul, dar continuă să mergi pe coastă, îmi zice ea, și vei găsi locul respectiv.
Nu știu, în acest moment, că voi face cel mai frumos hiking trail din viața mea. Cel puțin, pas cu pas, așa mi se pare, că mă apropii tot mai tare de un miracol de-al naturii, dar că și fiecare pas pe care îl fac, fiecare floare, fiecare piatră, fiecare adiere de vânt, e un miracol. Fiecare bătaie de inimă de-a mea. Fiecare respirație.
Vederea de pe stânca Trælanípan dintr-un anumit unghi funcționează ca o iluzie optică, pare că lacul atârnă direct deasupra oceanului, deși lacul este de fapt situat la doar 30 de metri înălțime față de nivelul oceanului.
Creierul și corpul meu sunt pline de uimire. Traseul de azi e fericire pură. Nu are multă diferență de altitudine, doar multe coborâri și urcări mai scurte, plus o parte în pantă, în sus înspre primul punct panoramic și în jos înspre cascadă, acolo poteca chiar e mai puțin bine definită și la coborâre se merge pe stânci și teren mlăștinos fără certitudinea aflării pe o potecă adevărată.
Ajunsă acasă, adică la cazare, dar ce să fac, așa m-am învățat deja sa îi zic, scriu:
În dimineața asta m-am simțit, nu pentru prima oară în viață, absolut înghițită de frumusețea naturii din jurul meu, și e singurul fel de pierdere de identitate și de individualitate de care nu mă tem și de care nu mă voi teme niciodată. În natură, la fel ca în scrisul despre natură, atât sinele cât și relația subiect-obiect dispar. Nu cunosc stări de apartenență și de rugăciune mai înalte decât aceasta. Nu cunosc o stare mai profundă de abandon total.
Doar în cea mai pură sălbăticie și în absența cuvintelor umane vorbite (pe cât de ironic poate fi asta pentru o ființă care se autodefinește prin scris) îmi găsesc adevărata pace și liniște interioară, în această disoluție totală a eu-lui individual. În cele mai negre clipe de suferință, de doliu interior, de rupere de vechi și formare de nou (și au fost multe astfel de clipe în viața mea în ultimii 30 de ani), ceea ce m-a salvat, din nou și din nou, a fost starea de uimire totală pe care o simt doar în natură. În special în sălbăticie, în pădure, pe munte și/sau lângă corpuri mari de apă. Vântul puternic și respirația grea sunt și ele de multe ori automatic incluse.
Seara, se lasă ploaia și ceața și renunț să merg cu mașina pe o insulă învecinată. E OK, mă consolez cu ideea că poate merg acolo mâine. Pornesc și mai tare căldura în casa de vacanță și mă pun să citesc The Land of Maybe: A Faroe Islands Year de Tim Ecott. Și îmi place mult cum explică el ideea aceasta de poate.
În feroeză, kanksa nu se referă la faptul că nu te poți baza pe localnici. Mai degrabă se referă la o acceptare a faptului că aici, în acest loc minunat și retras, departe de lumea agitată a marilor orașe, guvernează vremea. Spiritul kanska înseamnă un fel de acceptare a imprevizibilului. Poate voi face mâine un traseu montan. Poate voi lua feribotul spre Insula Mykines. Poate mă voi căsători. Exemple din carte:)