În cele de mai jos, Sorin Lupașcu și Iulia Rugină discută pentru LiterNet despre Playback și despre contextul filmului.
Sorin Lupașcu: Un croitor își gândește un model și are schița, are tiparul, știe ce trebuie să facă și la un moment dat parcă nu e chiar nuanța pe care o vrea, parcă nu are nasturi în forma dorită, parcă nu e materialul potrivit. Pornind de la această idee și aplicând-o la un regizor care acum face un film documentar - poate că nu a găsit chiar tot, poate că și-ar mai fi dorit ceva. Tu ce ți-ai mai fi dorit de la Playback?
Iulia Rugină: În documentar cred că e fix cum spuneți cu croitorul. E prima dată când eu am experimentat senzația asta la montaj, pentru că e prima dată când am făcut documentar. Când faci ficțiune cam știi pe unde te învârți cu povestea. Chiar dacă ea se mai modifică la montaj, știi ce ai filmat, ai materialul, știi ce vrei să spui sau știi măcar ce ai vrut să spui înainte de filmare. În cazul documentarului, și mai ales în cazul documentarului ăstuia, lucrurile au fost puțin mai complicate pentru că au fost mai multe momente în care nu mai știam exact despre ce e vorba în filmul ăsta, firul roșu al poveștii s-a blurat de multe ori în etapa de montaj când am avut în față tot materialul filmat, toate arhivele de la dumneavoastră, de la TVR și de la ANF. Am făcut o selecție a materialului și o schiță a filmului, care avea undeva la trei-patru ore și care conținea momentele pe care eu le consideram puternice, dar cu toate astea, nu era o poveste. Dincolo că durata era ceva de neimaginat. Și atunci am început curățenia, împreună cu Cătălin Cristuțiu, editorul filmului. Mi-a fost foarte grea curățenia asta mie, pentru că mă atașasem de momente și de personaje care nu își aveau în final locul în acest posibil fir roșu. Sunt foarte multe lucruri pe care mi-aș fi dorit să le avem în film. Poate puțin mai multe repere legate de contextul muzical al vremii. Ele sunt doar sugerate acum. Poate mai multe imagini cu oameni în contextele respective, poate mai multă arhivă legată strict de discoteci. A fost destul de greu de găsit ceva țintit pe asta, oameni dansând în discoteci. Dar arhiva cu care am sfârșit mi se pare extrem de puternică vizual și bucuria mea cea mai mare e că am reușit, cu sprijinul TVR, să o facem să iasă la suprafață.
I.R.: Știți toate momentele în care am filmat, și cele care au intrat în film și cele care au rămas pe dinafară. Acum, văzând filmul, care vi se pare că e un moment puternic pe care filmul îl surprinde exact așa cum l-ați trăit la momentul respectiv?
S.L.: A fost un moment cheie, cumpănă, în momentul în care mi-ai pus o întrebare la care n-am avut răspuns și am fost foarte sincer în film și am zis că mi-ai pus o întrebare pe care nu trebuia să mi-o pui, pentru că nu știu să răspund. Și adevărul este că nici acum nu știu să răspund la acea întrebare.
I.R.: Vorbiți despre ultima întrebare care vi se adresează în film (n-o spun aici, ca să nu fie spoiler).
S.L.: Da, da. Da, deci sunt câteva momente puternice, sunt câteva lovituri de care n-am apucat să mă apăr.
S.L.: Tu faci parte dintr-o generație care a auzit și a prins un ultim val din ceea ce este în acest film. După tine vine o generație care n-a înțeles nimic și nu știe nimic, iar după ei, generația care se formează este una care cu ajutorul tuturor și cu sprijinul acestui film va afla câte ceva. Care crezi tu că sunt elementele pe care ai reușit să le descoperi făcând acest documentar, să le duci dintr-o parte într-alta? De la generația mea, preluând tu și ducând mai departe flacăra asta olimpică, ce crezi că va duce acest documentar mai departe?
I.R.: Eu am ajuns în Ring pentru prima oară cred că în '92 sau '93. E foarte puternică imaginea care mi-a rămas. Țin minte inclusiv cum eram îmbrăcată și în general am probleme cu a uita lucrurile de ieri sau de săptămâna trecută. Dar țin minte perfect de acum 30 de ani cum eram îmbrăcată și cum arăta Disco Ring. Era între ora 1 și 3 după amiază, era lumină și era exact așa cum se vede în arhivele din filmul nostru, filmate în '82 sau '83. Eu am simțit același lucru în anii '90, ceea ce mă face să cred că separarea asta între generații nu s-a făcut brusc, ci s-au împletit și țesut niște lucruri, niște emoții, niște povești și niște locuri. Da, Costineștiul de acum nu mai e Costineștiul de atunci. Discotecile nu mai arată la fel. Lucrurile se întâmplă altfel. Dar n-am niciun dubiu că există un arc peste timp, care funcționează. E o emoție colectivă și o senzație, mai mult decât locurile în sine. E emoția asta a tinereții, pe care filmul o redă, și care rămâne neschimbată. Vârsta de 20 de ani e vârsta de 20 de ani. Eliminând tot contextul social, emoțiile tale de ființă umană când dansezi cu cineva, lângă cineva, când râzi cu prietenii tăi, când îți place de cineva... Oriunde în timp ai fi, emoțiile astea sunt cumva la fel. Asta iarăși leagă generațiile. Eu am vrut ca oamenii să vadă și se simtă cum era și să îi lege de fapt emoția asta comună, tinerețea, muzica și o formă de libertate pe care povestea asta cu dansul ți-o dă cumva.
Cred că Playback vorbește mult și despre libertate și ce înseamnă ea, în ce se traduce, în ce formă se translatează de la o generație la alta. Și mă refer la libertatea tinereții, nu la libertatea în fața unui sistemul opresiv sau la libertatea de a avea acces la muzică și altele asemenea. E vorba de o libertate din interiorul tău, pe care mi se pare că n-ai cum să n-o simți și n-ai cum să nu empatizezi cu ea, orice perioadă ai vedea pusă pe ecran. Iar apropo de perioade puse pe ecran, eu mă bucur enorm că s-a întâmplat acest film, că imaginile pe care le-am găsit există undeva pe un suport accesibil. Generațiile tinere le pot vedea ca pe o amprentă a unei perioade, a unei generații și a felului în care erau lucrurile, la un moment dat, cândva, odată demult.
I.R.: În toată perioada în care am lucrat împreună la acest film ați refuzat să vedeți orice din el. L-ați văzut pentru prima dată la Iași în cadrul Serilor Filmului Românesc, 2023, odată cu publicul. Voiam să vă întreb cum v-ați simțit în timpul proiecției și care au fost emoțiile de după film?
S.L.: Am avut încredere în tine din prima, datorită energiei pe care o ai. Eu, făcând arte marțiale de peste 40 de ani, reușesc să citesc fluxul energetic al unei persoane din fața mea, nu trebuie să vorbesc prea mult. Când ne-am cunoscut, energetic am simțit că putem face. În momentul în care s-a trecut efectiv la muncă, eu m-am pus în pielea ta și m-am pus ulterior și în pielea mea, m-am mutat pe malul meu și am zis: când cineva vine și îmi spune "te rog fă-mi aia", "fă-mi un program", "fă-mi un spectacol", "vreau aia", pe mine mă enervează foarte tare. Dacă mă pui să-ți fac un spectacol, asta știu să fac, știu să distrez oameni, știu să-i fac să cânte, știu să-i fac să danseze, iar tu vii să-mi dai lecții ce să fac. Nu-mi da nicio lecție, lasă-mă să-mi fac treaba, între noi doi, eu sunt ăla care știe, nu tu, și lasă-mă să-mi fac treaba. Dacă nu e bine și nu dansează nimeni, atunci am greșit. Dar dacă dansează absolut toți și dacă te uiți la o petrecere și trimiți pe unu' cu un sac și fură toate poșetele pentru că nu este unul la masă, toți dansează, înseamnă că mi-am făcut treaba. Atunci am zis - cum ar fi dacă eu mă duc și încep eu să-i spun Iuliei "bă, dar aici parcă mai pe stânga, aicea parcă un pic prea pe dreapta, dar ăsta nu ți se pare că e prea galben, ia tai-o p-asta galbenă, pune-o pe aia verde". Am avut încredere 100%. Când cumperi un medicament și citești prospectul devii un om informat, nu devii un medic și aici e la fel. Eram un om care vroia să iasă un film, nu să dau eu indicații și atunci n am vrut să vin deloc.
Când am mers la Iași pentru prima vizionare a filmului, când am plecat din București mi-am căutat curele și am găsit-o pe cea mai groasă, am luat-o, am pus-o la pantaloni și am zis: indiferent câte emoții am, cu cureaua asta nu o să-mi cadă pantalonii. Și nu mi au căzut pantalonii de emoții.
Am văzut filmul stând lângă tine și trăind fiecare secundă din film. Iar când s-a terminat, în momentul în care am vrut să mă ridic de pe scaun, cumva cu jenă să nu lovesc genunchiul celui care stă în spate și e așezat, am văzut că toată lumea e în picioare, aplaudând. Am zis "hopa, ăsta-i rezultatul".
S.L.: Când e vorba de un film documentar lucrurile sunt mult mai complicate față de unul de ficțiune, întrucât circuitul lor este mai scurt, vizibilitatea lor este mai mică, traseul lor per total este mai mic. Și atunci apare întrebarea: unde ar fi nimerit să apară acest film, unde nu ar fi nimerit să apară și care sunt riscurile pentru acest film în raport cu publicul?
I.R.: O să încerc să fac separarea între inima mea de regizor care a făcut un film pe care își dorește să îl vadă toată lumea și mintea mea de distribuitor în momentul ăsta, adică un om care se ocupă ca filmul să fie văzut în principal în cinema.
Ca regizor ar putea să nu-mi pese cum se vede el, atâta timp cât e văzut. Dacă de mâine încolo toată Romania piratează Playback și îl văd foarte multe milioane de oameni, sufletul meu va fi foarte fericit și împăcat că am făcut ceva ce a ajuns la ei. Din perspectiva cealaltă, însă, a unui om care își dorește să normalizeze mersul la cinema, plătitul de bilet, văzutul filmului pe ecran mare și simțitul lui în totalitate (mai ales că vorbim aici de un film cu arhivă, muzică și care țintește spre o emoție colectivă), lucrurile sunt mult mai complicate.
În ceea ce privește documentarul, dar cred că se simte cu toate filmele, senzația mea e că raportarea publicului la mersul la cinema a fost grav afectată de ce s-a întâmplat în pandemie. Oamenii preferă acum, mai mult, cred, decât înainte, să vadă conținut de tipul ăsta de acasă, pe platforme de streaming. Asta suprapusă peste numărul mic de săli, lipsa resurselor pentru promovare și multe alte obstacole despre care ne-am lungi foarte mult să vorbim acum, duce la foarte puțin timp pe care un film documentar îl petrece, de fapt, în cinema. Iar asta mi se pare trist. Eu am rămas foarte conectată la ideea de a vedea un film pe ecran mare, într-o sală întunecată, în liniște, fără telefoane, fără distrageri de niciun fel. Și o să rămân așa, în romanticismul ăsta al "mersului la film", oricâte alte medii de vizionare a unui film ar apărea.
Pentru mine circuitul ideal pentru Playback include cinemaurile mici, în orașe mici, în locuri în care nu se întâmplă foarte multe lucruri și atunci premiera unui film ar putea să fie un eveniment social în sine. Când am pornit la drum cu povestea asta cu distribuția filmului, am luat o decizie (care nu știu dacă e bună sau rea, o să vedem) de a nu îl distribui în multiplexuri. În niciun caz dintr-un spirit de rebeliune sau de frondă sau de ceva negativ față de spațiile astea. Eu nu fac asta des, dar mi se pare că poate fi foarte frumos să mergi la mall, să-ți iei popcorn, să mănânci, să bei suc și să te uiți în condiții foarte bune la un film. Însă când e vorba de un documentar, teama e că, indiferent de componenta de entertainment (pe care clar Playback o are, e fun să te uiți la el), oamenii nu vor intra în sala în care el rulează. Vor intra la celelalte filme, care nu sunt în general românești sau europene sau documentare. Ori un film care rulează într-o sală enormă și perfectă, cu 3 spectatori în ea, e un film foarte nefericit. Așa că am preferat să facem proiecții mai puține, în cinemauri mici, dar la care oamenii merg doar pentru film, pentru emoția aia colectivă pe care o sală de cinema plină ți-o aduce. Cred că e o decizie emoțională, e posibil să fie una greșită, dar așa cum m-am ghidat emoțional în a spune povestea asta într-un documentar, eu nefiind regizor de documentar, așa m-am ghidat în a decide traseul acestui film, ca distribuitor, eu nefiind distribuitor. Simt că locul lui Playback e în sălile mici, câte au mai rămas, acele cinemauri pe care le frecventau oamenii care apar în el, când mergeau la film doar pentru film, așa cum mergeau la discotecă doar penru muzică. Și orice fel de sală ar fi, până la urmă, simt că locul lui Playback, ca locul oricărui film, fie că e de ficțiune sau e documentar, este în primul și în primul rând în sala de cinema.
I.R.: Acum că ați văzut filmul, cunoașteți perioada, știți tot, care e cel mai autentic sentiment pe care vi se pare că filmul îl redă pornind de la perioada despre care vorbește?
S.L.: Cel mai bine, dar cel mai bine cred că 110% a ieșit din film dragostea de a trăi, bucuria de a trăi fără niciun fel de opreliști, deși aveai, evident îngrădiri. Cei tineri de acum nu au de unde să știe că n-aveai curent, n-aveai apă caldă, n-aveai mâncăruri, n-aveai băuturi, de televiziune nici nu spun, că nici nu exista. Dar era o bucurie de a trăi fabuloasă, te distrai cu fiecare secundă, pentru că acea secundă valora infinit mai mult într-un ocean în care nu aveai nimic. Și această bucurie de a trăi se vede perfect în film, este redată perfect în film. Și ea a fost, evident, pusă în balanță cu momentele din timpul pandemiei, unde nu puteai face nimic și parcă revenisei la vremea de dinainte. Această bucurie și dragoste de a trăi și de a te simți atât de fericit. Erai atât de fericit fără să deții nimic, aici era marea chestie, că erai foarte fericit, dar fără să ai ceva, erai numai tu. Bun, aveai o educație, aveai o cultură, dar erai numai tu. Acum această parte a sentimentului care îți induce fericirea e la pachet cu ce telefon ai, ce mașină ai, unde stai, ce fac părinții, ce job ai, ce tip de card ai și așa mai departe. Se leagă foarte mult de material. Atunci se lega aproape totul de spiritual, nu întreba nimeni dacă ai magnetofon acasă. Deși dacă se afla că ai magnetofon, erai regele cartierului. Și dacă aveai televizor color îi culcai pe toți la pământ. Deci totul era sentimental și totul se lega de sentiment. Sentimentul ăsta apare în film, sentimentul ăsta a reușit să fie pus de tine și de echipa ta în film. Și mă bucur că n-a ieșit o chestie tristă. Prima mea vizionare a filmului a fost, de la un cap la altul, un râs și un amuzament complet și o energie super pozitivă. Și când vezi la final o sală întreagă în picioare, aplaudând, înțelegi că oamenii ăia n-au venit să plângă, înțelegi că oamenii au venit să vadă și după ce au văzut s-au bucurat.
I.R.: Da, eu nu m am așteptat că oamenii să râdă atât de mult la filmul ăsta...
S.L.: Râsul ăla e foarte puternic și autentic și molipsitor și real. Nu e un râs scris, nu este un scenariu, nu este gândit și jucat. Este pur și simplu trăit, este autentic.
I.R.: Cred că asta voiam să zic cu mersul la cinema versus văzutul filmului acasă. E toată energia asta colectivă, pe care o găsești doar la cinema, care e foarte importantă pentru că nu ești doar tu. E un grup foarte mare de oameni care simte cumva aceeași chestie, energie, emoție, nu știu. Să râdă în același timp, să aplaude în același timp în timpul filmului. E a treia oară când mi se întâmplă asta la o proiecție, ca oamenii să înceapă să aplaude în timpul filmului. Și e un sentiment absolut incredibil pe care mi-aș dori să-l trăiesc veșnic. Cred că asta simțiți dumneavoastră când puneți muzică și lumea dansează.
S.L.: Exact asta. Exact asta.
I.R.: Iată. Aici ne intersectăm.
Playback este produs de Claudiu Mitcu, prin Parada Film, în co-producție cu Televiziunea Română și realizat cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei. Imaginea filmului este semnată de Andrei Oană și Mișu Ionescu, montajul e realizat de Cătălin Cristuțiu, iar sound design-ul de Alin Zăbrăuțeanu, Dumitru Alexandru și Dragoș Cătărău. Afișul filmului a fost realizat de Glitch.
