Am stat de vorbă cu Antoine despre felul în care s-a născut acest proiect, cum a fost pentru el procesul de înțelegere a unei alte culturi, despre problema identității culturale, precum și despre capacitatea muzicii de a spune povești.
Teodora Ghica: Povestește-mi puțin parcursul tău. Cum ți-ai ales subiectul pentru documentarul L'Escale? Cum ți-ai dat seama că e o poveste care merită spusă?
Antoine Sextier: Am decis să abordez acest subiect datorită Violetei Parra (notă: compozitoare, cantautoare, interpretă de muzică populară, etnomuzicoloagă și activistă social în Chile, 1917 - 1967), pentru că îmi place tot ceea ce a reprezentat ea, personalitatea ei. Citind o carte despre ea, am descoperit că există în Paris un loc numit "Templul muzicii din America Latină", pentru ca mai apoi să descopăr că e un loc amintit foarte des în majoritatea cărților despre ea. A fost interesant, nu știam că acest loc era la distanță de doar câteva stații de locul în care lucram. De asta am început să lucrez la acest proiect, am început de la un minim contact cu subiectul, pentru ca mai apoi să creez un fel de hartă generală a acestuia.
T.G.: De ce ai ales să spui povestea într-un mod atât de descriptiv, mizând mult pe muzica din localul L'Escale și pe felul în care ea se făcea / învăța atunci?
A.S.: Pentru a face acest film, am ales să vorbesc cu oamenii, să ascult ceea ce aveau de spus. Cei din America Latină au un mod foarte natural de a face și de a învăța muzica - își transmit cunoștințele muzicale nemijlocit, direct de la unul la altul. Cred că acesta a fost cel mai important aspect de povestit, pentru că părea că pentru ei era ceva cât se poate de logic și normal să vină în L'Escale să învețe să cânte. Asta e interesant la L'Escale - nu era pentru ei doar un loc în care se prezentau pe scenă, ci un soi de familie mare sau de școală. Era un al doilea cămin pentru ei.
T.G.: Cum și de ce te-ai gândit să integrezi în documentarul tău secvențele animate și cele filmate care conțin propriile tale discuri?
A.S.: A fost o decizie pragmatică. Tot eu m-am ocupat și de editarea documentarului, astfel încât am folosit aceste secvențe pentru tranziții. Sigur, m-am gândit și la componenta estetică, dat fiind că animația e o componentă foarte prezentă în cultura latinoamericană. În plus, animațiile sunt o metodă bună de a crea în mintea noastră o poveste datorită esteticii, imaginii. Un bun prieten chilian m-a ajutat cu animațiile, el le-a făcut. La fel și în privința secvențelor cu discuri, ele făceau parte din documentarea mea pentru film, le aveam acasă și am vrut să le integrez în documentarul meu. Mi se pare foarte interesantă legătura dintre imaginile filmate din realitatea imediată a vieții și animație, chiar mi-ar plăcea s-o aprofundez mai mult în viitor.
T.G.: Care a fost principala provocare a filmului tău?
A.S.: Lipsa arhivelor. M-am zbătut destul de mult ca să obțin fotografiile din documentar, să găsesc surse audiovizuale. În Franța există ceva ce se numește Institutul Național al Audiovizualului, INA, arhiva națională, care este ceva imens. Acolo au toate arhivele foarte bine organizate, însă nu le-am putut accesa, trebuia să le cumpăr pentru a le include în film, iar acest proces era unul extrem de formal și greu din punct de vedere administrativ. Așa că a trebuit să integrez toate informațiile pe care le-am găsit sub o altă formă - animațiile sau secvențele în care lucrez cu mâinile și cu propriile-mi discuri -, pentru că erau lucruri din imediata mea apropiere, capabile să conecteze și să arate ceea ce îmi doream eu. De aceea spun că am fost cumva forțat de context. A fost ceva ce a venit de la sine după ce am înțeles că asta era situația și că trebuia să mă adaptez.
T.G.: În afară de a spune povestea Cabaretului L'Escale, documentarul tău abordează și problema identității, în special a identității culturale. Este acesta și motivul pentru care interviurile s-au desfășurat atât în franceză, cât și în spaniolă?
A.S.: Da, căci L'Escale era un loc de întâlnire al oamenilor din diverse culturi, diverse țări, locul de întâlnire dintre un continent și o țară. Mi s-a părut firesc să includ ambele limbi, pentru că uneori vorbitorii trec natural de la o limbă la alta fără a-și da seama. La un moment dat, Sergio Arriagada spune los franceses son más papistas que el papa (Notă: expresia din limba spaniolă înseamnă a fi prea exigent sau prea strict în respectarea unei reguli), iar mai apoi spune plus royaliste que le roi (Notă: expresia în limba franceză înseamnă a apăra interesele unei persoane sau ale unui grup cu mai mult zel decât persoana în cauză. Ambele expresii, atât cea în limba franceză, cât și cea în limba spaniolă au o conotație negativă). Nu e chiar aceeași expresie, dar din punctul lui de vedere sunt echivalente, ceea ce e un aspect interesant din punct de vedere lingvistic. César Andrade spune el poison (Notă: în loc de le poisson, acesta folosește articolul în limba spaniolă și substantivul în limba franceză), iar Raúl Maldonado spune se marche ou creve (Notă: expresia este tradusă din din sp. que camina o muera, să plece sau să moară), o expresie care și în franceză îi vine natural. Alteori există jocuri de cuvinte. Aceste întâlniri lingvistice mi se par fertile, pentru că este exact ce se întâmplă în L'Escale - o ciocnire culturală.
T.G.: Ai spus într-un interviu că la acea vreme francezii nu și-au dat seama de impactul pe care L'Escale l-a avut în Franța. Era ceva imens, însă nu și-au dat seama de asta. Acum își dau seama?
A.S.: Da, a fost o chestiune care a avut de-a face cu moda. Francezii se concentrează foarte mult pe chestiunea colonialismului. A fost, într-adevăr, o parte importantă a istoriei, însă cred că ar trebui să ținem cont de faptul că migrația în Franța a îmbrăcat forme diverse, oamenii venind din toată lumea, nu doar din Africa de Nord, pe care mi se pare că acum se pune cel mai des accentul. Nu spun că asta este greșit, însă nu ar trebui să omitem celelalte realități, chiar dacă, poate, nu erau atât de vizibile, fiind mai mici din punct de vedere cantitativ. Parisul a fost un loc de întâlnire pentru mulți muzicieni. Mi s-a părut important să spun povestea și din punctul acesta de vedere, pentru că e o parte din identitatea Franței, a Parisului. Dacă pot spune așa, am dat un punct de vedere mai latiniza(n)t cu privire la Franța.
T.G.: Ce relație ai cu Parisul anilor '60? De ce ne mai interesează viața de atunci 80 de ani mai târziu? Ce e de păstrat de atunci?
A.S.: Sunt multe lucruri de păstrat de atunci. În primul rând, între anii '45 și '70 s-a întâmplat ceva special în viața culturală franceză. Oamenii au început să meargă în cabarete și să vadă artiștii, iar artiștii au răspuns dorinței oamenilor mergând în diverse cabarete. L'Escale a fost un soi de punct specific pe o mare hartă de locuri boeme. Eu nu simt neapărat o nostalgie în raport cu acest lucru, însă este cert faptul că era o lume fără televizor, fără Beatles, așa încât referințele erau altele. E interesant de descoperit care erau ele. În al doilea rând, dintr-o perspectivă personală, mă gândesc la relația cu părinții mei care au trăit în acea lume, pentru care acea conexiune culturală a fost un fel de școală alternativă, un compromis politic. Eu însumi am crescut în această atmosferă.
T.G.: Ce relație ai cu muzica de azi? Se mai spun încă povești prin muzică?
A.S.: Muzica mereu a conținut povești și continuă s-o facă, iar relația muzică-istorie este una importantă. Toate generațiile au găsit o formă de a-și conserva propriile identități, de a-și încifra poveștile în istorie, uneori chiar creând baricade de protejare a trecutului, alteori recuperând lucruri din trecut. E un efort continuu pe care îl consider fascinant, pentru că mi se pare că în muzică încă se ascund lucruri incredibile și surprize la tot pasul. Sigur, muzica e într-o continuă schimbare, pentru că lumea în sine se schimbă, continuă să avanseze.
T.G.: Având în vedere că ai câștigat două premii, unul în Native American and Latino Film Festival și celălalt în Maracaibo Film Festival din Venezuela, aș vrea să te întreb cum a fost receptat filmul tău în lumea hispano-americană?
A.S.: Sunt multe feluri în care aș răspunde la această întrebare, pentru că răspunsul depinde de felul în care fiecare țară îl înțelege în funcție de propria sa realitate. Dacă ne raportăm la America Latină ca un întreg, există un punct de vedere naționalist, sunt foarte mândri de ei înșiși, chiar dacă vorbim despre un tipar muzical care a luat naștere în Paris și mai apoi s-a extins către America Latină. Această idee nu le sună foarte natural, motiv pentru care sunt interesați să afle mai multe despre modelul de muzică alternativă latino-americană care a fost creat în Europa. Argentinienii care locuiau la Paris în acea perioadă ascultau compilații de muzică peruană realizate de nord-americani, cum e, de pildă, El condor pasa, care este o versiune realizată în America de Nord de celebra casă de discuri Folkways. Argentinienii ascultau aceste discuri în casele lor din Paris și apoi le cântau la instrumentele lor. Acesta a fost modelul care s-a format datorită bazei L'Escale. Nu există puritate când vorbim de acest fenomen muzical. Aceasta este o temă mult mai cuprinzătoare decât percepția mea asupra ei. Datorită cabaretului L'Escale aceste lucruri s-au întâmplat aici. Deși folclorul pare firesc pentru mulți oameni, el, de fapt, nu are o puritate reală, totul provine din aceste discuri înregistrate de nord-americani și de un grup mare de latino-americani care le-au ascultat la Paris. În cele din urmă, din Argentina iese un model clasic de muzică latină. Și asta este foarte amuzant, pentru că este un lucru ciudat care se întâmplă când cineva ascultă un disc pe care i l-a dat un prieten și astfel se creează un nou model. De exemplu, forma de poncho din anii '60, care este foarte politizată, la fel ca imaginea promovată de Quilapayún (notă: grup de folk din Chile), vine puțin din acest model care a fost dezvoltat la Paris.
T.G.: În România, documentarele sunt ceva mai "dezavantajate", având puțină vizibilitate. Care este situația documentarelor în Franța și America Latină?
A.S.: În Franța documentarul are o oarecare vizibilitate, este ceva care există, care are finanțare și sprijin public, dar nu există o piață reală din care să se poată trăi independent. Cu toate acestea, există un interes pentru acest format de film și consider că asta este minunat și foarte emoționant. În momentul de față, mi se pare că nu este nimic mai mult decât o percepție asupra realității, căci realitatea este uneori mai nebună decât ficțiunea. Există regiuni în Franța unde documentarele sunt urmărite masiv. De aceea francezii au creat o platformă asemănătoare cu Netflix, numită Tënk, unde se pot găsi o mulțime de documentare alternative și creative. Există o dinamică atât în Franța, cât și în America Latină, sunt mulți oameni care fac documentare despre lucruri fascinante, chiar dacă sunt puțini bani. Există o dorință acută de a face lucruri, de a spune lucruri, pentru că există atât de multe subiecte care merită aduse în discuție. Sunt multe realități care îi deranjează pe oameni, de pildă felul în care se face politică, corupția sau problema indigenilor, realități pe care oamenii au nevoie să le povestească într-un mod natural, simplu. Poate că ei spun: "Nu mai pot suporta, până aici am ajuns, trebuie să fac ceva, o să fac un film, nu se mai poate continua așa".
T.G.: Să încheiem interviul în același mod ca documentarul tău. Acesta se încheie concluzionând că moda este pasageră și din această cauză vremurile Cabaretului L'Escale au apus. Tu ce crezi despre modă, face ea ca lucrurile să dispară din memoria colectivă?
A.S.: Moda este indisolubil legată de timp. Timpul are o viziune asupra tuturor lucrurilor, dar a regândi trecutul, a schimba focusul, este ceva ce documentarul îți permite cu adevărat să faci și este foarte interesant să faci un pas în spate și să privești astfel lucrurile. În funcție de "locul" în care pui camera, de felul în care îți plasezi propria viziune, poți face să iasă alte lucruri la iveală. Și atunci, chiar dacă moda se schimbă, poți alege să mergi împotriva curentului sau să încerci să i te adaptezi, să-l urmezi pentru a vedea unde te duce. Totul ține de perspectiva din care alegi să vezi lucrurile.