Noi am golit Pămîntul pe dinăuntru, noi l-am re-"peșterizat", l-am "în-cavernat", noi (nu întîmplător) ne-am hrănit cu Mitul Peșterii, al Cavernei, și degeaba am fost îndemnați, am vrut să ieșim din Peșteră și chiar am crezut că am reușit (suprafața Pămîntului este Cerul, realitatea "superficială" constituie Ideile), nu am făcut decît să aducem Peștera după noi, cu noi, la suprafață, transformînd întreaga Planetă într-o peșteră convexă, iradiantă: Pămîntul ca Peșteră-Soare, gol propagat, cosmic, singura gaură neagră cognoscibilă, locuită.
Astfel încît, dacă tot am rămas în Peșteră, dacă tot am tîrît Peștera după noi, dacă am adus-o la suprafață și am transformat întregul Pămînt și chiar Cosmosul într-o Peșteră, să ne întoarcem conștient, în cunștință de cauză, acolo de unde nu am plecat niciodată, în Peștera-lume, pentru a începe să simțim Pămîntul dinăuntru, pe dinăutru, ca interioritate vie și temelie a vieții, adică nu doar pămînturile (teritoriile superficiale pe care ne batem ca să avem ce asupri, ce distruge în profunzime, complet, ce sfîrși cu desăvîrșire), ci Pămîntul, ca adăpost și athanor al Vieții, ca Umbră hrănitoare și salvatoare.
Peștera - sală de rezonanță și sală de proiecție. Să ne (re)închidem în ea ca să vedem și să auzim. Oricum ne-am închis, ne închidem, dar doar ca să ne orbim și să ne asurzim. Peștera devine adăpost și cuib, să ne închidem în ea ca să putem vedea cum am transformat, la suprafață, "cosmic", Pămîntul în Lună și mai cu seamă în Marte (în Lună pentru că, mai întîi și tot timpul, în Marte).
E nevoie de Peșteră și de revenirea în Peșteră pentru ca pe pereții ei să ne reamintim și să ne imaginăm Pămîntul și Viața, Planeta Vie, Suprafața-Cer în locul pămînturillor și teritoriilor-subsol, hrubă.
Să ne întoarcem în Peșteră ca să renaștem, cu mîinile pe pereți, ca într-o rugăciune subpămînteană către noi înșine, Artele Vieții.
Astfel încît, dacă tot am rămas în Peșteră, dacă tot am tîrît Peștera după noi, dacă am adus-o la suprafață și am transformat întregul Pămînt și chiar Cosmosul într-o Peșteră, să ne întoarcem conștient, în cunștință de cauză, acolo de unde nu am plecat niciodată, în Peștera-lume, pentru a începe să simțim Pămîntul dinăuntru, pe dinăutru, ca interioritate vie și temelie a vieții, adică nu doar pămînturile (teritoriile superficiale pe care ne batem ca să avem ce asupri, ce distruge în profunzime, complet, ce sfîrși cu desăvîrșire), ci Pămîntul, ca adăpost și athanor al Vieții, ca Umbră hrănitoare și salvatoare.
Peștera - sală de rezonanță și sală de proiecție. Să ne (re)închidem în ea ca să vedem și să auzim. Oricum ne-am închis, ne închidem, dar doar ca să ne orbim și să ne asurzim. Peștera devine adăpost și cuib, să ne închidem în ea ca să putem vedea cum am transformat, la suprafață, "cosmic", Pămîntul în Lună și mai cu seamă în Marte (în Lună pentru că, mai întîi și tot timpul, în Marte).
E nevoie de Peșteră și de revenirea în Peșteră pentru ca pe pereții ei să ne reamintim și să ne imaginăm Pămîntul și Viața, Planeta Vie, Suprafața-Cer în locul pămînturillor și teritoriilor-subsol, hrubă.
Să ne întoarcem în Peșteră ca să renaștem, cu mîinile pe pereți, ca într-o rugăciune subpămînteană către noi înșine, Artele Vieții.