Șase petale

Clătinându-mă m-am ridicat crezând că am să pot distinge mai bine siluetele care așteaptă pe mal. Privirea aspră a barcagiului m-a așezat la loc. Îmi este rău, tot drumul mi-a fost rău. Cum ne apropiem de coastă valurile răscolesc nisipul dând o culoare gri verzui apei în lumina unui soare zgârcit. Mă ustură ochii de parcă ar fi nisip în ei. Toată noaptea am citit. Zeci de scrisori.

Mă înveselesc un pic la vederea căciuloiului de iarbă verde de pe capul peretelui de pământ ce se ridică din coastă. De la baza acestuia pornește, îngust, lipit de perete, drumul în pantă spre săptămâna ce o voi petrece aici. Cu un bagaj minim, încadrat de o parte de apa oceanului, de cealaltă de dealuri într-un amestec de pământ și stânci dintre care se ițesc pâlcuri timide de mini-păduri, mă simt de parcă aș fi venit să rămân. Știam că nu o să fiu întâmpinat, primisem instrucțiuni detaliate cum să ajung, dar sunt totuși învăluit de dorința ca drumul ăsta să nu-l fi parcurs singur. Am fost chemat și am venit.

La următorul pas nu mai este drum, doar o oază acoperită cu un imens covor de lalele și albăstrele în fața unei clădiri ce probabil a fost completată-n timp, pentru că-i un amestec de stiluri arhitecturale. Fără a fi înaltă, pare maiestoasă poate prin cele două coloane dorice ce flanchează ușa de la intrare. Zidul casei, ferestrele, simplitatea și eleganța sunt o combinație între clasic și baroc. Întregul ansamblu îmi dă senzația, prin culoarea albă care este omniprezentă, că-i o bucată mare de cretă sculptată. Doar doamna intendent care mă întâmpină îmi amintește prin prezență că este, ca și mine, venită de pe continent. Tânără, cu o ținută practică, aproape sportivă, dar feminină. M-a condus în camera ce îmi fusese pregătită. Din mers am admirat interiorul artistic, rococo, plin de povești și gata de a fi povestitor. Mi-am limpezit fața cu apa din canceu, plutesc flori de lavandă înmuiate în ea, nu-mi este foame, ochii încă mă ustură și nu-mi doresc altceva decât să dorm.

Luni

În imensitatea spațiului. Privit de două puncte negre, așa m-am trezit, neștiind unde-i locul meu în Univers. Stă dreaptă, serioasă și mă privește atent, fără o urmă de zâmbet prin care să înțeleg că se bucură că am venit. M-am ridicat în capul oaselor. Îi răspund cu aceeași privire serioasă știind că de fapt nici unul dintre noi nu prea știa ce să zică. Ne căutăm cuvintele prin gânduri, le dorim să fie altcumva decât un simplu "mă bucur că te văd". Așa a fost mereu.

Primele raze ale aurorii îi cad pe chip. Nu-i frumoasă. E frumoasă cum o văd eu. Am făcut ce a trebuit ca să fie, să fac să fie. Am zis și am făcut plin de curaj totul. Doar atunci m-am oprit când a trebuit să contemplu frumosul. Iar pentru mine ea este frumosul din pupilele dilatate ce mă privesc acum intens. Îmi întinde mâna prietenește: "Bine ai venit. Mulțumesc!" și parcă plutind în rochia de tul gălbui cu frunze din catifea verde kaki zâmbește, așa, formal, și a ieșit din cameră. Mă năpustesc la bagaj, doresc să-i citesc ultima scrisoare, să prind un semn în ea, de ce m-a chemat aici? Nimic.

Ne reîntâlnim la micul dejun, totul este pregătit pe masă pentru a sta unul lângă altul, nu-i pot privi fața iar din profil nu-mi rămâne să-i văd doar vârful nasului, părul lung îi cade bogat peste obraji. Pe o felie de pâine prăjită unsă cu unt și pe care este darnic adăugată miere de albine a poposit zglobie o albină. Ne repezim să o alungăm și mâinile ni se lovesc, mă scuz, ea izbucnește în râs, un râs cât tot zgomotul lumii. Nu mă mai simt gol. Ne reîntoarcem în sfârșit în zona pe care o cunoaștem, în care ea știe că-i sunt prieten, iar eu știu că ea mă iubește. Și-am fost veseli toată ziua cel puțin eu așa cred.

Marți

Intendenta mă anunță că doamna a trebuit să plece urgent, dar a promis că la prânz este aici și să fiu pregătit că ieșim în larg cu un prieten. Scriu câteva scrisori pentru a contramanda câteva conferințe. În salon este o ambianță pașnică, catifelată. Violetul draperiilor răsfrânt pe tablouri iradiază un cenușiu blând... ce bine știa Cézanne să valorifice griul. În așteptare dau o raită prin habitatul ei. Totul pare că a fost abia acum cumpărat, doar covorul persan original este cam ros. Urc la etaj, căutându-i camera. Nu-i. Să fie la mansardă? Urc. Aici este. Oare de ce m-aș mira? Este o cameră foarte luminoasă, plină de un haos sublim. Ca o îmbinare între primitiv și paroxism stau laolaltă cărți lăsate crăcănate în mijlocul lecturii, haine ce probabil nu demult au fost probate și acum sunt răstignite pe fotolii, schițe pe carton, trei picturi pe șevalete acoperite cu pânză albă pătată cu urma degetelor ei, lângă fereastra larg deschisă un telescop profesional, pe pat scrisori, și o groază de sticluțe cu parfumuri. Cred că este suficient ce văd, o știu, dar mă reîntorc un moment din ușă, plutește printre vaporii fini de parfum ceva neașteptat. E camfor. A venit. O aud urcând.

Îmi face bine prezența ei zgomotoasă. Și pornim. Coborâm dealul ca pe vremuri, alunecând pe fund. Am ajuns la mal, lângă ponton, îmbujorați de așa ispravă. Un iaht ne așteaptă și-un bărbat chipeș, proprietarul. Pornim. Îmi evită privirea. În rochiță foarte scurtă stă sprijinită de parapet privind de o bună vreme valurile înspumate. Știu ce urmează, un joc stupid în care eu trebuie să mă simt ca un fraier. Așa și este. Cum le mai știu eu pe toate... Ea se așază lângă bărbatul chipeș și-și lasă pletele să i le bată vântul peste obrazul lui. Bărbatul nu se ferește și îi cuprinde mijlocul afectuos. Îi privesc brațele, picioarele, și mă surprinde cât de albă e. În plină vară? Cum și le mișcă, parcă ar fi tuburile unui burduf de acordeon ce scot sunete la atingerea unor clape nevăzute și se adună pasional într-o simfonie plină de farmec. Știe că o privesc. Ce fraier sunt. N-am vorbit prea multe. Ne-am îndopat cu aer, cu gânduri. Eu și cu stres. La întoarcere l-a sărutat ușor pe gură când ne-am despărțit. Bărbatul m-a privit trist, m-a salutat cu două degete la tâmplă și dus a fost. I-am prins mâna firavă când am urcat dealul. Am palma excesiv de transpirată, cred că am să-mi fac bagajul. În fața casei s-a prăvălit în scrânciob obosită.

Îmi pare rău că m-am lăsat de fumat. Intendenta ne-a adus câte un pahar cu vin rose. Are buzele pe marginea paharului și abia înțeleg ce zice. Se uită în ochii mei și-mi zice "Oare când am să-l mai văd pe fratele meu?" De unde până unde întrebarea asta? Al doilea pahar mă face zmeu și fac conversație. "Dar pe căpitan când ai să-l mai vezi?" A țâșnit sprintenă spre ușa casei de unde râzând cu ochii, cum numai ea știe să o facă, a zis "Căpitanul e fratele meu". În seara asta nu-mi fac bagajul.

Miercuri

Nu știu cui sau cum să mulțumesc pentru capacitatea de a dormi netulburat de griji. Diminețile îmi sunt ca un cri de coeur, prevestesc cum o să-mi fie ziua. Aparent cea de azi e liniștită atunci când deschid ochii. Aerul este încremenit. Doar în cameră. Cel de afară vrea să intre în cameră încercând să spargă geamul cu picurii mici, astenici, ai ploii de primăvară tânără. Briza sărată a oceanului face să-mi fie sete de o așa vreme. Casa pare a fi pustie. O să-mi fac de cap așa cum obișnuiam când mințeam că sunt bolnav ca să chiulesc de la școală și mă simțeam împărat peste toată casa. Dar aici am să fiu și peste grădină. De sus văd apa oceanului care, deși tare învolburată, este tare albastră. Calc iarba ce-i pe jumătate supusă sub ploaie. O să ploua toată ziua? Dumnezeu tace. Și ploaia s-a oprit.

Lângă peretele lateral al casei, o poiană încă aburindă. În mijlocul ei sunt așezate pietre albe ce conturează petalele unei flori de o mărime impresionantă iar în locul unde ar fi polenul este plin cu galbenele. Pare un mic sanctuar dacă iau în considerare și crucile din pietricele albe și micuțe ce-s așezate în mijlocul celor șase petale. Mă zgribulesc în mine. Revin în casă, tot nu-i nimeni. Seara îmi pun capul pe pernă nefericit, nu știu de ce dar nu pot închide ochii.

Joi

Când a intrat în cameră ca un fluture în rochița-i colorată încă umblam prin gândurile care ard nopțile nedormite și parcă prin vis am revăzut-o în vremurile când mergeam în golf, desculți, bucuroși că plaja era doar a noastră. Puneam plase improvizate să prindem crabi și alergam după fluturi.
"Nu te mai zgâii la mine! Îți pare c-am îmbătrânit?" Parcă mi-ar fi citit în gând.
"Și eu am îmbătrânit. Mai mult, părul meu este cărunt, al tău încă-i castană tânără"
"Părul cărunt înnobilează, chiar și așa zburlit cum e al tău acum. Hai, ridică-te, ne vom petrece toată ziua împreună!"

Am întins rugător mâna spre mâna ei. A venit.
"De ce nu mi-ai dat voie să te caut în toți acești mulți ani? Ani în care nu m-ai căutat nici tu nici măcar o dată, nu mi-ai scris."

Părea acoperită de un val de farmec mângâietor și avea o expresie de răbdătoare gingășie.
"Am încercat să ascund ce-i al meu, deși nu-l pot primi. Cum ochii mei au dus atâtea necazuri, tu nu ai fi biruit. Rămâi ce ești, rămân ce sunt."
"De ce?"

Deși nedormit, a fost pentru mine o zi veselă, plină de amintiri din tinerețe. Am fost de multe ori îndrăgostit, cel puțin așa cred, dar nu am putut să rămân statornic. N-am vrut nici să o țin, dar nici nu am vrut să plece. Ea a înțeles. Venea, se dăruia, se bucura că-s fericit și pleca plângând când vorbele ei calde se transformau în condens la întâlnirea cu gândurile mele reci. Seara am dansat. M-a sărutat scurt de noapte bună. Am uitat să o întreb ce-i cu floarea din pietre din grădină.

Vineri

Noroc că am adus cu mine redingota neagră, papionul și eșarfa de mătase, azi mergem la biserică. Îmi îngheață sângele în vene când ea apare într-o rochie de dantelă albă și cu voal alb pe cap. Doar nu? Gura îmi rămâne închisă tot drumul. Ea vrea totul? Dar cu mulți ani în urmă mi-a spus că totul e nimic. Merg țeapăn, poate se întâmplă o sublimare. Nu s-a întâmplat. Reală este mica bisericuță reformată, real este și pastorul lung, deșirat cu gulerașul lui alb ce pare că-i strânge așa de tare gâtul de o să-i separe capul de umeri. Doar noi trei suntem în încăperea pașnică în albul ei. Pastorul mă invită să iau loc în bancă pe perna cardinal și-mi pune o Biblie în mână. Pe ea o conduce în spate, lângă altar, și vorbesc șoptit, ea printre suspine, el cu ton blând paternal. Deschid Biblia și primele cuvinte ce-mi sar în ochi: "Să nu minți!". O închid repejor. În tăcere este și drumul la întoarcere. Am scăpat. Mă roagă să ne oprim în poiana de lângă casă. Aprinde câte o lumânare în fiecare petală, șase, mă privește cu ochi vinovați.
"Ții minte când te vizitam?"
"Doar știi că-s cele mai vii amintiri ce le am!"
"Iți amintești că atunci când erai cufundat în scris și totul în jur îngheța eu plecam?"
"Draga mea, nu te puteam implica în creația mea!"
"De câte ori am plecat aveam câte un dar de la tine, pe care reușeam să-l păstrez doar șase-șapte luni. Aici sunt îngropate toate șase. Acum nimicuri din totul ce-l doream de la tine."

În acel moment sub calmul meu impenetrabil începu a se zbate tragedia unui fapt care a devenit unicul lucru pe care îl luam în considerare. Am avut, nu mai am.

Sâmbăta

Sar din pat copleșit de ardoarea dorințelor târzii. Urc scările, mirându-mă cât sunt de sprinten, și într-un avânt plin de patimi dau năvală în încăperea de la mansardă. Picta și a rămas cu respirația tăiată. Atât de nebun nu mă știa. N-au fost zâmbete, nici mângâieri, doar o dramă devoratoare, copleșitoare. O așez confortabil în pupilele mele unde se poate răsfăța ca-ntr-un fotoliu dintr-un muzeu pentru a fi admirată. E frumoasă cum o știu eu. Cum o vreau eu. În cameră este un miros puternic de camfor.

Este neobișnuit de palidă. Propun să facem un picnic pe creastă, aerul oceanului cât și soarele domol îi vor fi de ajutor.

Se ține de brațul meu rigid ca fierul. Ne oprim pe creastă, ea îmi zâmbește conștientă încă de trecutul apropiat. Valuri am în inimă, valuri în oceanul pe care cerul își lasă poala. Îi prind umerii într-o disperată îmbrățișare, lipindu-i spatele de pieptul meu. Un vapor se vede pierzându-se în drumul spre zare când ea mi-l arată. "Așa sunt și eu", i-am spus, și-am împins-o în hăul de sub noi.

Mâine după amiază am o conferință importantă. Trebuie să-mi fac bagajul.

Duminică

Daily Express
Vă anunțăm cu o mare durere moartea cunoscutului scriitor Mr. Lonely Dreamer. Accidentul a survenit înaintea acostării pe insula unde obișnuia să-și petreacă câte o săptămână în fiecare an, în singurătate. Barcagiul ce îl transporta ne-a povestit cum Mr. Lonely Dreamer s-a ridicat în picioare și, dezechilibrat de valurile puternice, a căzut din barcă. A încercat să-l salveze, dar a fost înghițit de ocean.