Suflet mâhnit

Bătrâna avea obiceiul ca dis-de-dimineață să iasă pe prispa casei pentru a privi răsăritul de soare și câmpul de floarea soarelui ce se întindea pe lângă pământul ei. Așezându-se pe scaunul de lemn ce arăta învechit de timp, se gândea că era a optzeci și doua vară din viața ei. Și asta pe de o parte o bucura însă pe de altă parte o întrista pentru că văzuse multe în viața ei și uneori suferise. Îi plăcea să vadă răsăritul soarelui pentru că era un spectacol al naturii pe care nu se mai sătura să-l admire necontenit. Urmărea cum soarele răsare cu maiestate și totul se luminează și capătă frumusețe și mai ales îi plăcea nespus jocul razelor de soare printre lanurile de floarea soarelui. Admira contrastul de culori de la albastrul cerului, la galbenul florilor și verdele viu al ierbii, toate i se păreau nespus de minunate.

Erau momentele ei cele mai frumoase din zi. Însă uneori dimineața trăia ceva extrem de trist ce o umplea de o mâhnire profundă. Una din fiicele ei, pe nume Cătălina, ce avea cinzeci de ani și avea casa în apropiere. Venea la fântâna din fața casei mamei pentru a lua apă de băut căci acolo era cel mai bun izvor din zonă. Dar când dădea cu ochii de ea, Cătălina îi întorcea spatele cu dușmănie ca nici măcar cu fața să nu stea spre ea. Și acel gest se repeta de mult timp, iar ea rămânea profund îndurerată după ce își vedea fiica întorcându-i spatele. Fuseseră și zile când o strigase pe Cătălina, ba mai mult de atât o implorase să-i vorbească. De câteva ori Cătălina îi strigase nervoasă:
- Ce mai cauți vorbă cu mine după ce mi-ai luat pământul și l-ai dat Sandei...

Dar de când îi aruncase acele vorbe răstite trecuse mult timp și nu mai avea parte decât de o tăcere adâncă și același gest de dispreț total. Iar bătrâna rămânea privind îndurerată în urma fiicei ei și frământându-se pe prispă. De mică Cătălina fusese mai încăpățânată decât ceilalți copii ai ei. O tratase oare mai dur? Din cei opt copii pe care îi avea doar două fete mai erau prin preajma ei. Ceilalți șase erau plecați departe prin Anglia, uneori mai veneau în concedii și atunci o vizitau.

Însă bătrâna se tot gândea că poate față de Cătălina greșise și ar fi dorit ca lucrurile să se fi desfășurat altfel. Dar totul era trecut și lucrurile nu se mai puteau întoarce înapoi. Cel puțin cu Sanda, cealaltă fiică a ei, era mulțumită pentru că o respecta și îi purta de grijă. Dar marea ei problemă o avea cu Cătălina și ce mult ar fi dorit să se împace cu ea dar se părea că era imposibil. Își amintea uneori cum evoluaseră lucrurile până la acel conflict. O, de ar mai fi trăit Toader, bărbatul ei! Doar el ar mai fi putut soluționa totul pentru că fusese un om foarte autoritar. Și de aceea cei patru băieți și cele patru fete ale lor îi știuseră de frică și îl respectaseră. Iar ea ca mamă nu îi dojenise prea mult ci căutase să le ofere iubire maternă pentru ca ei să înțeleagă că în căminul lor nu exista numai duritatea lui Toader.

Revedea cu ochii minții cum primul bărbat al Cătălinei se îmbolnăvise de cancer și murise cu ani în urmă, lăsând-o pe aceasta cu doi copii. Apoi Cătălina se măritase cu un om tare ciudat ce ei nu îi plăcuse. Deși acel om pe nume Doru la început se purtase foarte bine cu toată lumea. Însă pe parcurs începuse să-și arate adevărata față de om foarte viclean și rău. Doru era un bărbat de cinzeci de ani, scund, chel, având ochii mici și o privire plină de viclenie cu care urmărea mereu să înșele și să fure oamenii. Avea conflicte peste tot pe unde mai lucra diferite lucrări de zidărie, deși din anumite considerente mai juca și rolul omului altruist. Dar totul nu era decât un joc, ea înțelegea foarte bine modul lui de a fi, și cu regret ajunsese la concluzia că un astfel de măritiș nu i-ar fi trebuit fiicei ei.

După ce se căsătoriseră veniseră amândoi la ea convingând-o cu fel și fel de argumente să le dea casa cu cinzeci de ari de pământ, promițând că o vor îngriji. La început lucrurile fură oarecum bune însă la scurt timp Doru aduse cinci porci mari pe care îi puse într-un ocol și ea trebuia să le dea de mâncare. Apoi Doru începu a se purta ca un adevărat stăpân în curtea ei. Ba mai mult de atât pensia ei de două mii de lei tot el o lua pe motiv că o îngrijeau. Uneori îi aduceau de mâncare, alteori nu, însă lună de lună pensia ei o lua Doru. Dar cel mai mult o călcau pe nervi porcii, pentru că guițau grozav și trebuia să le dea de mâncare atunci când Cătălina sau Doru nu veneau, și uneori trecea o zi sau două fără ca ei să apară pe acolo. Iar Doru îi reproșa uneori că nu îi îngrijește porcii cum trebuie. Nu mai putuse suporta la nesfârșit tot acel chin și sfătuită fiind de Sanda rupsese actele Cătălinei.

Și de aceea în unele dimineți când se bucura pe prispa casei de măreția răsăritului de soare și de frumusețea pălăriilor de floarea soarelui avea parte de acea scenă teribilă în care Cătălina îi întorcea cu dușmănie spatele. Era oare condamnată la nesfârșit să suporte până în ultima ei clipă de viață acel îngrozitor spectacol? Și apoi vedea că pe deasupra Cătălina nici cu Sanda nu vorbea și asta o întrista profund. Erau doar doi ani diferență între ele și ar fi vrut să le vadă trăind în armonie ca două bune surori. Apoi ea avea să se coboare curând în lumea celor morți alături de Toader. Iar cele două fete ale ei aveau să trăiască oare tot așa?

Toate acele lucruri o mâhneau pe bătrână și se simțea foarte neputincioasă pentru a mai putea remedia ceva. Sosi însă și o dimineață când bătrâna avu ferma convingere că ceva se va întâmpla, o văzu pe Cătălina venind la fântână și întorcându-i din nou spatele însă nu mai putu rezista și o strigă:
- Cătălina draga mea...

Nu primi nici un răspuns, strigă din nou însă nici un răspuns. Și atunci o mâhnire profundă îi cuprinse sufletul, începu să tremure din cauza agitației nervoase și simți că ceva se rupe în pieptul ei, se prăbuși de pe scaun pe prispă scoțând un horcăit. Mai apucă să o vadă pe Cătălina cu găleata de apă cum se îndepărta pe cărarea ce șerpuia prin iarbă. Și apoi cu o ultimă privire mai putu să vadă soarele și pălăriile de floarea soarelui ce păreau toate că îi zâmbesc și o cheamă să alerge ca atunci când era copilă și se juca împreună cu alți copii prin miriște. După care orice percepție a lumii din jurul ei și orice gând din mintea ei se stinse...