Adina Bardaș: Într-un gest de o rară sensibilitate, începeți conversațiile cu personalitățile pe care le invitați la dialog printr-o poezie pe care le-o dedicați. Ascult întotdeauna cu mare atenție aceste introduceri pentru că ele deschid un culoar al ideilor și fac posibilă o apropiere - în spațiul inefabilului - a partenerilor de discuție. Vă urmez exemplul, oferindu-vă un scurt poem al lui Odysseas Elytis, "Iată de ce scriu":
"Iată de ce scriu. Pentru că poezia
începe de acolo de unde ultimul
cuvânt nu-l are moartea."
Am ales acest poem pentru că prin profesie, și mai mult, prin vocație, sunteți într-o intensă luptă cu efemerul, purtată cu inteligență și tenacitate.
Constantin Chiriac: În primul rând, bine ați venit în acest imaginar al întâlnirii, în condițiile în care ați fost prezentă de un număr de ani la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS), dar fără bucuria de a ne întâlni. E firesc să vă întâmpin cu poezie. Vă mulțumesc pentru fragmentul din Elytis, care, într-adevăr, vine cu un gând profund despre ce înseamnă a scrie. Vă voi răspunde cu o parte dintr-un poem de Alexandru Philippide - care, de altminteri, apare și în minunatul spectacol pe care l-am creat împreună cu Silviu Purcărete, Dragoș Buhagiar, Vasile Șirli și actorii Teatrului Național Radu Stanca Sibiu - Jocuri, vorbe, greieri... În acest spectacol poezia este personajul principal; este bucuria de a ne întâlni și de a ne juca sub semnul acestui inefabil. După cum am mai spus în alte interviuri, știu să spun poezie multe zile, chiar săptămâni. Am pornit această aventură împreună cu Silviu Purcărete, din dorința de a regândi felul în care poezia ajunge la public.
"M-atârn de tine, Poezie,
Ca un copil de poala mumii,
Să trec cu tine pragul humii
Spre insula de veșnicie."
Poezia este, pentru mine, o stare de sănătate. De-a lungul timpului am făcut multiple recitaluri în română, franceză, engleză, rusă, punând gândurile marilor poeți cap la cap, astfel încât să alcătuiesc un discurs dramatic și să pot dărui, așa cum încercăm prin FITS și prin tot ceea ce propunem publicului din Sibiu, din România și de pretutindeni. Este, într-adevăr, nu neapărat o luptă, cât o perseverență în a dărui. E bucuria întâlnirii, nevoia de emoție, de frumos, de zâmbet, de a putea trăi, împreună, un Miracol / Wonder - tema Festivalului 2023.
A.B.: A cuprinde anumite etape ale vieții și activității dumneavoastră într-un interviu e o provocare evidentă, pentru că trăiți cu mare energie mai multe vieți. Și totuși, să încercăm să prindem un fir al începutului. Care e gustul copilăriei la Prisăcani, pe încercatul mal al Prutului? Dar cel al adolescenței (Și aici poate veți stărui asupra anilor de liceu la "Negruzzi", unde ați inițiat o trupă de teatru, dar ați fost și campion la matematică)?
C.C.: Privind întrebările pe care mi le-ați adresat, aproape fiecare dintre acestea ar putea comporta un dialog, o dizertație, o dezbatere care ar putea deveni un monolog, o carte, un poem, o povestire. Din această cauză va trebui să scurtez fiecare răspuns, căci acest dialog trebuie să se încadreze în dimensiunile unui articol de revistă.
Începutul. La Prisăcani, pe malul Prutului, la 200 m de apa curgătoare, într-o gospodărie cu doi oameni frumoși: tata - venind dintr-o familie cu 17 frați și surori, și mama - dintr-o familie cu 16 frați și surori. Vă imaginați că dacă adun neamurile și prietenii aș fi pe viață în Parlamentul României. Prisăcani este paradisul pierdut despre care vorbea și Cioran, este locul unde totul era posibil. M-am dus odată, pentru că așa m-a învățat bunicul, în genunchi până la Prut, ca să mi se împlinească toate visele, pentru că mi-a spus că de acolo se hrănește curcubeul. Și că dacă vreau să mi se îndeplinească dorințele, trebuie să merg până la sursa energiei curcubeului. Acolo, la Prisăcani totul era de o frumusețe nespusă, de o bucurie Altfel! Neîntinată! În pofida faptului că am umblat desculț o bună bucată de vreme. La vârsta de trei ani au venit și ne-au luat totul, la colectivizare. Totuși, a fost perioada cea mai frumoasă și luminoasă, căci, vorba lui Creangă, "și părinții, și frații, și surorile îmi erau sănătoși, și copiii și copilele megieșilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, și toate îmi mergeau fără pic de supărare, de parcă toată lumea era a mea. Iar eu eram frumos ca soarele și șturlubatic și copilăros ca vântul în tulburea sa."
De acolo am plecat, când am terminat liceul, către București. Am părăsit copilăria desculță și cu pantaloni scurți și am primit, din palmele mari și bătătorite ale tatei, omenia, cu care să merg în lume. Am ajuns la "Negruzzi": liceu-internat de băieți, cu un program serios, o instituție de mare tradiție. Mi-am făcut o trupă de teatru acolo, aveam în liceu o sală de spectacol de 550 de locuri. Am jucat de la comedii, până la - pentru prima dată - Așteptându-l pe Godot. Am găsit în Secolul 20 acel text pe care nu l-am înțeles, dar l-am intuit. Și am făcut un spectacol care probabil era de un grotesc și o frumusețe nebună, o prostie uriașă, dar de o minunăție aparte. Am fost la olimpiade de matematică și am ieșit mereu premiant. A fost o perioadă excepțională. Seară de seară, în dormitoare, erau dispute pe diverse teme, aveam fanfară, cântam la instrumente, făceam sport. A fost o perioadă de formare fără egal. Fac plecăciuni tuturor profesorilor pe care i-am avut - Doamne, ce profesoară de matematică! Doamna Jucan. Avea părul prins într-un coc pe care nu l-am înțeles niciodată. Iar când am văzut-o la Balul Majoratului, cu părul desfăcut până la călcâie, mi-am adus aminte poezia în care se spune:
"Tu, oraș cu arzătoare și cu gingașe duduci,
Care-au moștenit în zâmbet ca și'n tremurul de gene
Frumusețea legendară a femeii moldovene!"
A.B.: Iașul lui Eminescu, al lui Creangă, al Veronicăi Micle. Iașul Junimii, al Teodorenilor, al lui Topîrceanu, Sadoveanu și al atâtor alte nume întemeietoare; deopotrivă, al începuturilor teatrului românesc. Care sunt drumurile interioare care se dezleagă atunci când răsună în auz numele "dulcelui târg"?
C.C.: Iașul lui Eminescu, Iașul lui Creangă, Iașul Veronicăi Micle, Iașul atâtor nume excepționale... Mergeam aproape în fiecare seară la Teatrul Național ca să văd actorii. Teofil Vâlcu era director pe vremea aceea și mi-a îngăduit să intru la spectacole, prin spate. Ion Lascăr, unul dintre marii actori ai țării, a dorit să mă vadă înainte de a mă duce să dau admitere la București, când erau 521 de candidați pe un loc la actorie. Nu întâmplător am făcut recitalul Domnule și frate Eminescu, în care am alăturat scrisorile dintre Eminescu și Creangă, poezia, răspunsurile, felul în care se protejau, se iubeau. La un moment dat Creangă spune "Bădie Mihai, ai plecat din Iași lăsând în sufletul meu multă amăreală și scârbă. Ce-i cu Bucureștiul acela, de ai uitat cu totul de noi? Bădie Mihai, acum stau în cerdacul casei unde matale, cu sufletul plin de minunății, ne spuneai atâtea lucruri frumoase... frumoase..." În altă scrisoare îi spune: "M-am întâlnit cu Veronica și am înțeles că și cu ea te comporți ca și cu mine. De ce lași pe Veronica să se mânie?" La care el îi răspunde:
"Alei mică, alei dragă,
Cine vrea să ne-nțeleagă.
Vază frunza cea pribeagă,
Ce-i ca viața noastră-ntreagă.
Alei dragă, alei mică,
Viața trece, frunza pică,
Și din ura ce ne strică
Nu ne-alegem cu nimica."
Pe vremea de atunci, indiferent cât de greu sau neplăcut era, totul era frumos, totul era sărbătoare. Erau drumuri interioare care se îngemănau cu parfumul teilor, cu zvonul de muzică și de fructe de pe cele șapte dealuri ale Iașului, cu bucuria de a spune poezie, de a ne întrece, de a dărui, de a fi cei mai frumoși. A fost o perioadă minunată. Iar dulcele Târg al Ieșilor de curând m-a răsplătit cu titlul de Cetățean de Onoare. O bună prietenă mi-a trimis după ceremonie o vorbă frumoasă: "Dacă tu ești cetățean de onoare al Iașului, eu o să mă întorc la Iași."
A.B.: Iașul are nevoie de personalități care să construiască în felul dinamic, consecvent, care v-a devenit emblemă. Continuând să vorbim despre personalitățile Iașului pe firul unor puternice afinități: v-am ascultat vorbind despre Cezar Ivănescu, îl evocați cu vizibilă emoție: "un om, un artist, un căutător cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, un dar pentru sufletul meu, în stare să anime zile, nopți cu glasul, cu acea muzicalitate incredibilă, care năvălea dintr-o ființă atât de specială și imperfectă.[...] Era un mare conducător de suflete." Spuneați poezie împreună la Bolta Rece și remarcați în aceeași evocare că "într-adevăr, Bolta e rece acum fără el și va rămâne așa din păcate în pofida tuturor construcțiilor care îi sfințesc memoria. El era ca acel gust puternic și taninos de vinuri vechi care stârnesc energiile, care au tumult, care au zbatere, care au forță, care au contrast". A trecut încă un timp, ce ați adăuga acelui portret?
C.C.: Domn' Cezar a fost unul dintre cei mai mari prieteni pe care i-am avut, pe care l-am iubit și îl iubesc fără limite. Nu întâmplător spuneam că e rece Bolta fără tine. Am petrecut atât de multe seri, nopți, spunând poezie împreună. Am avut bucuria să îl cunosc grație lui Petru Creția, care m-a descoperit ca spuitor de poezie. Odată, la Botoșani, mi l-a prezentat pe domn' Cezar. Apoi ne-am duelat în a cânta și a spune poezie - avea un glas și o formulă de incantație care îmi reaminteau de marii trubaduri ai lumii, din toate timpurile... de celebrul Vîsoțki, de cei care psalmodiau versul și duceau acea limbă a poeziei atât de aproape de cântec și de inefabil, încât căpăta o dimensiune șamanică. Sunt atât de puține de adăugat la acel portret. Și în același timp atât de multe. Atât de multe pentru că el era atât de surprinzător și de puternic în a iubi, încât a iubi era ca-n vorba proverbului: cine iubește bine, pedepsește bine. De fiecare dată întâlnirea cu el era altfel și de fiecare dată mă stârnea, mă provoca, mă întorcea, mă răsucea, găsea o incantație care să mă ducă în locuri și adâncimi neștiute. Ce mare gol a lăsat!
A.B.: Evocarea de care vorbeam mai devreme se încheia prin concluzia: "... spirite care bulversează, care dau sens, care uneori sperie, dar care sunt." Am intuit aici și linii de autoportret. La fiecare prag pe care-l treceți, în fiecare pariu câștigat, în fiecare vis ambițios, atins până la urmă, probabil că sunteți perceput astfel, prin aceste calități. Sunteți un impetuos deschizător de drumuri care exemplifică prin propria existență o redutabilă artă de a construi. Ce vă inspiră în acest demers care se ramifică necontenit?
C.C.: E o întrebare frumoasă și grea, care ar presupune multă strădanie în a explica în cuvinte puține și frazări pe înțelesul tuturor ceea ce înseamnă să construiești. Am terminat ca șef de promoție Școala de Teatru la București și la Iași s-a creat un post. Și m-am hotărât să merg. Iar peste noapte, înainte de ziua în care se făceau demersurile pentru fiecare dintre absolvenți, nu am putut dormi din cauză că m-am gândit ce se va întâmpla cu mine, întorcându-mă la Iași. Cu atât de multe rude - mii, cu atât de mulți colegi de la liceul-internat, care vor veni la spectacole, care mă vor invita după la cârciumi. Și am realizat că voi fi seară de seară genial, chiar dacă sunt prost, și voi eșua în cârciumi. Și nu știu cum a venit acel gând. Când am fost întrebat dacă merg la Iași, am răspuns că Nu. Toți colegii au înghețat, pentru că fiecare își făcuse planurile în funcție de șeful de promoție, care avea dreptul să aleagă. Și am spus că vreau la Sibiu. Și așa am construit aici, la Sibiu, tot ce e în spatele meu. Fără să îl fi cunoscut înainte. Așa mi-a venit! Cu temeinicia și răbdarea unui matematician, dar și cu nebunia și impetuozitatea și nestăpânirea unei furtuni, unui curcubeu, a unei schimbări inexplicabile pe moment, dar care are rațiune în timp.
A.B.: "Arta de a dărui", "Puterea de a crede", "Construim speranța împreună" sunt teme ale unor ediții FITS ale căror tâlcuri merg mai departe, împletindu-se subtil cu gesturile dumneavoastră de generozitate, de exemplu cele față de copiii talentați din Prisăcani. Aveți o discreție a binelui - în felul în care schimbați viețile oamenilor - și o constantă orientare spre a anticipa și modela viitorul; inițiativele dumneavoastră pe această scenă mai puțin vizibilă merită să fie cunoscute mai îndeaproape. Ce v-a adus în acest spațiu? Și, pentru că sunteți un constructor de vocație (la fel cum spuneați despre Cezar Ivănescu, aș adăuga: un constructor de suflete), ce doriți să clădiți prin aceste inițiative?
C.C.: De-a lungul celor 30 de ani de FITS am ales anual câte o temă. Să nu uităm că Sibiul a avut primul teatru din centrul și estul Europei, la 1788. Grație primarului de atunci, Martin Hochmeister, Sibiul a avut un teatru cu loji din lemn de trandafir și cu un săptămânal teatral în limba germană. În 2 noiembrie 1994 am publicat un articol în ziarul Tribuna (publicație ctitorită de Ioan Slavici) și am spus că vreau pentru Sibiu titlul de Capitală Culturală Europeană. Cu mulți ani înainte de a se întâmpla. Sunt vise pe care le-am avut din copilărie și pe care treptat le-am tradus în întâmplări, în fapte concrete. Am plecat de la 3 țări și 8 spectacole la prima ediție FITS și am ajuns la 800 de evenimente în 75 de spații de joc, cu aproape 100.000 de spectatori pe zi, cu câteva mii de artiști. Am făcut la Sibiu Aleea Celebrităților, unde se regăsesc mari personalități ale artelor spectacolelor, pe care nici nu îmi imaginam că le voi întâlni vreodată și pe care le-am adus la Sibiu: Peter Brook, Peter Stein, Eugenio Barba, Lev Dodin, Ariane Mnouchkine și mulți alții.
Din iubire, cu pasiune, construim încredere pentru a putea dărui. Au fost patru teme ale Festivalului, pe care le-am legat în această frază, pentru ca lumea să înțeleagă ce înseamnă arta de a dărui, puterea de a crede, nevoia de frumusețe. Nu întâmplător, tema ediției aniversare din 2023 - 30 ani de FITS - este Minune / Wonder. Festivalul însuși este o minune. E un miracol să poți face, într-o țară cu mult mai puține resurse și cu mult mai puțin limbaj democratic și dialog, un festival care să poată fi în competiție cu cel de la Edinburgh și Avignon - cele mai mari festivaluri ale lumii; să poți face un festival atât de complex și mai ales să înveți din ceea ce marile festivaluri nu au rezolvat de-a lungul timpului: legătura cu tânăra generație, cu zona de educație, cu provocările digitale ș.a.m.d. Din toate am învățat și am încercat să traduc în soluții, în dialog.
Am plecat din Prisăcani, am revenit mereu, din păcate, părinții au plecat spre Cel Senin, iar casa, ca să nu se ruineze, am dat-o cuiva care a trăit în teatrul din Iași; mă întorc în fiecare an acolo, ca să le dau copiilor din Prisăcani Premiile "Constantin Chiriac", ca urmare a unui concurs de eseuri. Îi pun la treabă. Să gândească! Îi pun în dialog cu provocările pe care viața i-a forțat pe ei, așa mici cum sunt, să le rezolve. De fiecare dată am imaginat pentru ei întrebări care să nască soluții. Și sunt mândru că mulți dintre ei sunt acum studenți în universități importante din România și din lume, că își caută un rost și că am făcut o Asociație care să îi determine să aibă o atitudine de generație, prin care să construiască, să lase ceva în spate. Dacă gestul meu ar fi preluat de cât mai mulți intelectuali care s-au născut în astfel de locuri și ar face aceleași lucruri în fiecare comunitate, sunt convins că tinerii ar avea un alt viitor.
