Adina Bardaș: Într-o galerie personală, care vă sunt reperele? Către cine vă îndreptați cu cea mai multă afecțiune, știind că fără acea întâlnire sau acele întâlniri faste, nu ați fi avut poate aceleași împliniri?
Constantin Chiriac: De-a lungul vieții m-am bătut să am întâlniri esențiale: cu artiști, profesori, personalități, lideri, cu ceea ce se definește Acum și Aici în România și în lume; și nu numai din domeniul teatrului, artelor spectacolul sau domeniul profesoral. Într-o galerie personală aș începe cu profesorii mei: Beate Fredanov, Ion Caramitru, unii dintre profesorii de la Liceu: domnul Bucescu - ce profesor excepțional de muzică! Ne-a obligat să ne ducem la Filarmonică. Domnul Ioan Lascăr - un artist excepțional, marii artiști ai neamului: Toma Caragiu - pe care am avut bucuria să-l cunosc, Nichita Stănescu, Iulian Vișa - cu care am început marea aventură de la Sibiu, Virgil Flonda - prietenul meu plecat, ca și Iulian Vișa, la stele. Un artist extraordinar! Dl Ion Caramitru mi-a fost profesor și am învățat de la el ce înseamnă poezia. Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu, George Banu, Octavian Saiu, și toți cei 56 de artiști care au primit câte o stea pe Aleea Celebrităților din Sibiu. Știi ce înseamnă să fii prieten cu Bob Wilson, Silviu Purcărete, Vasile Șirli, Peter Brook, Peter Stein, Ariane Mnouchkine, Kanzaburo Nakamuro al XVIII-lea. Ar trebui să scriu despre fiecare câte o carte. Sunt atât de multe personalități, încât ar trebui să vorbesc despre ei săptămâni, luni. De asta ne zbatem acum, ca să înființăm la Sibiu un Institut de Cercetare în Artele Spectacolului, împreună cu Academia Română și să putem exploata muntele de aur pe care îl are Festivalul, Aleea Celebrităților, Conferințele și toate Întâlnirile pe care le organizăm.
A.B.: Care sunt calitățile celor pe care îi acceptați în echipă? Ce căutați într-un colaborator, dincolo de aspectele practice ale unei funcții sau ale alteia?
C.C.: Pentru oricine care intră în echipa pe care o conduc există o lecție: să nu zici niciodată nu. În clipa în care spui nu, ai închis o poartă. Poate cineva vine cu o propunere aparent tembelă, proastă sau rău explicată. Nu zice nu, căci, așa cum spuneam, închizi o poartă. Nu spune niciodată da fără argumente. În clipa în care ai spus da, proiectul trebuie făcut, chiar dacă e prost. E o responsabilitate, pentru că numele Festivalului este important. Spune poate, după care fă o evaluare serioasă și spune un nu ritos, cu argumente, sau un da plin de lumină și de entuziasm. În fiecare colaborator încerc să găsesc un partener, un prieten, un om care gândește și care se implică, care are soluții, care caută, construiește, se zbate.
A.B.: FITS-30. Un reper de mare mândrie. Festivalul nu a încetat niciodată să evolueze printr-o inventivitate cuceritoare, care topește inerții și inspiră. Chiar și în fața celor mai mari bariere, cum a fost pandemia, ați știut împreună cu o echipă devotată să navigați cu eleganță, cu îndrăzneală, definind strategii ce revitalizează manualele de management cultural și influențează destinele unor generații artistice. Aceste impresionante împliniri au venite la capătul a nu puține răspântii ale vieții profesionale. Mereu a fost ceva de ales, ceva de lăsat în urmă - între București, unde ați făcut facultatea pe care ați terminat-o ca șef de promoție, și Sibiu, unde v-ați stabilit, între actorie și management, între film și teatru, între o structură de festival și o alta... În formula succesului dumneavoastră se află fără îndoială un instinct al bunelor decizii. Ce intră în algoritmul lui? Apoi, există și regrete?
C.C.: Tot timpul avem de ales, dar și de cules. Un poet spunea:
"Marea petrecere e numai trecere.
Oamenii sunt spice, secolii secere.
Ia de la viață, nu o fărâmă!
Timpul înalță, vremea dărâmă.
Omul culege, vremea alege."
Pentru ca vremea să aleagă, mintea, inima și stomacul trebuie lăsate să-și ia deciziile. De multe ori mintea spune ceva, stomacul altceva și inima altceva. Trebuie să ai clarviziunea să lași decidentul înainte. Totdeauna un proiect se naște și trăiește prin unicitate, îndrăzneală, continuitate și prin asigurarea dezvoltării lui viitoare, prin posibilitatea de a face conexiuni, de a duce mai departe ceea ce s-a născut azi și acum.
Am trăit multă vreme între Sibiu și București - unde am fost o perioadă actor, și pentru că nu am putut primi o bursă în Japonia, m-am întors la Sibiu, de unde nu am mai putut pleca, pentru că a venit conducător al Sibiului băiatul lui Ceaușescu, Nicu, care a interzis toate transferurile noastre. Am ajuns până la maică-sa, care nu m-a lăsat să plec în Japonia. De atunci am hotărât că voi avea o relație privilegiată cu Japonia. Și am făcut-o. Am adus peste 100 de companii japoneze la Festivalul de la Sibiu. Am creat, împreună cu japonezii, cel mai mare Program de Voluntariat.
Regrete? Sigur că există! Multe! Din care, obligatoriu, trebuie să învățăm, pentru a le putea închide.
A.B.: Vă invit acum pe teritoriul unei variațiuni a chestionarului lui Proust, irizând într-o trecere rapidă adevăruri care vă clădesc interior.
A.B.: Ce vă definește?
C.C.: Puterea de a iubi. Puterea de a dărui, Puterea de a construi, de a dialoga, de a inventa.
A.B.: Compozitorul favorit (și lucrarea muzicală preferată)?
C.C.: Sunt mulți. Mulți. Aș spune Beethoven, Vasile Șirli, Neil Diamond (piesa Canta Libre, interpretată cu o orchestră simfonică de câteva sute de muzicieni).
A.B.: Speranța cea mai mare?
C.C.: Speranța cea mai mare este bătălia mea de a fi în armonie cu pământul, cu soarele, cu luna, cu apa, cu aerul, cu cerul, cu steaua mea, cu mine însumi și, peste toate, cu Dumnezeu.
A.B.: Care e darul cel mai de preț pe care un om îl poate face altuia?
C.C.: Nu darul pe care îl gândim noi că ar fi grozav pentru cutare sau cutare, ci darul de care acel om are nevoie: material, uman sau sufletesc.
A.B.: Cuvinte după care vă ghidați?
C.C.: Prietenie. Competență. Implicare. Responsabilitate. Iubire.
A.B.: Ce vă aduce o adiere de melancolie?
C.C.: Mama, care e în Ceruri. Fabuloasa mea mamă.
A.B.: O însumare de reflexivități cu forță modelatoare... Călătorind mai departe pe această cale a confesiunilor: ați primit nenumărate premii prestigioase, premii de excelență, sunteți un expert cultural vizionar recunoscut în lumea întreagă, aveți contribuții excepționale la dezvoltarea patrimoniului cultural românesc. Sunteți profund ancorat în modernitate și, în același timp, un susținător al tradiției, al perenelor valori umane și culturale. E aici un echilibru înțelept, nu ușor de atins, șlefuit în ani de experiență. Fiindcă e cunoscută generozitatea pe care o investiți în noile generații de artiști, spuneți-ne care ar fi pe scurt lecția de viață pe care le-ați împărtăși-o pentru a-i sprijini într-o lume care-și pierde deseori busola, măsura, reperele esențiale?
C.C.: Am primit multe premii. De la Președintele României, Prințul Charles - actualul Rege Charles III, de la Împăratul Japoniei, de la câțiva miniștri japonezi, Regele Belgiei, Marele Duce de Luxemburg, Președintele Franței, Președintele Germaniei, Președintele Israelului, Președintele Academiei Române, de la câțiva miniștri ai culturii, UNITER, de la UNITEM, de la multe structuri asiatice, europene, americane, de la multe universități și structuri de arte ale spectacolului, de la ziare și reviste. Am primit multe premii-zâmbet de la zeci, sute, mii, milioane de spectatori. Și nu spun vorbe mari. În pandemie, în primul an, am avut 83 de milioane de spectatori online. Toți au mulțumit, ne-au zâmbit.
Am fost în 162 de țări și în fiecare loc am avut spectacole, conferințe, zâmbete. Am avut cursuri în 16 universități. Sunt multe întâlniri pe care le-am avut. Am primit de la șoferi de taxi din oraș cadou curse gratuite. E o mare bucurie că pot să dăruiesc și sper că ceea ce spun acum poate lăsa urme, repere. În primul rând noi, cu toții, trebuie să avem Repere. Credință, măsură, să ne raportăm la locul unde ne-am născut, la țara pe care o reprezentăm, la cultura care ne-a format. Să avem puterea de a construi, de a ctitori, de a dărui. Ar trebui ca tinerii să aibă un ideal, un țel, un obiectiv, să aibă proiecte, să se bucure de munca lor zilnică, să nu facă nimic cu jumătate de măsură: de la a iubi, la a munci, a lupta, a se bucura. Totul, până la limitele în care poate fi întins efortul.
A.B.: Facem acest interviu la început de an 2023, așa că Urarea lui Nichita Stănescu pe care o evoc în final, aș vrea să vă fie de bun-augur.
"Să vă fie anul-an,
suplu ca pe râuri undă,
să nu fie bolovan
peste suflete secundă,
nori să fie doar de ploaie
peste câmpuri, jos, la vale,
niciodată să-ntretaie
rază fragedă de soare; [...]
pâinea să vă stea pe masă
aburindă, aburind
gheața ultimă rămasă
pe ferestrele din gând."
C.C.: Am avut marea bucurie să îl cunosc pe Nichita. Am făcut la Costinești, în perioada de dinainte de 1990, în anul 1986, un recital - Lecția de zbor, după ce el plecase la stele. M-am bătut să țin acest recital la miezul nopții, pentru că am considerat că altfel se descântă verbul la acea oră. Pe vremea aceea, la ora 22.30 încetau activitățile la Costinești. Am reușit să îi conving pe organizatori. Mi-am făcut promovare, de atunci am învățat ce înseamnă să te promovezi singur. Desigur, am făcut-o pueril, în toate formele, ca să am mult public. Am ales un loc unde era o șină de tren care lega apa cu uscatul. O superbă inutilitate, ca viața. Până a ajunge acolo, gândisem un fel de pregătire a publicului în a intra în Necuvintele, în felul de a crea și spune poezia lui Nichita. Maniera în care am pregătit întâlnirea aceea de la miezul nopții a creat un val fără precedent și toți care erau la Costinești au vrut să vadă țicneala unui actor tânăr. S-au adunat vreo 14.000 de spectatori la Cantina 1, între Forum, Hotelul de sus și zona de pe plajă. Obeliscul era în stânga acestei zone. M-am cățărat pe un stâlp de telegraf și de acolo, fără microfon, am încercat să explic lumii ce urmează să vadă. A fost o nebunie.
Asta face legătura cu urarea dumneavoastră pentru Noul An:
"Vă doresc visuri nesfârșite.
Dorința furioasă de a realiza câteva.
Vă doresc să iubiți ceea ce trebuie să iubiți.
Și să uitați ceea ce trebuie uitat.
Vă doresc pasiuni.
Vă doresc tăceri.
Mai presus de toate, îmi doresc să fiți voi înșivă."
(Urări de Jacques Brel)
A.B.: Dincolo de FITS-30, ce se vede de la ferestrele din gând, nu doar pe plan profesional, ci și pe cel personal?
C.C.: Construcția Teatrul Nou de la Sibiu.
Achiziționarea Fabricii de Cultură, care dorim să treacă în posesia Teatrului.
Înființarea Institutului de Cercetare în Artele Spectacolului și Centrul de Proiecte din cadrul lui.
Pentru mine: pace, liniște, sănătate. Doamna mea să fie sănătoasă și fericită, copiii să îmi fie sănătoși, fericiți și împliniți, la fel toți oamenii dragi, echipa mea! Să ne bucurăm și de ediția 40 a Festivalului, și de ediția 50 a Festivalului și așa mai departe!
În încheiere, aleg câteva gânduri din poemele lui Carl Sandburg.
"Poetul pe al cărui piept un comitet a agățat o medalie, pentru a arăta lumii întregi:
Iată, un poet campion de categorie grea!,
și-a dezlipit medalia și a aruncat-o departe, undeva în largul mării.
Și, de ce nu? I-a dat mării, vreodată, cineva, o medalie?
Unul din cei dintâi poeți, posesor al Înțelepciunii, pe care i-o hărăzise Cerul, având un plaivaz de plumb de prisos a scris:
Sunt încrezător în destinul omenirii și cred mai mult decât voi putea dovedi vreodată, în viitorul rasei umane, în importanța iluziilor, în valoarea marilor speranțe.
Mi-ar plăcea să fiu, în același timp, o râmă - ceea ce și sunt, și un călăreț spre stele - ceea ce și sunt!
Dacă n-o să ne mai vedem niciodată, să nu credeți că a trecut mult timp!"
