Maestrul de lumini

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Avu o presimţire cu puţin înainte de a fi pornit uruitul acela greu, difuz la început şi îndepărtat, dar sfârşind prin a inunda încăperea şi a face geamurile să vibreze. Era un zgomot asemănător celui pe care îl aduceau demult bombardierele americane în trecerea lor pe deasupra oraşului - însă de asta îşi dădu seama mai târziu, răscolind prin memorie în căutarea rădăcinilor panicii care o cuprinsese.

În clipa aceea îşi dădu seama pur şi simplu că nu dormea şi că nu era decât o amintire mult mai veche decât zgomotul bombardierelor ceea ce luase drept vis - gardul abia văruit, în spatele lui casa, albă şi ea şi, la intrare, naşul lui Tudorică, cu chipiul lui frumos de şef de gară cu care le făcea semne de bun venit, şi ea, împreună cu Fănică, deschizând poarta şi intrând emoţionaţi de toate acele lucruri noi care, la drept vorbind, nu erau prea multe, gardul, casa şi camera din fund, mobila de lemn galben pe care le cunoşteau foarte bine. Dar atunci era cu totul altceva, inaugurau casa, cum spunea naşul, folosind unul din cuvintele lui care sunau atât de frumos, chiar dacă ea una nu le prea înţelegea şi bănuia că nici Fănică.

Pe vremea aceea apăruseră primele automobile prin oraş, şi se spunea că se vor pietrui câteva străzi, şi nu cu bolovani de râu, ci cu piatră cubică adevărată, însă până la urmă din toate aceste promisiuni nu se aleseseră decât cu strada principală acoperită cu pietre rotunde şi netede, şlefuite de apă.

Era una din cele mai frumoase case din oraş; nu o întreceau decât casa procurorului Dumitriadis, a căpitanului Scipione şi a şefului de gară, şi în primele zile s-au trezit cu un adevărat pelerinaj, însoţit de o sumedenie de daruri, ceea ce o puse pe gânduri. "Fănică, ăştia au venit să ne deoache casa!" Şi ca nu cumva să se întâmple aşa ceva, legă cu mâna ei o fundă de tafta de clanţa de la intrare. "Scoate aia de acolo, femeie, ce, suntem ţigani?!" Funda dispăru de pe clanţă, reapărând în cele mai neaşteptate locuri descoperite de imaginaţia ei în alarmă şi, în cele din urmă, rămase să se odihnească legată de cheia dulapului celui galben, în odaia din fund, adică în cel mai la vedere loc posibil. Dar pe vremea aceea Fănică venea seara acasă atât de obosit, încât ajungea în camera de dormit cu ochii pe jumătate închişi, iar dimineaţa era prea grăbit pentru a căuta astfel de amănunte, mai ales că împotrivirea lui nu era decât de ochii lumii.

Şi tocmai pentru că era una din cele mai frumoase case din oraş şi avea pe deasupra avantajul de a se afla pe strada principală, la câteva sute de paşi de gară, fusese rechiziţionată în timpul războiului şi transformată în comandament al trupelor germane din oraş şi ei trei siliţi să se mute în bucătărie, de unde noaptea auzeau zgomote care nu lăsau vreo îndoială asupra celor ce se petreceau în casa lor, şi ea îşi zicea că numai dacă ar fi avut pereţi de fier ar fi rezistat casa la ceea ce se întâmpla înăuntru, în primul rând pentru că ar fi trebuit să crape de mulţimea imensă a bărbaţilor în uniforme care îi treceau pragul seară de seară.

Şi totuşi casa rezistase chefurilor, rezistase până şi nopţii de dinaintea plecării străinilor care îşi vărsaseră năduful începutului de înfrângere pe geamurile şi uşile ei, şi puţin a lipsit să-i dea foc: urlau ceva în limba lor aspră, încărcându-şi camioanele verzi cu lăzi mari de fier. "L-au pierdut şi pe ăsta, femeie!" şoptise Fănică în spatele uşii bucătăriei.

Atunci, după plecarea oamenilor acelora, pătrunzând în casă, ea şi-a închipuit că nu mai era nimic de făcut şi că, pentru a putea repara totul, i-ar fi trebuit o energie pe care simţea că n-o mai are. Şederea în bucătărie doi ani la rând îi luase entuziasmul, iar ceea ce vedea în casă o deprima: trebuiau schimbate duşumelele, dar pentru asta era nevoie de scânduri, care nu se găseau, trebuiau ridicaţi doi pereţi care dispăruseră, trebuiau schimbate geamurile şi aduse uşi noi şi nimic din toate astea nu se găsea, astfel că se resemnă să înlocuiască cărămida cu pământ, geamurile cu carton asfaltat, iar uşile sparte să le cârpească cu câlţi şi cu scândurile celor patru lăzi rămase de pe urma comandamentului german. În lăzile acelea descoperise un arsenal întreg. Erau pistolete ofiţereşti cu mâner de sidef, pistoale mari din oţel albăstrui, revolvere şi două pistoale automate, toate acestea acoperite cu vaselină care se dovedi bună la uns maşina de cusut. Armele apucară una câte una drumul latrinei; le aruncă ea însăşi, după ce le numără, pentru a fi sigură că Tudorică nu va lua vreuna să se joace cu ea, iar Fănică, sub pretextul că bărbaţii trebuie să-şi apere familia, nu va dori să aibă şi el măcar un pistolet cu mâner de sidef. A fost o măsură fericită. Câteva zile mai târziu, din nou apărură soldaţi vorbind altă limbă, înnebuniţi de nesomn, care începură prin a confisca toate armele care se găseau în oraş. La ei făcură o percheziţie în toată regula pe bănuiala că întreţinuseră legături cu germanii, şi atunci ea îl chemă în casă pe ofiţerul acela tânăr şi blond şi-i arătă în ce constaseră legăturile lor cu comandamentul german. Ofiţerul ridică din umeri şi ordonă întreruperea percheziţiei. Plecară, dar ea îi privi cu neîncredere cât timp au cantonat în oraş, aşteptând de la o zi la alta ca şi ei să se folosească de poziţia privilegiată a casei. "Sunt aliaţii noştri, femeie!" "Aliaţi, nealiaţi - e război!", i-o reteză ea şi căută din nou o panglică roşie, pe care o legă de clanţa uşii de la intrare, şi atunci Fănică se făcu că nu vede.

Dar acum nu era timpul să se gândească la toate astea; întorcându-se cu faţa la fereastră, văzu o lumină puternică, aurie, care n-avea nici o legătură cu lămpile de pe stradă, cu neoanele lor albăstrui. Se ridică fără zgomot de pe patul dublu, cu picioarele subţiri, în a cărui jumătate dinspre uşă dormea nepotul ei, un lungan slab şi nervos care se culca târziu noapte de noapte, respirând greu şi oftând prin somn din cauza ţigărilor şi a pieptului lui îngust. Era indolent şi îi plăceau planurile de viitor, ca tuturor bărbaţilor din familie, dar la el lipsa spiritului practic ajunsese la limită, fiindcă în loc să întreprindă ceva adevărat şi folositor, urma o facultate unde învăţa să vorbească româneşte şi o limbă străină, ocupaţie mai degrabă potrivită femeilor. Din cauza asta evita să-i vorbească; nu puteai discuta lucruri serioase cu un asemenea om care una-două te corectează - nu se spune aşa, ci aşa, ca şi cum i-ar fi imposibil să te înţeleagă dacă îi spui "e" în loc de "sunt" şi care vorbeşte despre cuvinte ca despre fiinţele vii, dovedind astfel că habar n-are ce se petrece în jurul lui şi că vrea să schimbe lumea. Până la el, nu-i spusese nimeni că nu ştie să vorbească, deşi avusese de-a face cu oameni care la vremea lor au fost infinit mai importanţi decât el: şeful de gară, procurorul, avocatul Haikis şi toţi ceilalţi.

Privi pe fereastră, dar nu văzu mare lucru, doar acoperişul casei de vizavi şi, întinzând gâtul, trotuarul, pe care era o mulţime de tineri învârtindu-se în jurul câtorva camioane acoperite. Lumina cea puternică venea din colţul străzii, acolo unde era un scuar cu trandafiri. Zgomotul care o trezise şi despre care de-abia acum, privind acoperişul casei vecine, îşi aminti că semăna cu al bombardierelor americane, venea tot din direcţia aceea. Astfel că cel mai bun punct de observaţie era în camera din fund, cu ferestre pe colţul blocului.

Parchetul scârţâia; ea ocoli cu paşi mari mai întâi covorul, de sub care se auzeau de obicei scârţâituri groase şi melancolice care te trezeau din somnul cel mai profund, apoi uşile glasvandului, unde scârţâiturile căpătau tonalităţi acute, pătrunzând în vise ca nişte ţiuituri de vioară dezacordată, dar îi era imposibil să ocolească geamătul surd al parchetului de la uşă, care chiar dacă nu te trezea, te făcea să visezi urât. Închise uşa în urmă, gândindu-se recunoscătoare că nu mai este nimeni în afară de ea şi de nepotul ei lunatic să poată fi trezit, pentru că zgomotele parchetului din sufragerie se auzeau numai în camera din fund, unde acum nu dormea nimeni.

Nu aprinse lumina nicăieri de-a lungul drumului, de teamă ca nu cumva din cauza asta să se stingă lumina cealaltă, care era atât de puternică încât pătrundea în sufragerie prin perdelele transparente ale glasvandului, făcând mobila să strălucească şi proiectând pe pereţi umbre enorme ale scaunelor. Când ajunse în încăperea din fund, o cuprinse emoţia, pentru că aici lumina era atât de puternică, încât ea se întrebă dacă nu luase foc undeva; însă asta nu dură decât o clipă - dacă ar fi luat foc, ar trebui să joace flăcările, ori lumina asta era egală şi lipsită de nuanţele roşietice ale incendiilor, însă era mai intensă decât tot ce văzuse ea până acum. Nu se temea; la ea teama nu era decât uimire şi neîncredere şi o făcea să ridice din sprâncene întrebătoare, ceea ce impresiona bărbaţii, care îi căutau privirile numai din dorinţa de a pătrunde dincolo de ce părea întrebător în ele, iar ei nu-i rămânea decât să se încrunte, ce proşti mai sunt bărbaţii..., şi aşa fusese şi pe vremea comandamentului german, şi chiar mai târziu, când apăru ofiţerul acela rus şi ea îşi închipuia că îmbătrânise cu cel puţin zece ani de pe urma statului în bucătărie şi nu mai credea să mai întâlnească privirile bărbaţilor aţintite astfel asupra ei, în ziua aceea memorabilă când Fănică preferase să plece de acasă, fiindcă se temea de interogatoriile sumare, şi ea rămăsese acasă împotriva rugăminţilor lui, pentru că "N-o să ne mai putem face o casă ca asta. Unul din noi doi trebuie să rămână aici, să vorbească cu ei" şi după ce el ieşi pe poartă ea îi spuse în gând Nu eşti decât un reformat, şi tot aşa ai fi fost şi dacă te-ar fi luat la militărie... şi cam la o oră după plecarea lui apăru o grupă de soldaţi conduşi de ofiţerul cel tânăr şi blond care bătu nerăbdător în poartă, şi ea avu tăria să nu se grăbească şi să-l întrebe ce voia, înainte de a deschide poarta, şi ascultă explicaţiile tălmaciului, deşi ştia foarte bine despre ce era vorba, pentru că dimineaţa venise un ceferist "Nea Fănică, vezi că vine encavedeul. Eu nu ţi-am spus nimic, da' ai grijă, că au fost unii de-au zis că mata aşa şi aşa cu nemţii...", şi când soldaţii se împrăştiară prin curte, într-o socoteală metodică începând cu cele patru cuşti de porumbei, continuând cu cuptorul de pâine şi care, trecând prin magazie, ar fi ajuns în cele din urmă în casă, ea îl chemă înăuntru pe ofiţer, mai mult, înainte ca tălmaciul să fi terminat de vorbit, ea îl prinse de mână pe ofiţer, şi atunci observă şi la el privirea aceea care o înveseli şi o ajută să-şi recapete încrederea în ea însăşi, şi după ce îi arătă perdelele arse, mobilele sfărâmate şi ţintele desenate cu cretă roşie pe pereţi, deveni nepăsătoare la acest fel de priviri, pentru că, iată, el era unul dintre cei care câştigau acest război şi despre care căpitanul Scipione, punând veştile cap la cap, anunţase că erau atât de puternici, că ar fi putut învinge o armată de trei ori mai numeroasă decât cea pe care o aruncaseră nemţii împotriva lor, "Ei l-au învins şi pe Napoleon!" spunea căpitanul, iar ceea ce vedea ea nu era decât un bărbat tânăr şi blond care încerca să treacă de neîncrederea şi uimirea ei care îi ţineau loc de teamă.

Din ziua aceea începu să creadă că timpul trecea peste ea fără să o poată atinge, de-abia apariţia nepotului o readuse în timp. Însă asta nu dură decât câteva ore. Tudorică, cel care ar fi trebuit să se schimbe, îşi păstrase înfăţişarea de la cincisprezece ani, ceea ce o convinse definitiv că nu merita să se gândească la timp.

Din ziua când panglica cea roşie reapăru la intrare, nu se mai gândi decât la căile prin care ar fi putut reda casei înfăţişarea din zilele bune. Descoperi câţiva bulgări de var la districtul căilor ferate pe care îi luă unul câte unul într-o traistă şi îi diluă într-atât, că atunci când vru să văruiască gardul nu îi rămăsese decât o zeamă albicioasă pe care nu se îndură să o arunce şi curăţă cu ea cele patru coteţe de porumbei în care nu mai rămăsese decât găinaţul. De cumpărat mobilă nu putea fi vorba deocamdată, pentru că în atelierul fotografic al lui Fănică nu mai intrau decât copiii, ceea ce o făcu să se gândească cu o urmă de nostalgie la zilele războiului, când soldaţii încartiruiţi în oraş apăreau singuri sau în grup, plătind cu hârtii care îşi schimbau valoarea de la o zi la alta fotografiile care îi înfăţişau pe un câmp înflorit, pe malul mării între doi palmieri sau aşezaţi pe o bancă într-un parc inexistent şi care aveau darul de a le mai alunga din frica de moarte.

Îşi petrecea zile întregi căutând scânduri şi geamuri, în ciuda ameninţărilor lui Fănică că va da foc casei dacă nu înţelege că banii trebuiau păstraţi pentru cartela de alimente.

Nu fu surprinsă când şeful de la gară îl aduse pe Tudorică de mână şi o anunţă că furase lada cu perii de ghete a unui tătar şi lustruia pantofii călătorilor în tranzit spre Tulcea. "E bine că s-a gândit să facă şi el ceva", îi spuse şefului de gară. Înapoie ea însăşi lada tătarului, dar când acesta pretinse despăgubiri pentru ziua pierdută, se supără şi-i spuse că despăgubiri ar fi meritat ea, care adusese înapoi lada unui gură-cască. Întoarsă acasă îl bătu pe Tudorică cu varga, mai mult din principiu decât din convingere. Băiatul nu avea decât doisprezece ani, dar era de pe atunci în el o încăpăţânare şi o independenţă care îl făcură mai târziu insensibil la toate lamentările lor după timpurile de odinioară. Nu puteai şti ce gândeşte, când îi vorbea, o privea jumătate serios, jumătate zâmbind, făcând-o să bănuiască că se gândeşte la altceva. Recursese la experienţa de a-i întoarce buzunarele pe dos şi descoperise, în afară de firimituri de pâine, fire de tutun - "Fumezi?" "Da!" recunoscuse cu gravitate băiatul şi, înainte ca ei să-i fi trecut prin cap să întrebuinţeze varga, el îi întoarse spatele şi ieşi din casă.

Fănică se întorcea târziu, ca pe vremea când nu prididea imortalizând pe plăcile fotografice nunţi, botezuri şi chiar ultima imagine a celor care urmau să ia drumul cimitirului din deal, slăbise şi pierduse ceva din aerul său jovial, şi până şi cele mai frumoase planuri de viitor, pe care nu încetase să le facă, vădeau cât era de descurajat, şi asta nu pentru că n-ar mai fi existat în oraş oameni care fie din prevedere, fie din optimism, fie pur şi simplu din orgoliu să nu dorească să se fotografieze, ci fiindcă banii ajunseseră atât de puţini, încât cu ce i se oferea nu i-ar fi ajuns nici pentru a cumpăra alte plăci. Fu nevoit să închidă atelierul şi să meargă la Constanţa cu un singur aparat cu care nu putea face decât şase poze pe zi, deoarece nu avea o cameră obscură unde să poată schimba filmul. După câteva încercări, renunţă. "În Constanţa se mănâncă tot pâine cu mălai", o anunţă în treacăt în seara când îi spuse că nu mai era nevoie să-l trezească devreme a doua zi. "Te duci la atelier?", îl întrebase. "Văd eu mâine... Poate mă duc, poate nu mă duc. Nu-i nici o grabă." A doua zi a refuzat să se ridice din pat. În ciuda căldurii, îşi trăsese plapuma deasupra capului, încercând astfel, fără succes, să-şi provoace starea aceea de reverie dinaintea somnului, în care se afla secretul tuturor planurilor sale de viitor. Din cauza oboselii şi a inerţiei care îl cuprinseseră nu reuşea decât să adoarmă şi trezit de nelinişte să o ia de la capăt. În ziua aceea, a adormit şi s-a trezit de cincisprezece ori pentru că nu voia să se gândească la soluţia cea mai simplă, aceea care îi venise în cap din prima clipă şi de care fu silit să-şi amintească noaptea, când ea îi spuse "Dacă nu mâine, poimâine ni se termină banii".

Vându rând pe rând aparatele de fotografiat, scaunele din atelier, lămpile - nu-i rămăseseră decât decorurile: câmpia, parcul şi marea, pe care nu le cumpără nimeni, şi când se isprăviră şi banii aceştia nu avu nevoie de o nouă zi de gândire - deveni paznicul de noapte al atelierelor de reparat camioane, înfiinţate de câteva luni. Era convins că nu se pricepe la altceva decât la făcut fotografii. Interpretă funcţia obţinută drept o dovadă a capacităţii sale de adaptare şi după câteva săptămâni, timid, dar convins, îşi expuse noile planuri de viitor: avea să înveţe în cel mai scurt timp să repare camioane, şi pentru asta va mai sta o oră-două, chiar trei, în fiecare dimineaţă, ca să vadă ce fac mecanicii; la urma urmelor un aparat de fotografiat e de o mie de ori mai gingaş decât un camion în care trebuie că sunt nişte roţi dinţate puse în mişcare de ceva, cum ar fi un primus sau un samovar cu primus cu tot, fiindcă se toarnă în ele apă şi gaz amestecat cu benzină, şi o să pună în fiecare lună ceva bani deoparte, chiar dacă o să trebuiască să trăiască ceva mai strâmtoraţi la început, şi să zicem în doi ani, dar poate să fie şi mai puţin de atât, o să cumpere alte aparate, şi-atunci o să poţi să-ţi faci şi tu damblaua ta cu casa, cu toate că cel mai bun lucru ar fi să ne facem alta, într-un loc mai liniştit decât ăsta. Vorbea convingător, dar ea avusese destul timp să se obişnuiască cu felul lui de a fi, de om care povesteşte ziua ce visează noaptea. "Fănică, într-o zi tu o să înnebuneşti de tot." "O să vezi tu dacă am dreptate sau nu." În ziua următoare se întoarse acasă mai târziu nu cu trei ore, ci cu cinci, zâmbind bine dispus şi mirosind a băutură. Se aşeză la masă, mâncă fără grabă şi fără s-o întrebe dacă patul e făcut. Când i se păru că o lăsase destul să aştepte, o întrebă ce părere are de un debit de tutun. "N-o să înţeleg niciodată de ce merg camioanele astea", îi mărturisi după aceea. Privise toată dimineaţa motoare întregi şi demontate, nu se speriase de mulţimea şuruburilor şi nici de toate capacele acelea care acopereau alte capace, dar s-a revoltat de absurditatea principiului motorului, în care se aprindea tot timpul o scânteie de la care lua foc benzina, şi ăsta era doar începutul. Cu alte cuvinte, doi ani i-ar fi luat numai ca să ştie punct cu punct ce se întâmplă până ajung roţile să se învârtească. Plecase de la atelier şi se oprise la cârciuma de la gara veche, unde reuşise să se dezmeticească de-abia după al treilea ţoi de rom, apoi pornise încet spre casă. La debitul de tutun de la pod se oprise să-şi cumpere ţigări pentru noaptea următoare, dar debitul era închis. La al doilea la fel, aşa că încercase la gară. "Toate tutungeriile din oraşul ăsta închid la douăsprezece", îl întrerupse ea. "Tocmai asta e. Eu am de gând să ţiu deschis toată ziua debitul nostru. Totuşi rămân paznic, şi tot paznic era şi trei ani mai târziu, când Tudorică fugi de acasă. Îl văzuse cineva urcându-se într-un tren de Constanţa.

Îl aşteptară toată vara crezând cu fiecare nouă zi că se va întoarce singur, dar când începu şcoala merseră la Constanţa să-l caute, şi de-abia atunci se întrebară cum de lăsaseră să treacă atâta timp până să se hotărască să-l caute. Şi ea trebuia să recunoască că nu-i simţise lipsa. Informaţiile pe care le avea despre el erau jenant de vagi şi cuprindeau numai ceea ce îi spusese el însuşi ieşindu-şi din muţenia obişnuită, în rarele momente când se hotăra să apară pe acasă. De fapt, inconştient, ea se deprinsese cu ideea că la fel cum Fănică lipsea nopţile, celălalt lipsea zilele, dar uneori şi nopţile, privind cu bunăvoinţă acest lucru din ziua când şeful de gară îi spusese că Tudorică încercase să facă pe lustragiul pe peron. Căută împreună cu Fănică în ghiozdanul băiatului şi, în afară de ce ştia deja, că era la şcoală, descoperiră că făcuse primul an de liceu. "Înainte de război nu era nici un fel de liceu în oraş", îşi aminti Fănică. Se duseră amândoi să se convingă, şi acum îşi dădură seama cât de izolaţi trăiseră în ultimii ani. Liceul era în casa cu etaj a procurorului Dumitriadis, care fugise în Grecia, la intrarea casei avocatului Haikis apăruse o placă mare de sticlă roşie înrămată, pe care scria Sfatul Popular, şi când Fănică vru să se convingă şi întrebă dacă avocatul era acasă, portarul îi răspunse că nu, pentru că asta nu mai era casa avocatului Haikis şi îl sfătui apoi prieteneşte să nu mai întrebe astfel de lucruri. "Numai în război n-aveai voie să vorbeşti", protestă Fănică. "Ascultă, omule, pe ce lume trăieşti, nu ştii că e revoluţie?" "Ba bine că nu, dar asta era casa avocatului Haikis, se încăpăţână el. Ce să aibă revoluţia cu un singur om? Revoluţiile sunt făcute de guverne!" "Nu oi fi şi tu de-ai lor?" "Eu nu sunt de-al nimănui; eu n-am făcut niciodată politică", îi răspunse cu mândrie portarului. Acesta îi privi cu atenţie pantalonii decoloraţi de doc, cămaşa uzată, în vădit contrast cu aerul optimist al lui Fănică. "Dacă n-ai arăta cum arăţi, aş zice că eşti vreun provocator. Ia pleacă de aici." Se întoarseră acasă uluiţi, şi Fănică o întrebă dacă n-ar fi fost mai prudent să se ascundă câteva zile. "De ce? se miră ea. Cine crezi că stă să se gândească la tine?" "Dar la Haikis de ce s-au gândit?" "Poate că a făcut politică", îşi dădu ea cu părerea. "Şi ce dacă a făcut politică? Totdeauna a existat un guvern şi o opoziţie." După-amiază se duseră în vizită la şeful de gară. Acesta îmbătrânise şi nu mai purta uniforma căilor ferate. Suferea de apatia oamenilor singuri şi devenise neîncrezător. Se eschivă de nenumărate ori de la fiecare întrebare aducând vorba despre vremea de dinaintea războiului şi povestind întâmplări ştiute şi doar foarte târziu răspunse uneia din întrebările lui Fănică. "Domnul Haikis a fost expropriat din două motive: a avut avere şi a făcut politică de dreapta." Fănică păli. "Şi eu am avut avere!" "Te înşeli, finule, tu n-ai avut decât casa şi atelierul." "Şi astea nu se cheamă avere?" "Pentru voi doi, care aţi venit din fundul pământului, se poate să fi fost avere. Tu n-ai fost decât un fotograf amărât, finule, şi ai avut noroc că atunci când ai venit în oraşul ăsta nu mai era altul în afară de tine." "Am fost un om important în oraşul ăsta. Domnul procuror mi-a cerut să intru la conservatori." "Dumitriadis n-a fost decât un nemernic. A fugit cu primul vapor. Totdeauna am ştiut..." "Dumneata, naşule, eşti tot de la ţară, ca şi noi, se amestecă ea. Nu uita că dumneata ne-ai chemat aici." "Şi ce vreţi să vă fac? Nu mai am nici o putere." "Noi am venit să ne spui ce se întâmplă", îi răspunse Fănică. "Nu ştiu. Eu n-am făcut politică." Fănică îl privi cu milă. "Eşti mai fricos decât o femeie şi dacă o să mă întrebe cineva, o să am grijă să le spun că ai fost la conservatori cu procurorul." "Eşti un trădător!" ţipă şeful de gară. "N-o să spună nimic, naşule", îl linişti ea. "Să vii să mănânci la noi", adăugă.

Deşi nu aflaseră nimic de Tudorică, nu se neliniştiră. "Băiatul nostru ştie să se descurce", spuse ea. "Ar fi trebuit să ne anunţe că pleacă." "La cincisprezece ani oamenii sunt grăbiţi, Fănică." "Şi când te gândeşti că a ajuns la liceu... şi noi n-am ştiut nimic. Era bine să-i fi cumpărat ceva." "Nu-i destul că l-am ţinut noi la şcoală? Nu ne putem permite să cumpărăm fleacuri." "În schimb ne-am putut permite să cumpărăm scândură pentru duşumele şi cărămidă..." "De astea era nevoie", îl întrerupse.

Mai târziu îl surprinse de câteva ori căutând în cutia cu fotografii; răscolea pozele cu mişcări nerăbdătoare de om bătrân şi ea nu spuse nimic prima oară, nu spuse nimic a doua oară, nimic şi a treia oară, dar până la urmă nu se mai stăpâni. "Ce caută Fănică?" "În fotografiile astea apar trei sferturi din oraş, şi noi n-am fost în stare să ne facem măcar una." "Fotografiile sunt pentru cei care se despart", încercă ea să-l lămurească. "L-am pierdut de tot pe băiatul nostru, zise el. Dacă se va întoarce vreodată, va trebui să ne spună el însuşi cine este." "Asta pentru că nu te-ai gândit niciodată la ziua de mâine", nu scăpă ea prilejul să-l înţepe. El închise cutia cu zgomotul unei împuşcături. "Totdeauna am avut planuri pentru cel puţin zece ani înainte. Însă nimeni nu poate hotărî cum vor fi împrejurările. Tot ce pot să-ţi spun e că în momentul acesta sunt hotărât să mă îmbarc pe vapor." "Cum vine asta, pe vapor? ţipă ea scoasă din fire. În ultimii ani ai vrut să te faci tot ce se poate face un om, până şi hingher, dar ţi-a rămas atâta bun-simţ ca să nu mă laşi singură. Acum ai înnebunit de tot." "Ei, vezi? Nu poţi şti dinainte cum vor fi împrejurările." Atunci descoperi ea că toate acele planuri de viitor pe care el nu mai obosea povestindu-i-le şi cu care îşi umplea nopţile lungi ale veghii lui de paznic îi erau destinate ei pentru a-i face imposibilă aşteptarea unor zile mai bune, care întârziau să mai vină şi în care el, resemnat, încetase să creadă. "Eu sunt foarte mulţumită şi dacă eşti paznic", îi spuse ea cu voce voit aspră. "Se poate, admise el. Dar trebuie să recunoşti că un paznic nu înseamnă mare lucru. Într-un timp eram cineva în oraşul ăsta..." Ea ezită să-i reamintească cuvintele şefului de gară. "Arăţi ca un câine cu coada între picioare de câte ori vorbeşti despre asta." "Nu înţeleg nimic din câte se întâmplă azi, îi spuse el încet, parcă aş trăi pe altă lume. Peste tot nu sunt decât oameni tineri care spun că vor să schimbe lumea. L-am întrebat pe unul din ei dacă în lumea aceea nouă aş putea să am un atelier de fotografiat. Da, mi-a zis, dar atelierul acela o să fie al tuturor. Adică cum era să fie cu copilul lui Solomon? zic. Nu, zice, că dacă Solomon trăia acum, nu mai era rege şi nu era nici o judecată." Era abătut şi nedumerit şi în barba lui nerasă de mai multe zile apăruseră o groază de fire albe, şi ea se întrebă dacă străinul acela pe care acum i se părea că îl vede prima oară, bătrân şi neîngrijit şi speriat, era cel împreună cu care deschisese demult poarta casei celei noi, întâmpinaţi de şeful de gară, poftiţi, doamnă şi domnule, casă de piatră, fericire şi noroc, intraţi! "Fănică!" şopti ea. "Ce e?" "Nimic. Mă gândeam la noi." Pentru a scăpa de sentimentul acela confuz şi penibil că el nu era el, din ziua aceea refuză să-l privească altfel decât cu ochii amintirii, aşa că el în loc să se bărbierească o dată la trei zile, cum făcea în ultima vreme, nu se mai bărbieri decât o dată pe săptămână, îşi schimba cămăşile o dată la două săptămâni şi nu se mai îmbrăca decât cu pantaloni de doc, care fuseseră cândva albaştri şi pe care îi cârpea el singur, bucuros că nu mai era nimeni să-l bată la cap bărbiereşte-te, Fănică, schimbă-ţi pantalonii, Fănică, dă-mi cămaşa să ţi-o spăl, Fănică! şi toate astea fără ca ea să observe, dar mai ales fără ca el să-şi dea seama că ea nu observă, fiindcă n-avea de unde să ştie că acum ea îl întorsese la treizeci de ani, şi nu pentru că ar fi fost lipsit de putere de pătrundere, ci pentru că ea însăşi nu-şi dădea seama de refuzul ei de a-l vedea la vârsta lui reală. Singurul lucru pe care el îl simţi a fost acela că nu trebuia să-şi mai stoarcă mintea făcând planuri de viitor menite să întreţină aşteptarea ei. Însă de-abia când renunţă la ele, înţelese toată greutatea meseriei de paznic, constând într-o luptă continuă cu plictiseala singurătăţii lui nocturne. Pentru a rupe monotonia, ajunse să dorească să fie vizitat de hoţi. La început îşi închipui ce ar fi făcut dacă ar fi fost numai un singur hoţ şi i se păru prea simplu; adăugă încă unul şi întocmi diferite variante de atac şi de fiecare dată învingătorul era el, şi ajunse astfel, treptat, să fie atacat de şase hoţi imaginari cărora le pregăti capcanele cele mai subtile - lanţuri de sârmă subţire de oţel, gropi acoperite în care s-ar fi prăbuşit şi un şoarece, lemne nevinovate pe care era destul să le atingi cu piciorul pentru a face să sune alarma; folosi toată imaginaţia lui ţinută în frâu cât timp renunţase la a construi planuri şi nu se putu abţine să nu se gândească la perspectivele care i s-ar fi ivit după ce ar fi prins şase hoţi o dată şi să i le comunice şi ei povestindu-i pe larg, ca şi cum s-ar fi întâmplat cu adevărat, cum fusese atacat de unul, apoi de doi şi aşa mai departe până la şase hoţi. "Când o să-i prind, să vezi, femeie, o să primesc un premiu..." "Adică nu i-ai prins?" îl întrebă năucită de vorbele lui de până atunci. "Îi aştept să vină, n-ai înţeles?" "Am înţeles", oftă ea dezarmată de candoarea întrebării lui, şi întrebându-se dacă nu era de preferat vremea când el îşi închipuia ce i s-ar fi putut întâmpla peste doi ani, trei ani decât acum când se mulţumea să-şi fabrice întâmplări care să aibă loc imediat. "O să-ţi cumpăr nişte ziare să le citeşti la noapte şi să-mi spui şi mie ce scrie în ele." "Până acum am trăit şi fără să citesc ziare." "Le citeşti pentru mine", îl rugă. "Asta-i cu totul altceva, cu toate că nu prea e voie să citeşti ziare când stai de pază." Îl aşteptă să adoarmă. După-amiază ea se duse la chioşcul din gară şi ceru ziare, şi când femeia care le vindea îi spuse că nu mai avea ziare din ziua aceea, răspunse că ceea ce voia ea erau nişte ziare, n-avea importanţă cât de vechi. "Le luaţi pentru şters geamurile?" "Cam aşa ceva." Seara, când îl trezi, văzând teancul subţire de pe masă, Fănică spuse că erau bune de împachetat mâncarea în ele. "Le-am luat să le citeşti." "Ştiu, dar ziceam aşa..." Împături ziarele, le vârî în buzunar, luă săculeţul cu mâncare, spuse la revedere şi plecă. A doua zi dimineaţă, când ea dădea de mâncare celor două perechi de porumbei sălbatici care-şi făcuseră cuib în cuştile goale, un camion opri în faţa casei. Patru bărbaţi desfăcură oblonul din spatele maşinii şi sub privirile ei curioase se urcară în lada camionului şi cu mişcări grijulii traseră jos, fără a-i da drumul vreo clipă, ceva lung şi înfăşurat în ziare însângerate, intrară în curte şi ea încă nu înţelese, totuşi nu-i întrebă ce căutau, ca şi cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume ca cei patru necunoscuţi să intre astfel în curte, înţelese de-abia când se apropie de ei şi unul îi spuse: "Să-l ducem în casă." Îl duseră în sufragerie, unde tot ei aduseră masa din dormitor şi îl luară de pe duşumeaua arsă în nenumărate locuri şi-l aşezară pe masă, urmăriţi de scâncetele ei neajutorate. O ajutară să dezlipească ziarele de pe trupul lui, aduseră câteva găleţi de apă de la fântână şi îl spălară ei înşişi ţinându-l în picioare într-un lighean, apoi îl bărbieriră cu briciul adus de ea şi îl îmbrăcară, vorbind în şoaptă între ei. Îl aşezară din nou pe masă. "Suntem de la ateliere, tanti" spuseră. Voiră să plece, dar ea îi opri: "Cum s-a întâmplat?" Se uitară unul la altul, stingheriţi, bărbaţi tineri, aproape adolescenţi. "Nea Fănică, începu unul din ei, era paznic la noi la Ateliere. Nu-l vedeam decât dimineaţa - el pleca şi noi veneam. Azi avea la el nişte ziare vechi şi zicea că trebuie să le citească până ajunge acasă şi a plecat citind ziarul. Când a vrut să treacă strada, l-a văzut cineva. Şi atunci citea ziarul... venea o cisternă de după colţ... l-a dat cu capul de caldarâm... şoferul n-avea nici o vină, dar nu l-ar fi crezut nimeni..." "Eu l-aş fi crezut", îl întrerupse ea în şoaptă. Rămasă singură, îşi aduse un scaun şi se aşeză în cel mai îndepărtat colţ al sufrageriei, fără să se uite sau să dorească o singură clipă să privească trupul întins pe masă. Veni seara, se făcu noapte, ea nu se ridică de pe scaun. Nu se gândea la nimic, o însoţiră în veghea ei cuvinte care răsunau puternic în ea, chemări pe care nu le înţelegea şi nu-şi bătea capul să le înţeleagă şi imagini răzleţe apărând şi dispărând înainte ca ea să-şi poată da seama ce era cu ele. Adormi pe scaun şi se trezi mai golită de gânduri decât se trezise. Privi o singură dată, cu coada ochiului, faţa alb-verzuie a bărbatului întins pe masă şi văzu pata neagră, vânătă, de pe tâmpla lui stângă şi imaginea aceasta le înlocui pentru multă vreme pe toate celelalte care îi rămăseseră de la el. Şi foarte târziu după aceea, când începu ea însăşi să se gândească la propria ei moarte şi-o închipui ca pe o pată vineţie care se aşază, văzută sau nevăzută, pe tâmpla stângă. Era o imagine atât de familiară şi păstra atât de mult liniştea răcoroasă a sufrageriei cu masa cea lungă în mijloc şi în colţ cu scaunul pe care stătea ea, încât se întrebă de ce se tem oamenii de moarte; şi n-a fost niciodată curioasă să treacă de imaginea asta şi mai cu seamă de semnificaţiile ei liniştitoare.

După-amiază, doi dintre cei patru tineri (unul era chiar cel care îi povestise accidentul şi care mai târziu, ajuns primar, avea să vină el însuşi să-i ceară să se mute din casă) apărură din nou şi îi propuseră să ia asupra lor cheltuielile de înmormântare. "Vorbim în numele celor de la Ateliere", precizară ei risipindu-i astfel neliniştea că ei doi aveau un interes anumit, ascuns în spatele acestei propuneri. Acceptă, dar fără tragere de inimă şi numai pentru că nu avea încotro. Treptat se convinsese că erau pe de-a-ntregul bine intenţionaţi şi îşi zise că în locul lor ar fi trebuit să se găsească Tudorică, dacă nu pentru că era fiul lor, atunci din recunoştinţă pentru anii cât îl ţinuseră la şcoală. În tot timpul care trecuse de la plecarea lui nu le trimisese o singură scrisoare; dacă ar fi fost altul, ea poate şi-ar fi făcut gânduri negre, dar în ceea ce îl privea era convinsă că firea lui îl ferise de pericolele necunoscutului, la fel cum îl ferise şi pe Fănică în tinereţe, pe vremea când elabora frenetic planuri de viitor. Lui Tudorică nu-i simţea nici acum lipsa, dar începu să-l aştepte pentru a-i spune: "De tatăl tău au avut grijă patru necunoscuţi pe când tu umblai creanga, şi ar trebui să-ţi fie ruşine cât vei trăi de nepăsarea ta." Îşi pregăti cuvintele acestea încă din ziua când Fănică fu aşezat într-un camion cu obloanele lăsate şi acoperit cu pânză neagră şi, urmat de un cortegiu de aproape cincizeci de bărbaţi, majoritatea tineri, porni încet către partea de sus a oraşului, trecând pe lângă atelierul lui de fotografiat, transformat în magazin de mărunţişuri, pe lângă casele înfloritoare şi acum, care aparţinuseră avocatului şi procurorului, despre care nu mai ştia nimeni nimic, trecu pe lângă casa şefului de gară, care între timp străbătuse şi el drumul ăsta. Când cortegiul depăşi marginea oraşului şi mai erau de făcut, în plin câmp, două sute de paşi, ea, ghemuită în camion şi deplângându-şi fără o lacrimă singurătatea, simţi pentru a doua oară dorinţa ca timpul să se întoarcă cu douăzeci, ba nu, cu treizeci de ani, adică înainte de începutul tuturor necazurilor ei şi strânse ochii cu putere aşteptând nu să se producă minunea, ci să-i treacă slăbiciunea care o făcuse să dorească aşa ceva. Apoi privi spectacolul celor cincizeci de bărbaţi din cortegiu; din timpul războiului nu mai văzuse atâţia bărbaţi strânşi laolaltă şi-şi aminti explicaţia pe care i-o dăduse viitorul primar: "Nea Fănică a apărat cuceririle revoluţiei", ceea ce o făcuse să se simtă stingherită, apoi uimită şi în cele din urmă mândră de faptul că el fusese atât de folositor, chiar şi fără să ştie. În prima clipă, ea atribuise prezenţa numeroasă a bărbaţilor acestora personalităţii lui originale.

Ajunsese acasă spre seară, însoţită de viitorul primar, care pe vremea aceea purta haine de celofibră intrate la apă şi care îi spuse că nu trebuie să-şi facă griji pentru că sindicatul se va ocupa în continuare de toate. "Ce-i aia sindicat?" îl întrebă. Şi când află că sindicatul era o organizaţie, întrebă ce era aceea o organizaţie, iar el îi răspunse, cu talentul celor care ştiu să se facă înţeleşi de oricine, că o organizaţie e ceva folosit de oameni împotriva singurătăţii. "Vă amăgiţi singuri, îl avertiză ea din simpatie. Nimeni nu se poate lupta împotriva singurătăţii." Înţelese semnificaţia vorbelor lui două săptămâni mai târziu, când poştaşul care nu mai deschisese de ani de zile poarta casei ei apăru şi îi ceru să semneze de primirea unui mandat poştal şi îi spuse că de acum va veni în fiecare lună. Ea se uită la cupon pentru a fi sigură că despre ea era vorba, numără încă o dată banii, apoi îi puse în şifonier, sub teancul de albituri. Se îmbrăcă cu hainele bune, se acoperi cu broboada de doliu şi se duse la Ateliere. Nu fusese niciodată acolo, dar îşi aminti descrierile lui Fănică şi ajunse în faţa unui gard de scânduri dincolo de care văzu nişte clădiri lungi de cărămidă, netencuite. "Trebuie să fie patru", îşi aminti, şi patru erau. Se auzeau zgomote puternice de fier lovit cu barosul, iar afară, în jurul unei caroserii demodate, se învârteau câţiva bărbaţi în salopete. Nu se intimidă, dar hotărî că era mai bine să aştepte afară până la sfârşitul orelor de lucru. Se aşeză pe o bancă de la intrare şi când în sfârşit el ieşi pe poartă, îmbrăcat în veşnicele lui haine cenuşii de celofibră, porni după el. "Am primit nişte bani şi am venit să te întreb ce înseamnă că-i primesc." "Sunt bani la care aveţi dreptul, tanti." "Eşti un copil de ispravă." Chiar şi în clipa aceea vocea îi rămase aspră. De fapt acesta era reflexul exterior al gândurilor ei la Tudorică, de care îşi adusese din nou aminte. "Cuvintele acestea ar fi trebuit să i le pot spune lui", îşi zise. Şi din ziua aceea, îl făcu tot timpul răspunzător pe Tudorică de toate necazurile care i se întâmplau, silindu-se să nu uite nimic, pentru a i le putea spune la timpul potrivit. Din cauza aceasta, purta cu el un neîntrerupt dialog imaginar în care el răspundea invariabil "Aşa e", cu expresia gravă cu care recunoscuse cândva că fumează. "Atunci ar fi trebuit să rup varga pe tine." "Aşa e", răspunse el. "Am rămas văduvă, şi chiar dacă n-am nevoie de ajutorul tău, puteai să-ţi fi zis, ia stai, mă, femeia aia m-a crescut, m-a ţinut la şcoală, să văd şi eu ce face." "Aşa e", răspundea el, ceea ce o înfuria, nici măcar acum nu izbutea să şi-l închipuie altfel decât cu gândurile aiurea şi răspunzându-i în bătaie de joc. Avea destul timp să se gândească la el între două apariţii ale poştaşului, să-şi amintească şi cele mai mici amănunte ale copilăriei lui, încât să-i poată spune, folosindu-se de fapte, că Fănică fusese şi el un aiurit, dar nu şi nepăsător, şi la el cel puţin aiureala se datora meseriei ingrate de fotograf care îl făcuse să nu mai vadă lucrurile cum erau, ci cum i-ar fi plăcut lui să fie. Dar oricât ar fi durat aceste discuţii, îi rămânea timp destul, şi încă îi rămânea şi după ce dădea de mâncare găinilor şi celor două perechi de porumbei sălbatici, după ce scotea aşternuturile la aer şi le ducea înapoi în casă, după ce examina starea scândurilor care una câte una îşi sporeau numărul, în aşteptarea zilei când avea să fi strâns destui bani pentru a chema un tâmplar care să schimbe duşumelele şi după ce număra cărămizile care ajunseseră de mult la numărul cerut pentru a înlocui cu ele cele două ziduri interioare de chirpici. Pentru ea singurătatea nu era decât o problemă de minute şi ore de prisos, cărora trebuia să le afle o întrebuinţare, şi încercă de câteva ori să iasă la plimbare, dar nu găsi nici o plăcere în umblatul fără rost prin oraş. Cei pe care mai demult îi vizita împreună cu Fănică nu mai erau în oraş sau, ca şeful de gară, nu mai erau deloc. Găsi soluţia gândindu-se la accidentul lui Fănică, mai precis amintindu-şi de cuvintele: "Spunea că trebuie să le citească pe toate până ajunge acasă." "Totdeauna i-a plăcut să termine totul o dată", îşi zise ea nemulţumită, dar simţind o vagă emoţie la gândul că el fusese atât de sensibil la rugămintea ei; încetase de mult să-şi facă mustrări că îi dăduse ziarele acelea să le citească. "Dacă n-ar fi fost ziarele, ar fi fost altceva", hotărâse ea. Ceea ce fusese bun pentru plictiseala lui putea fi bun şi pentru ea, şi în urma acestui raţionament începu să-şi cumpere ziare.