Eu l-am omorât pe Kennedy

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Manuel Vázquez Montalbán (Barcelona, 1939 - Bangkok, 2003), scriitor şi jurnalist spaniol, a publicat culegeri de versuri, romane şi eseuri, dintre care cele mai celebre sunt O educaţie sentimentală, Chestiuni marxiste, Cronica sentimentală a Spaniei, Manifest subnormal, Cronica sentimentală a tranziţiei, Happy End, Prânzind cu fiinţe neliniştitoare, Veselii băieţi din Atzavara, Moscova Revoluţiei, Pianistul şi Dumnezeu a intrat în Havana. Seria romanelor al căror protagonist este detectivul Pepe Carvalho l-a transformat într-unul dintre scriitorii cei mai citiţi în Spania şi cel mai bine vândut în afara graniţelor ţării.

De-a lungul prodigioasei sale cariere, Manuel Vázquez Montalbán a primit premiile Planeta, International de Littérature Policière, Nacional de Literatura, Nacional de la Crítica, Literar European, Bunche al Criticii din R.F.Germană, Ciudad de Barcelona, Recalmare, Raymond Chandler, Nacional de las Letras Españolas, Grinzane-Cavour.

Seria Carvalho cuprinde următoarele titluri: Eu l-am omorât pe Kennedy, Tatuaj, Singurătatea managerului, Crimă în C.C., Păsările din Bangkok, Roza din Alexandria, Întâmplări cu fantome, Poveşti cu părinţi şi copii, Trei istorii de iubire, Naraţiuni politico-fantastice, Asasinat în Prado del Rey şi alte pătăranii sordide, Staţiunea balneară, Centrul înaintaş a fost ucis în amurg, Reţetele lui Carvalho, Labirintul grec, Sabotaj olimpic, Fratele cel mic, Roldán, nici viu, nici mort, Premiul, Cvintet la Buenos Aires, Bărbatul vieţii mele, Mileniu Carvalho.

Personajele istorice din acest roman sunt intenţionat falsificate şi există doar în fotografii şi imagini aparţinând culturii de masă. Relaţiile dintre ele nu sunt nici umane, nici reale. Răspunzători de toate exagerările deformatoare sunt programatorii lor.

(Bailarín, tangou de Ríel y Linyera)

Complicitatea europeistă a Jacquelinei îmi gâdila orgoliul.
- Palatul celor Şapte Galaxii nu e comparabil nici chiar cu Micul Trianon.

Se auzea până-n prima galaxie cum se hlizea şi plescăia apa Monseniorul Cushing. La răstimpuri, umbra câte unui copilaş în fundul gol trecea în goană prin dreptul jaluzelelor. Jacqueline răsfoia o carte de Avedon şi Baldwin. Băutura albastră îşi clipocea bulbucii în două pahare înalte, iar frunzele de mentă începeau să se macereze. Am strâns din ochi, ca să simt mai bine contactul sexual al mâncărimii din gât. Bulbucii mi-au râcâit chiar şi durerea. Am început să asud.

Sub minunata plastifiere a tenului machiat, Jacqueline nu asuda. Mi-am lăsat privirile să lunece peste peretele neîntrerupt al încăperii circulare şi mi-am amintit de o beţie uitată de mult.
- Ai un dolar? Îmi împrumuţi un dolar?

M-am grăbit să duc mâna la portofel, precipitându-mă în exces. Hohotul Jacquelinei mi-a paralizat oferta.
- Minunat. Nu mi-ai înşelat aşteptările. Dumneata eşti un adevărat cavaler spaniol.

Relaxată, a continuat să contemple cartea, şi imediat mi-a vârât-o deschisă sub ochi.
- Atroce, nu?

Am consimţit şi s-a arătat satisfăcută. Nu voiam să-mi scot sacoul, să nu-mi vadă pistolul de la subsuoară. Şi nu din cauza lui, nici a senzaţiei ordinar violente, pe care i-ar fi putut-o trezi, ci din pricina bretelei urâte care prindea tocul armei, amintind de corsetul macabru al unui invalid. Dar mi-era cald. Şi poate că era chiar cald. M-am ridicat, dând să mă apropii cu disimulată poftă de jaluzea. Pe gazon, familia Kennedy mânca sandviciuri. Asfinţea. Sub umbrele cenuşii, undele piscinei îşi regăseau liniştea artificioasă. Un servitor negru aduna frunze moarte plutitoare. Robert Kennedy făcea lumânarea, iar cei doi fii mai mari îl imitau. Am privit, am avut îndoieli, iar am privit. Cocoţat printre crengile unui castan de India, John Fitzgerald Kennedy fuma dintr-o pipă nespus de lungă. Umbra unui nor precipită amurgul. Se întunecă pielea trupurilor, pielea lumii. Brusc, alde Kennedy îşi distilară albeaţa danturii colective. Vocea Jacquelinei îmi ajunse la urechi precum a unei tovărăşii de care începeam să am nevoie.
- Crezi că sistemul nostru de securitate nu reuşeşte să-l detecteze pe Carvalho?
- Nu-i cunoaşteţi pe spanioli.
- Oo, ba da. Cunosc unul sau doi. Un angrosist din Detroit şi un bucătar din Adlai. Nu văd nimic neobişnuit la ei. Pe moment, nu sunt invizibili.
- Nu sunt periculoşi şi încăpăţânaţi, ca evreii.

Cu un deget, Jacqueline îmi sigilă buzele pe buzele ei, privind cu neîncredere inexistentele colţuri ale încăperii circulare.
- Te rog să taci.

Murmurul comun al violoncelului ajungea până la noi. Infailibil: şase şi jumătate după-amiaza, ora Washingtonului. Jacqueline s-a pus în mişcare şi eu am urmat-o. A apăsat pe un buton şi arcul a dat rafturile deoparte. Am deschis uşa liftului şi, aproape instantaneu, Jacqueline şi cu mine am ajuns în a şaptea galaxie. Salonul avea un kilometru pătrat şi era tapetat într-o nuanţă incoloră. Plutea în el un podium dat cu lac negru, iar deasupra: Pau [1] Casals. Interpreta sardana [2] de la şase şi treizeci, ora Washingtonului. Sardana Sfântului Martí del Canigó. Câteva doamne despuiate treceau în şir dintr-un colţ într-altul al podiumului, ca nişte păstăi gânditoare pe deasupra vidului incolor. Profitând de întreruperi, de parcă ar fi căutat un mic divertisment, maestrul le atingea cu arcuşul ba pe spate, ba în locul ca ceara unde coapsele răbufneau din strânsoarea flexiunii. Apoi, îşi continua interpretarea bogată în frumoase mieunături, presupunând că ele puteau fi frumoase. Încăperea era în stare de imponderabilitate, iar perna pe care mi-o aruncase Jacqueline îmi ajunse cu mare întârziere în mână.

M-am aşezat în aer, pe pernă. Am căscat gura, şi am primit vălătucii de gaz ai fericirii, patent Westinghouse. Erau filtraţi prin nişte orificii romboidale, care atârnau şi ele de presupusul infinit. Aveau un uşor iz de ginger ale.

Pe Jacqueline o fericeşte total orice conversaţie estimativă cu privire la Palatul celor Şapte Galaxii. În turul complex şi complet, ea îl prezintă cu entuziasmul confesional al oricărei proaspete mirese, care-ţi arată, fără să se oprească, cei şaptezeci de metri pătraţi ai apartamentului ei cu chirie redusă. De astă dată, vom străbate zece mii de metri pătraţi aproape pe nesimţite; o bandă rulantă face din noi vizitatori privilegiaţi, care nu fac nici un efort.

Defazarea lingvistică a Jacquelinei e evidentă, când afirmă că e tare nostim menhirul înalt de patru metri, din cel mai curat oţel lins de soare, în care s-a întrupat, luând forma unei stele imperiale, toată genealogia Kennedy. Sau când strigă, cu studiată semiisterie: "Ce emoţionant! Ce emoţionant!", la intrarea în reţeaua de ţevi colectoare transplantată, cocleală cu cocleală, şobolan cu şobolan, din decorurile hollywoodiene ale versiunii tehnicolore a Fantomei de la operă.

Chiar şi în podurile ornate cu repertoriul de la A la Z al romanelor presupuse pentru tineret, scrise de Alcott, Jacqueline se crede obligată la un comentariu încropit. Cuvântul "desăvârşit" se iveşte pe frumoasele-i buze, într-un jet de mărunţişuri din hârtie creponată, pârâitoare, din lemn prost, pictate în galben anilină, sau morişti din hârtie şi trestie fină care, la mestecat, mai are încă izul nămolului de râu. Jacqueline te duce din poduri în beciuri, de parcă ai zbura cu covoarele magice pe care talentul lui Reagan ţi le strecoară în sânge, posedându-te, lipsit de apărare cum eşti, prin persuasiune magnetică. Jacqueline vorbeşte despre cum a luptat ea pentru construirea Palatului după proiectul lui Walter P. Reagan şi împotriva visceralei opoziţii a soacrei sale.
- Dacă ţi-aş spune, dacă ţi-aş povesti tot ce ştiu, tot ce mi-a fost dat să aud.

Dar acum e fericită, căci intră în odaia plăcerilor de iarnă şi schiază brusc pe o pistă nesfârşită, cu viteza şi îndemânarea lui Toni Sailer. Eu însumi cobor iute şi îndemânatic, deşi nu mi-am pus niciodată schiuri decât cu forţa, în de-acum foarte popularizata urmărire a lui James Bond, din peripeţia literar falsificată, intitulată În serviciul Majestăţii Sale. Dacă toţi urmăritorii lui Bond ştiau ce ştiu eu, escapada lor aparent miraculoasa este explicabilă.

Relatarea oricărei experienţe personale din Palat e o minune legată de talentul superior al arhitectului proiectant: inestimabilul Walter P. Reagan. La optsprezece ani, îi uimea deja pe specialişti cu proiectul Palatului pentru alde Kennedy. Bunele-i relaţii sociale, care-i deschiseseră porţile kennediste în plină adolescenţă, au făcut posibil ceea ce, la vremea lui, a fost considerat cel mai ambiţios proiect al arhitecturii americane de după construirea Munţilor Stâncoşi.

Analiza proiectului şi lectura scandalosului său manifest: Pentru o concepţie vegetală a arhitecturii, dezvăluie absolutul maximalism al lui Reagan în raport cu colegii de-o seamă cu el. El distruge liniile de demarcaţie dintre arhitectura cosmologică şi poezia înţeleasă ca poiesis integratoare a tuturor artelor. Chiar enunţul Palatul celor Şapte Galaxii e pur şi simplu poetic, deoarece adevăratul lui nume ar trebui să fie Palatul celor Şapte Planete. Şapte sfere dintr-un aliaj metalic, ce se rotesc, efectuând mişcări de translaţie şi rotaţie în jurul un ax propulsor, comunică între ele prin conducte care le dau aerul unui sistem planetar, a cărui formă definitivă a fost posibilă graţie unei matriţe de tuci. Fiecare dintre cele şapte sfere are o funcţie proprie în complexitatea vitală a marii familii Kennedy. Reagan, bun cunoscător al întregii istorii a arhitecturii psihologice, a devansat aspiraţia mimetismului şi a obţinut tensiuni mimetice integratoare, care traduc ambianţele în consonanţă cu travestiurile sufleteşti ale persoanelor. Dar nu de aceea neglijează forma definitivă şi susţine că forma exterioară e un moment de tranziţie aproape imperceptibilă, o graniţă subtilă între istoria imensei alterităţi şi istoria intimităţii. "Există o istorie a intimităţii" - spune Reagan - "care trebuie avută în vedere la orice abordare a interiorismului". Tensiunile dialectice fundamentale dintre tradiţie şi revoluţie implică o mare tensiune dialectică (dolein), care pune în relaţie tensiunile dialectice sectoriale şi de nivel (dolein alfa şi dolein sub). De aici rezultă că deducerea liniei de proiectare trece prin complexitatea percepţiilor istorice care merg de la general la familial, trecând prin structural. După Reagan, arhitectul perfect ar fi Dumnezeu sau un zeu: "Arhitectul perfect ar fi Dumnezeu, dar pentru că în momentul plănuirii locuibilului, e foarte greu de convocat, El trebuie înlocuit, orice s-ar întâmpla. Arhitectul care va ajunge cel mai aproape de cunoaşterea presque totale a momentului istoric (sadorein), care nu va putea fi niciodată absolută, se va putea apropia cel mai mult de soluţia cel mai puţin imperfectă". În urma afirmaţiei, Reagan s-a ales cu propuneri de formare profesională într-adevăr inimaginabile, care ar face dintr-un arhitect un înţelept demn de viziunea umanismului renascentist, dar cu nivelul, diversitatea şi profunzimea cunoştinţelor din prezent. "În cazul în care se dovedeşte incapabilă să ofere un răspuns aproape exact necesităţilor derivate din programele de viaţă, e mai bine ca arhitectura să nu fie exercitată. Evidenţei eşecului la limita strădaniei îi este preferabil cogitus interruptus. E preferabilă, deci, oferta traiului sub pod sau sub cerul liber, fără alt ambient decât însăşi natura".

După Jacqueline, care citeşte foarte multe reviste de popularizare pe această temă, Reagan nu a scăpat necriticat pentru maximalism. Chiar Wallace Ivens a reunit criticile într-o exegeză reaganiană recent publicată: "Reagan a comis eroarea de a nu se lăsa guvernat de o logică culturală corect iniţiată care, de la un punct anume, abandonează istoria, transformându-se într-un program voluntarist etico-estetic. E foarte greu să sugerezi omenirii să rişte la voia întâmplării, de-acum nu din vina imbecilităţii a 90% dintre arhitecţi, ci a insuficientei lor capacităţi. Şi e imprudent de asemenea, dacă vinovate sunt condiţionările economice derivate din propria neputinţă sau din incorecta organizare socială".

Jacqueline e foarte conştientă de excesele supercomplicatului enfant teribil.
- În revista foştilor studenţi de la Harvard au spus că Walter şi cu mine am flirtat la sfârşitul anului trecut. Ce crezi? Nu. Nici vorbă. N-a fost nimic. Pur şi simplu, suntem prieteni buni.

În locuinţa vitală a lui Walter P. Reagan alternează perpetuu lumini şi umbre intermitente. Dezamăgit de grăbita şi cam imprudenta acceptare a teoriei lui, Reagan nu a făcut jocul tuturor profeţilor contraculturali pe care ţara asta îi fabrică la minut, satisfăcând cu o vartietate de sorturi întreaga cerere a excedentelor de populaţie cultă. O vreme, în timpul mandatului doctorului Jagan, Reagan a condus un plan de sistematizare teritorială în Guyana. Dar, la căderea cuplului roşu, el a început un drum aventuros, care îşi pierde urma în Tailanda, pentru a-şi face apariţia în Nepal sau Acapulco. Fiul unei familii din protipendada Bostonului, sosită cu Mayflower, Reagan şi-a putut permite luxul consecvenţei şi perseverenţei în consecvenţă. Cu toate acestea, unii îl etichetează drept "un arhitect de salon, consumat de apetitul vorace al minorităţilor culte şi sensibile". Nu că n-ar depăşi niciodată plafonul acelei clientele, dar pe terenul intenţiilor e posibil s-o fi dispreţuit dintotdeauna. "Arhitecţii - op. cit. - ar trebui să reorganizeze lumea. Aspectul ei exprimă propria-i neputinţă şi confuzie. Poate că, înfrumuseţîndu-şi-l, şi-ar înfrumuseţa şi istoria. Nu poate: pot jura pe Tablele Legii". Conform lui Reagan, schimbarea aspectului (sundergrafus) nu poate fi sectorială: "La fel cum lupta de clasă nu poate avea un happy end sectorial, ci unul internaţional, şi reorganizarea cosmologică va fi contradictorie, atîta vreme cît nu va fi universală. Nu ignor gradele de utopie a propunerii mele, ce trebuie să treacă deja nu prin constituirea puterii arhitectonice universale, ci prin fixarea prealabilă a necesităţii de care să se simtă atrasă acea putere. Necesitatea există, dar conştientizarea ei se ciocneşte de puternice interese economice şi politice, care nu doresc să rişte declanşarea unui proces revoluţionar, indiferent de nivelul său. Cu toate acestea, reorganizarea cosmologică e tot mai mult un fapt iremediabil. Colectivitatea umană va acorda o importanţă progresivă preocupărilor ecologice. Odată formulată necesitatea, nu vom putea decât s-o satisfacem, înainte ca pentru conştiinţa universală să devină evident faptul că frânarea e represiunea stabilită. Puterile stabilite ar prefera să cadă la învoială asupra revoluţiei mai curând cosmologico-arhitectonice decât de alt ordin. În meschinăria lor filistină, ele ignoră faptul că nivelurile şi sectoarele dispun de guma aglutinantă care le implică în jocul acţiunilor şi reacţiunilor în lanţ. La fel cum un măr putred molipseşte şi celelalte mere din sac, adevărul ecologic conduce la adevărul istoric".

Kennedy l-a cunoscut pe Reagan încă din adolescenţă. Întotdeauna l-a tratat pe băiat cu deferenţă şi încredere în genialitatea lui. Jacqueline povesteşte că, atunci când Walter i-a arătat proiectul Palatului, Kennedy a comentat:
- Dacă-mi fac un asemenea palat, vom avea prima lovitură militară din istoria Statelor Unite.
- Chiar despre asta-i vorba, i-a răspuns Reagan, care-i negativist în politică, religie şi matematici.

Comentariul lui, atât de brutal, n-a dus la răcirea relaţiilor dintre cei doi bărbaţi, nici n-a zădărnicit proiectul, în pofida opoziţiei manifestate de Rose.
- Asta numesc eu să te-ntinzi mai mult decât ţi-e plapuma. Banii care lipsesc o să-i pună bătrânul Joe, iar eu am să supravieţuiesc şi fără puhoiul de lucruri de care am nevoie încă de la Marea Criză.

Râvna Jacquelinei a trecut peste toate greutăţile, iar Palatul a fost inaugurat la două săptămâni de la asumarea funcţiei prezidenţiale. Pentru a salva aparenţele, soţii Kennedy se prefac că locuiesc la Casa Albă. Existenţa Palatului trece neobservată, deoarece Reagan l-a plasat, cu multă înţelepciune, în văzduh, unde e învăluit într-o substanţă gazoasă şi superrece, care transparentizează corporalitatea construcţiei. Una dintre distracţiile pentru care micul John John e cel mai serios incriminat e faptul că-şi petrece zilele aruncând lichide nemărturisibile pe cupola Casei Albe; văzută într-o eficace perpendicularitate din odaia sa din Palatul celor Şapte Galaxii.

Cursurile de pregătire n-au fost rele. Procesul primei metamorfoze a fost cam supărător, dar mai mult din pricina unui bugetar psihologic prost crescut, decât a actelor şi efectelor care au decurs din ele. Primele zile ale tratamentului de individualizare m-au deprimat. A fost o stângăcie să nu-l informez pe medic, cu toate sfaturile date iniţial de Mr. Phileas Wonderful.

Continuam să opun rezistenţă mentală vorbelor repetate fără întrerupere de megafonul sticlei mele subţiri. Nu-mi venea să cred: Când se trezeşte de dimineaţă, fiecare e ca-n ziua anterioară, spunea vocea foanfă, iar eu mă temeam de o conspiraţie globală, care urmărea să mă schimbe.

Am rămas vreme de treizeci de zile în sticlă, cufundat în lichidul ei violet. Totul a decurs conform graficului. După douăzeci de zile, am avut senzaţia că deveneam obiect. De parcă sticla n-ar fi conţinut decât lichidul care eram chiar eu. Două zile mai târziu, a avut loc reacţia scontată: am simţit că se năşteau în mine un sâmbure care prindea rădăcini, o inimă triplă şi un creier triplu, crescute la unison în miezul prepotenţei proprii. M-am simţit puternic şi singur, iar puterea avea legătură logică cu singurătatea.

La clasele de teorie ne martirizaseră povestindu-ne istoria pionierului individualizării. Un autodidact japonez, care-şi încheiase experimentul fără succes, dar întredeschisese o uşă extrem de interesantă. Încuiat într-un apartament complet gol, nelocuit, din care fuseseră eliminate cu aspiratorul chiar şi ultimele fire de praf, dezbrăcat, nemişcat, el izbutise să supravieţuiască vreme de trei luni fără să pună gura pe mâncare. Dar propriile-i urlete şi o stranie duhoare de rugină l-au obligat să întrerupă experimentul.

Cu o linie lungă, profesorul marca pe tablă cele trei erori fundamentale ale experimentului precursor:
A) Neidentificarea mediului cu hrana fizică. În prezent e soluţionată prin imersiunea totală în lichid fetal.
B) Inexistenţa unui tratament de pregătire psihologică. Pentru combaterea afluenţei de gânduri (în sens negativ), precursorul a repetat fără răgaz fragmente din cartea roşie a preşedintelui Mao. În special, datorită acestui fapt, nu s-a ajuns, la letargia gratuită totală.
C) Neadecvarea spaţiului ales pentru izolare şi procesul de individualizare.

Chester B. Whole a perfecţionat experimentul. S-au deschis imediat cluburi de individualizare, doar la dispoziţia milionarilor şi militarilor de carieră. Din fericire, una dintre convenţiile de la Geneva hotărâse să reducă individualizarea la foarte puţine fiinţe umane, după profesie: agenţi secreţi, politicieni, cardinali, sociologi urbani, logico-matematicieni, cântăreţi de operă, acrobaţi, surdo-muţi şi membrii ai unor societăţi secrete.

De ce, oare, muzica lui Casals mi se pare întotdeauna un rămas bun?

Unul rabinic. De rabin demn, dar viclean, obligat la diasporă. Printre cilindri, cântecul rabinului capătă un colorit important, în îndoielnica situaţie că există colorituri importante. Cineva mi-a spus cândva că zgomotele lui Bach exprimă infiltrarea burgheziei în suprastructură. În consistenţa imponderabilităţii e mult mai uşor să simţi senzual convenţii lingvistice ca patetismul şi măreţia. Spiritul dispune de celule proprii pentru viol. Într-o zi, biologia le va descoperi ascunzătoarea din tegumente în carnea vie, şi le va cultiva ca pe perlele japoneze. Sau va termina definitiv cu ele, în funcţie de sfatul prevederilor statistice. Nu se ştie pe ce canale vine sângele special, atât de necesar violului spiritual. Se recunosc simptomele: ţi se contractă sfincterul, pieptul îţi stă gata să plesnească, şi te cufunzi într-o emoţie de maimuţă. E tremoloul rugăciunii publice. Fără doar şi poate, una rabinică. Eu am văzut muntele, cel care ucide avioane englezeşti. L-am văzut înălţându-se peste crestele Sitjar, unde cădeau vaci foarte costisitoare, dar foarte potrivite pentru congelarea sine qua non planificată de Reţeaua de Frig. Dar în rugăciunea publică rabinică palpită micul orgoliu de boy scout [3]. Pot să jur. Chiar fugile, trecătoarele căderi de ton, păstrează o legătură strânsă cu jocurile formative ale cercetăşiei. Şi măreţia. O, măreţia irosită în titluri de nobleţe. Legenda secolelor! Dumnezeule, ce ruşine!

Ca un cocktail de vodcă şi gin, ca un înger alb servit de barmanul cam chel, cam poponar, pe numele său Truman Capote. E o invitaţie la epică. Toată arta e o invitaţie la epică. Sus braţele şi coloanele vertebrale, descheiaţi prohaburile. Capcana sublimă, codoaşa presupusei demnităţi umane. Dar eu am pistolul la subsuoară şi-l voi avea neîncetat. Voi trage până la ultimul cartuş în fiece porc de câine care şi-ar căuta adăpost în putreda demnitate colectivă a speciei. Din ce orbire încolţeşte această putredă demnitate? Şi cine-i cântăreşte greutatea şi valoarea?

Aş vrea să nu mă mişc din acest teritoriu al neantului. Aş vrea să cânte muzica fără răgaz, să cânte neîntrerupt acest bătrân ruinat de istorie şi de propriu-i continent semantic. Nu-i adevărat că orice peisaj e propice unui rămas bun, nici că orice melodie e propice amintirii. Vreau melodia asta la ultimu-mi rămas bun. Când prin venele noastre vor circula batiscafurile lui Bacterioon, iar zarurile vor fi fost deja aruncate, când toată epica îşi va fi câştigat contingenţa finală, o, atunci voi pune două scaune pliante în creieru-mi însângerat şi voi risca să mă aşez lângă orice pontif al demnităţii umane. Îl voi pălmui într-un interogatoriu perfect, care nu aduce altă dovadă decât propria cerere de imposibile răspunsuri. Totul cu o mohorală şi o grabă alarmante: căci deja batiscafurile lui Bacterioon vor fi fiind pe-aproape. În van va încerca el să se plaseze de-o parte sau de alta a paradisului. Fildeşul şi roşul care şiroieşte din alveole îl vor înspăimânta. De aceea, vreau muzica asta, chiar asta, toată, de tot. De-aia îi voi striga că are acolo demnitatea colectivă a blestematei lui specii: un complex de zgomote cu succes convenţional, care n-ar exista fără joculeţul cultural.

Pontiful va plânge şi muci galbeni, oribili, îi vor curge peste mustaţa pacifistă.

În van va încerca să se ridice.
Scaunele mele mă ascultă. În plus, totul va fi deja inutil. La frontierele sângelui se vor ivi deja provele lui Bacterioon.

Trâmbiţe electrice tocmai anunţă ora cinei în galaxia a cincea. Jacqueline obişnuieşte să înmâneze cartonul olfactiv al meniului: tartă de varză, fileuri de porc cu sos de muştar şi o mousse de ciocolată. Probabil că mi-a observat strâmbătura dispreţuitoare când am ajuns la capitolul vinuri, pentru că m-a întrebat oarecum alarmată:
- Nu-ţi plac vinurile de Monterrey?
- Vinul rozé e prea acidulat, nu rimează cu muşchiul.

Jacqueline a început să plângă:
- Numai Ethel e de vină! Maître primeşte mereu ordine absurde de la ea. Şi, în casa asta, eu sunt un zero la stânga.

Mi-am dat seama că eram gata să provoc o ruptură între cumnate şi am elogiat excelenta armonie dintre vinul de Monterrey şi tort, mai ales dacă izbutiseră să-i dea un bouquet final întrucâtva rânced. Jacqueline şi-a alinat necazul, dar nu suficient. Întreaga noapte s-a străduit să-mi afle părerea despre toate felurile de bucate şi fiecare dintre ingredientele lor.
- A ieşit bine sosul? Nu crezi că are prea multă smântână şi că gustul muştarului e prea slab? Dar merele? Le-au scos bine cotorul?

Iar eu aprobam cu un entuziasm ascendent. Pentru că, pe de o parte, intram cu plăcere în deliciile cinei şi, pe de alta, eram conştient de animozitatea iscată în Robert Kennedy, din pricina solicitudinii pe care mi-o arăta Jacqueline. În plus şi în pofida surâsurilor mele, maître începea să mă urască şi toată lumea cunoaşte instinctul asasin al unui maître; şi chiar al celor de cea mai bună familie.

Robert Kennedy era tot mai antipatic. Ciufulit cu grijă, cu riduri artificiale bine trasate, care îi accentuau vârsta politică şi surâsul publicitar, stătea la şuetă cu ambasadorul sovietic; din când în când, mă priveau cu ironică aprobare. În vreme ce mâncam, fiul cel mare al lui Robert Kennedy citea fragmente din Cartea Regilor. Când a ajuns la încoronarea lui Ioaş la vârsta de o sută de ani, Caroline a bătut din palme de bucurie.

Ambasadorul a profitat de sfârşitul cinei, ca să se apropie de mine şi să-mi şoptească la ureche:
- Ai grijă de preşedintele nostru. Soarta omenirii e în mâinile lui.

Robert Kennedy trebuie să-l fi auzit, sau era informat de însărcinare, pentru că mi-a aruncat o privire importantă. M-am aşezat lângă el, în faţa şemineului (în plină vară, în Palatul celor Şapte Galaxii se provoacă o climă interioară de iarnă, care să justifice aprinderea focului în şeminee). Fostul ministru de justiţie mi-a făcut semn să privesc spre fratele lui. J.F. Kennedy citea cu obişnuita-i viteză. Paginile i se succedau în faţa ochilor de parcă erau puse în mişcare de un mecanism automat, sincronizat cu ochii săi. În jumătate de secundă, citea o pagină de Hemingway, în două, una din Critica raţiunii pure. În zile deosebite, când mintea-i naviga cu vânt din pupa, putea citi trei cărţi simultan.
- Ca sfântul Francisc de Sales, comentă Robert, care nu citea niciodată nimic

Brusc, preşedintele se ridică, îndreptându-se spre uşă. Hotărât să nu-l las singur nici o clipă m-am dus după el, simţind privirea ambasadorului sovietic în ceafă. Robert şi Edward s-au aruncat asupra mea, mi-au întors braţele la spate şi m-au trântit la pământ. M-au lovit fără discriminare de loc, până ce s-au stins luminile. S-a auzit din nou violoncelul lui Casals, iar claritatea lui atotpătrunzătoare a transparentat zidul. În spatele geamului, se zărea masa acvatică a unei piscine privilegiate. O duzină de peştişori frumoşi, policromi, trecu prin vitrină. În urma lor, John Steinbeck şi Nelson Algreen veneau costumaţi în oameni-broască victorieni. Iar Magnificat creştea. Mă temeam de tot ce era mai rău. Mă dureau toate oasele. Edward Kennedy continua să-mi stea în cârcă, iar unul din picioarele lui Robert îmi ţinea fundul la podea.

Un oh total a izbucnit din toate gâtlejurile.

J. F. Kennedy străbătea vitrina într-un brass perfect. Purta un costum bărbătesc plin de posibilităţi. Edward Kennedy m-a îmbrăţişat entuziasmat şi m-a sărutat pe tâmplă.

Cel mai greu a fost să învăţ să ucid.

Şovăielile, spunea profesorul, nu vin, în genere, din repulsia naturală, ci din cea culturală. Profesorul nu era german, cum puteţi presupune. Ci un fost ceasornicar elveţian, care-şi acumulase înţelepciunea din directa contemplare a naturii.
- Actul uciderii e instinctiv, vitalmente logic. Iar inhibiţiile îşi asumă sarcina să-l falsifice. Ele se travestesc, învăluindu-se în pelerina moralităţii. Dar e vorba, în realitate, de repulsia faţă de simpla formalizare, discreditată de educaţia vizuală. Amintiţi-vă de prima imagine a morţii, pe care v-au fixat-o pe creier: Cain, poate peste măsură de urât, cu o nemaipomenită falcă de măgar în mână. Abel, spân, zăpeziu, zăcând lat pe jos. După literatură, cinematograful, totul, tinde să discrediteze moartea, deşi îi dă un gir proporţional, dacă autorul ei este eroul. Observaţi că omul simplu ucide fără reţinere, neînfrânat. În schimb, măcelurile pe care le comite eroul trebuie să se justifice întotdeauna, etic şi estetic. Morţii i s-a atribuit un caracter ultra: e sau eroică sau ruşinoasă. De-a lungul întregii vieţi profesionale, pe care v-o doresc cât mai lungă, veţi observa că moartea nu-i decât un gest norocos.

Teoria gestului norocos plana asupra celor cinci ore ale lecţiei săptămânale consacrate artei de a ucide. Plana şi asupra întâmplătoarelor mele convorbiri cu Wonderful, directorul şcolii, mereu foarte amabil cu mine. La început, lecţiile practice au fost foarte enervante. Am început cu duşmani de cârpă şi am încheiat cu cobai umani autentici; exerciţiul de sfârşit al cursului. Am început prin a învăţa să tragem, să împlântăm pumnalul, să strangulăm cu laţuri hinduse. După aceea, exerciţiile şi-au permis variante. Mi-a fost îndelung comentată varianta de strangulare hindusă, care înlocuia laţul cu un lanţ de water closet. Un asasinat in situ şi cu material de mână, a comentat profesorul, pe care nici chiar regretatul Orestes Docali nu l-ar fi putut comite mai bine.

Să ucizi cu mâna goală e lucrul cel mai greu dintre toate. Trupul uman are douăzeci şi două de puncte mortale. Se poate ajunge la ele fie prin lovitură, fie prin înşfăcare. Dacă-i expertă, mâna se poate cufunda în ţesuturile adversarului, poate prinde bulgărele de viaţă şi trage de el până-l smulge. În acest caz, duşmanii au parte de o moarte perfect curată, cu ochii şi buzele închise, fără ca expresia lor să-l culpabilizeze pe agresor. Braţele li se îndoaie, palmele opun rezistenţă, dar fără să atingă. E cam ca proba prin înmulţire. Dacă ajungi să obţii gestul, aplicarea pedepsei cu moartea e desăvârşită.

E foarte important să te depărtezi de cadavru fără să-i arunci vreo privire. E un mort pe care îl vei uita curând, dacă îţi pierzi simţul remuşcării.

La început, omoram marionete, reproduceri perfecte de persoane. Le puneam nume de fiinţe. Convieţuiam cu ele. Ne injectau cu droguri afectele, le apreciam. Brusc, primeam un ordin codificat să le ucidem: fiecare semna traducea un gest.

Uciderea unor fiinţe umane autentice cerea o îndemânare mai curând psihologică decât naturală. Ei erau meridionalii lumii. Nu ştiu dacă acest concept e suficient. Sudul se caracterizează, aproape peste tot, prin valoarea redusă atribuită obiectiv populaţiei sale. E o referinţă geografică mereu relativă, căci întotdeauna sudul e nord faţă de alt sud. Dar orice sud, mi-a atras atenţia mister Phileas Wonderful, e întotdeauna degradat în plan uman faţă de nordul său referenţial.

Ei ştiau care-i treaba.

Îl lăsau în voia lui, în schimbul asigurării pe viaţă. Neindividualizaţi, se simţeau obligaţi sentimental faţă de cel care-i împingea la sacrificii atât de totale. Erau maidanezi bătrâni, cu nas umed şi ochi pustii. Deşi piperniciţi, îşi vindeau atât de scump ultima activitate, încât trezorierul ni se plângea de creşterea preţurilor şi obişnuia să comenteze ce utilă ar fi fost acceptarea unui sistem similar cu acele razzias ale sclavilor, sau lichidarea în mod ştiinţific a prizonierilor.

Mai târziu, când eşti deja profesionist, trebuie să ucizi fără întrerupere. Atunci, victimele se apără, unele ştiu la fel de bine ca tine.

Asta şi spunea bătrânul Wonderful când i-am sărbătorit pensionarea.
Wonderful adunase aproape zece perioade de câte doi ani. Era, pe bună dreptate, agentul secret cel mai bine plătit. Era un domn, într-o profesie în care se nimeresc o ciurdă de nenorociţi. A ştiut să pună un ban deoparte pentru bătrâneţe, suprema înţelepciune a unui agent bun. Deşi suporţi multe jegoşenii în meserie, trebuie să recunosc că prima de pensionare e destul de mare, iar reducerile la economate, substanţiale. Zilele trecute, nu mai departe, mi-am cumpărat o somieră cu cinci dolari.

La curtea familiei Kennedy, coexistă eunuci dalmaţi, care şi-au pierdut curajul pe nisipurile din Long Island, vizitii din Nanterre, bucătari elveţieni (excelenţi), un ambasador sovietic, pom pom girls din California, văduve din cinci războaie mondiale, doi obiectanţi de conştiinţă australieni, un campion mondial de ping-pong cu masa lui preferată de joc, trei fabricanţi de cămăşi, poponari, care dorm în odăi separate, un gaucho [4] pe care Ted (precoce specialist în împăieri, de când Rose i-a dăruit un set complet de lucru, în ziua primei comuniuni) îl disecă regulat, un pelotari [5] basc cu sprâncenele lipite, o jumătate de duzină de cântăreţi dulci ca un batido [6] cu vanilie, doi bătrâni lupi de mare îndrăgostiţi de două sirene obeze din Siracuza, zece apărători ai drepturilor civile cu respectivii apăraţi, un sheriff rău, doi sheriffs buni, un baterist de jazz, tuberculos, care se masturbează în toate closetele Bostonului, un agricultor abisal specializat în altoiuri de alge Rosalind, un jugănar de molii, un poet concret, care scârţâie când păşeşte, o virgină din Samoya care s-a pierdut la polul nord, o doctoriţă spaniolă specialistă în zone erogene, doi cântăreţi de jazz cu cancer la gât, centrul înaintaş de la Manchester United şi mijlocaşul stânga de la Manchester City, un filosof german specializat în sine însuşi (soţia îi merge înainte pe coridoare, rugându-i pe cei care le taie calea să facă linişte), doi preşedinţi ai comitetelor de locatari din Ankara, un văr primar al lui Hitler, care seamănă mult cu el la mers şi în personala intonaţie a cuvântului spatulă, un meteorolog, un îmblânzitor de găini, un dentist florentin, principi pitici abandonaţi în lăzile de gunoi, un campion de partide simultane la şah, traducătorul lui Oscar Wilde în ucraineană şi adevărata prinţesă Anastasia, cea din urmă miză legală pe care şi-o rezervă Occidentul ca să reclame tronul URSS, cu o secundă înaintea agresiunii nucleare.

Prima oară am vorbit cu Kennedy la picioarele statuii lui Lincoln. Preşedintele obişnuieşte să-i dea ocol, plimbându-se urmat de doisprezece aghiotanţi negri, care se mişcă cu aceeaşi perfecţiune ca unii boys ai lui Ethel Merman. În vederea prezentării, m-a dus acolo, de propria-i mână năşească, Allan Dulles, veşnicul halitor de banane, pe care i le trimite în lăzi speciale sucursala din Guatemala a lui United Fruit Company. Preşedintele a refuzat să guste din banana oferită de Dulles, compunându-şi un surâs de poză din Life. Nu una de prim plan, nici una pe două coloane. Mai curând un surâs de fotografie redusă, din cele mici şi fără bază, care ilustrează îndeobşte articolele kennediste din revistele feminine şi kennediste. Surâsul J.F.K. din măruntele fotografii cu rezoluţie slabă, plasate intenţionat la colţ de interviu, ca să-i sublinieze modestia expresiei şi să atragă înţeleapta luare aminte a cititorilor căutători de cotloane unde să deguste informaţia cu autentic human interesting. Un surâs de tată care-şi poartă fiul pe umeri, sau de mire care întoarce capul către mireasă, punând în sclipirile privirii luciul asfinţitului din Mallorca, nu prea departe nici de obişnuiţii copaci modeşti din modesta fotografie a unui colţişor propice, nici de iazul cu ape delicios putrefacte, cu modestia apelor putrefacte, cu nuferi mirosind a cârtiţe şi cu o bărcuţă de hârtie uitată de copilul pe care Departamentul de Stat l-a angajat ca să uite bărcuţe de hârtie pe iazurile cu ape putrefacte, din apropierea preşedinţilor Statelor Unite susceptibili de fotogenie, mai ales cu una specială, de poză dintr-un colţ de Life, cu rezoluţie slabă şi ceaţă artificială.

Spuneam că J.F.K. i-a surâs lui Allan Dulles, iar Allan Dulles a surâs şi el. Avea unul dintre cele mai molotoviene surâsuri pe care le-am văzut în viaţa mea, inclusiv al lui Molotov. Când surâdea, toţi cameramen din Hollywood filmau cu teleobiectivul, căci ştiau cât îi erau de apreciate surâsurile la montajul de filme anticomuniste. Surâsul lui Dulles era atât de molotovian, încât cameramen sovietici nu-l filmau, ca nu cumva să facă contrapropagandă. Dulles mânca banane cu o grosolănie care te călca pe nervi. Reacţia prezidenţială nu s-a lăsat aşteptată. Kennedy i-a luat banana dintr-un foc, zvârlind-o, distrusă după cum se cuvenea, drept în nasul acvilin al lui Lincoln. Allan Dulles s-a pus în gardă, ţinând braţul drept în jos şi hărţuindu-şi rivalul cu stângul. Zadarnic s-a făcut J. F. K. că-l loveşte în ficat cu pumnul drept, pentru că atunci când Dulles a dat să se apere, stânga prezidenţială a ajuns cu un zgomot asurzitor la nasul antagonist.

Bătrânul s-a aşezat suspinând pe trepte. Gemea şi se jura că dacă fratele mai mare i-ar mai fi fost în viaţă, preşedintele n-ar fi îndrăznit niciodată aşa ceva. Kennedy a citat două versuri fără nici o legătură, din Tennyson, ca dintr-un scenariu prost de la Paramount de prin anii patruzeci. Allan Dulles a scos un Breviar de buzunar şi a cântat câţiva din psalmii lui David. Chiar atunci, Edgar Hoover a reluat chestiunea prezentării mele şi l-a înlocuit pe Dulles în rolul naşului. Preşedintele mi-a strâns mâna. Când i-am zis că eram spaniol, a recitat un vers şi jumătate din Libro de Buen Amor [7]. A schimbat repede vorba, pentru a-mi arăta totalul său dezacord faţă de atacul lui Pérez de Ayala [8] contra lui Cejador [9].
- Cejador e bărbat cinstit.

Cu tot respectul, i-am obiectat că literatura era aghesmuită cu critici exclusiv cinstiţi.
- Cinstea-i un lucru mare.
- Dar total lipsită de importanţă în critica literară.

Preşedintele a insistat că, pe moment, critica literară depindea doar de cinstea criticii, pe de o parte, şi de inteligenţa cumulativă a criticului, pe de alta. Eşecul metodologiei critice e vădit, a insistat Kennedy.
- Desigur că poate fi de mare interes, a adăugat, realizarea unei sinteze între critica ideologică şi abstracţiunile şi generalizările obţinute prin rudimentara neostilistică, deoarece...

Chipul palid al preşedintelui ne-a făcut cunoscută sosirea unui extrem de supărător lapsus, pe care l-a corectat imediat unul din negrii boys cu ochii închişi...
-...succesele lui Leo Spizer şi ale discipolilor săi vădesc o excesivă timiditate în faţa prevalenţei criticii ideologice în perioada interbelică. Eu continuu...

Dar preşedintele regăsise deja firul şi continua cu o voce simpatică, voit neprotocolară din pricină că era strangulată:
-...cu mare interes zadarnicele sforţări ale structuralismului de a crea o ştiinţă a literaturii. Structuralismul e efortul neopozitivist inutil, pentru care a optat capitalismul imperialist, în vederea implantării unei frâne ideologice în gândirea marxistă. Şi, mai ales, ca să fur voturi de la partidul comunist francez, voturile unor normaliens de stânga şi ale micii burghezii intelectuale, în general şi în totalitate.

Viclenia preşedintelui m-a alertat cu privire la ce aveam să descopăr câteva zile mai târziu. Unul dintre secretele cele mai bine păzite de CIA e cel al academiei agenţilor structuralişti, posterior infiltraţi în universităţile europene. Una dintre cele mai mari izbânzi ale agenţilor a fost atacul de cord suferit de Pierre Vilar [10], când un student nord-american l-a asigurat că Marx distrusese şi, ca atare, uzurpase posibilitatea conjuncturală a altui Marx, mai inteligent şi mai marxist; epoca avea posibilitatea să-l promoveze.

N-a fost asta singura descoperire care mi-a confirmat perfecta eficacitate a întregului trust de creiere din serviciul lui Kennedy. Traiul în ambianţa lui echivala cu cel la curtea siciliană a marelui Frederic arabizat. Dacă marele Frederic purta turban şi avea moravuri arabe, Kennedy era un pasionat colecţionar de tot soiul de informaţii despre personalitatea lui Fidel Castro. Nu la fel despre Hruşciov. Pentru că intra în competiţie cu Castro, prin tinereţe şi sex-appeal, Kennedy se privea în oglinda trimisă de Beguma şi întreba seară de seară:
- Spune-mi, oglindă-oglinjoară, nu sunt eu cel mai frumos preşedinte?

Iar oglinda îi răspundea:
- Depinde. Pentru America Latină, cel mai frumos e încă Fidel Castro.

Kennedy, mai la curent decât maştera Albei ca Zăpada, nu răspundea cu un coleric strigăt de luptă. Surâdea cu două picături de melancolie în fiecare colţ al buzelor şi-şi trecea mâna peste fruntea depopulată, într-o poză copiată după coperta cărţii lui: Profilurile curajului. Visa la invadarea Statelor Unite de către imperialiştii din Costa Rica. Atunci, el, Kennedy avea să fugă cu o duzină de adepţi în Munţii Stâncoşi, organizând Reconquista populară a Statelor Unite. Avea să-şi lase barbă, precum Castro, şi tot ca el avea să improvizeze un discurs la fel de desăvârşit ca Istoria mă va absolvi [11]. Vom vedea mai târziu cum izbutea talentul lui Walter P. Reagan să satisfacă periodic visul lui Kennedy.

Noaptea târziu, când era gata să adoarmă, se consola, înţelegând că bărbieritul e pentru sistemul democratic capitalist ceea ce este încruntarea pentru stalinism. Spunea de trei ori Tatăl nostru pentru Fray Junípero Serra [12] şi-şi lăsa cuirasa omenească în voia duhorii lipicioase şi negre a nopţii.

Champollion, îmi spunea lady Bird, e adevărat că trasul cu urechea nu dispuye trosta dură de a da carnavaco dominodo? Do yon der tupe zilniconaido podium. Do yon dai fago trosta dură pe tăcute. Sai, sai, neruşinata direta!

Jacqueline scrie poeme în franceză. De câteva ori, a fost pe punctul de a-mi îngădui să le citesc, dar intenţia ei iniţială nu s-a materializat, poate că eu nu inspir încredere, ca cititor amabil. Mă tem că impasibilitatea mea nu a fost chiar atât de totală pe cât am crezut. Poate că ea mi-a văzut în priviri vârful de stilet al scepticismului. Jacqueline e sfioasă şi nu prea strălucită, deşi engleza ei are intonaţia englezei potrivite pentru chestiuni strălucite. E o frustrare similară cu cea vădită de lady Churchill, pe care am însoţit-o când a petrecut câteva zile în Bermude, în 1959, când abia debutasem profesional. Lady Churchill e continentul aplombului, ca blana falsă pe trupul şovăielii.

Limbajul Jacquelinei e frustrat. Sprâncenele, intonaţia, surâsurile, gesturile ei când cere cuvântul, chiar promit strălucirea. Dar de pe buze îi pleacă restul de 50%, mediocru, stins, chiar dacă cu ceva graţie, provenită din sensibilitate, şi o bună doză de sentimentalism pervertit.

Sunt un bun observator al limbajului totalizator al fiinţei umane. De multe ori, teribila elocinţă a tăcerii duşmanilor mi-a salvat viaţa. La Jacqueline mai am un mic procentaj de descifrat. Cunoşteam ingredientele lingvistice ale prostului gust din New England, limbajul ei convenţional de tânără americană fostă iconoclastă cu ambiţii artistice, dependenţa ochilor ei nu prea mari, dar prea distanţi (de aceea, surâsul Jacquelinei e mai mult oral şi labial decât ocular), stanislavskismul coloanei vertebrale şi al braţelor ei libere, imprimat de Elia Kazan limbajului cultural al nordamericanului sensibil. Dar exista o mică zonă întunecată, a cărei semnificaţie o ignoram. Modul în care-şi trecea buza superioară peste cea inferioară, sugând-o, pe când gura i se destindea într-un zâmbet de raţă; Jacqueline recurgea la el, când ironiza pe cineva sau când voia să aibă o mare precizie descriptivă, adică atunci când era în culmea delirului strălucitor. Când mi-a zis azi că scria poeme în franceză, am înţeles că supremele-i resurse lingvistice decurgeau din influenţa liricii franceze, declamată cu voce tare, şi respectul faţă de pronunţarea unor cuvinte ca Mallarmé. Cartea inedită a Jacquelinei se numeşte Le jeu de vivre, titlu ieşit din chinurile facerii, căci a şovăit mult între altele posibile: La douleur des jours, Mort à l'âme, Comme çi, comme ça. Steinbeck înclina pentru cel din urmă, dar Jacqueline s-a răzgândit, când Robert s-a opus, pentru că acela evidenţia un scepticism şi o nesiguranţă deloc utile carierei politice a preşedintelui. John F. Kennedy s-a făcut că nu pricepe, dar eu ştiu că, într-un week-end petrecut în Munţii Apalaşi, a consolat-o pe Jacqueline şi i-a făgăduit să accepte titlul Comme çi, comme ça, când avea să-şi încheie al doilea mandat prezidenţial în 1968.

După multe rugăminţi respectuoase, Jacqueline mi-a recitat unul dintre ultimele ei poeme în franceză:

Le jour benit ton nomme: amertume
quand le baiser fleuri est mort
prêt de la nuit
ton ombre
rappelle une tristesse d'adieu;
le fleuve plus noir n'oublie pas
les chants des jours méchants
et moi,
moi, je suis seule
et parcour les lourdes routes
des désirs, les lois, l'espoir d'antan.

Nu a vrut să continue. M-a privit îmbujorată drept în ochi.
- Ce proastă sunt! Mi-am promis de o sută de ori să nu spun nimic nimănui despre versurile mele, şi tot de o sută de ori am vorbit.
- Au o mare forţă evocatoare.
- Aşa crezi? Sora mea, prinţesa, mă încurajează să scriu. Îmi trimite scrisori lungi şi tandre. E foarte bună.

Am încercat s-o fac să continue recitarea.
- Lăsaţi-mă pe mine să citesc.
- Nu, nu. Când vor fi mai elaborate.
- Nu vă voi face nici un comentariu.
- Nici nu vei dezvălui nimănui secretul?
- Jur.

După multe insistenţe, mi-a arătat nişte cântece de protest şi mărturie, clar diversificate.

Kennedy e îndeobşte darnic cu servitorii. Dar, în pofida privirilor curioase pe care mi le aruncă, înţeleg că pentru el abia dacă sunt diferit de asistentul unui cameraman specializat să privească ba-n stânga, ba-n dreapta, cu fruntea încruntată şi mâna liberă. Mi-ar fi plăcut să-l cunosc înainte de a învăţa să fie preşedinte, înainte ca toate organele să i se modifice conform funcţiilor prezidenţiale. Priveşte ca vulturul vigilent peste capete şi holde, deşi sursa democratică a puterii lui şi estetica sansculotismului îl obligă să-şi pună picături de colir în ochi, ca să le dea strălucire, farmec de oază liniştită, fără să le ia nimic din vigilenţa acvilină. Îşi mişcă braţele cu o studiată şi aparent relaxată parcimonie de om atotputernic. Dar niciodată nu izbuteşte să şteargă impresia că poate aduna cu braţele toate fisele de pe masa de joc, ducându-le în faţa impotenţei legale sau trişoare a unui croupier neo-francez. Păşeşte de parcă locuinţa i-ar fi lumea întreagă. Surâde ca şi cum zâmbetul lui ne-ar salva viaţa. Minte nonşalant. Uită fermecător. Emană din subsuori, care nu par de pe lumea asta, o putere dezodorată, iar în rarele momente de uimită intimitate, caracterul ei fotografic este imediat tot atât de vizibil pe cât de neîntreruptă îi este notorietatea pulsului, respiraţiei şi excrementelor.

Aristocratismul mucalit e unul dintre cele mai respingătoare siropuri care înnoroiază bunele, relele şi falsele conştiinţe ale aristocraţiei din ţara noastră. Ajunge să cunoşti relaţia lui Kennedy cu fiii săi. Dacă mi s-ar da câte un dolar de câte ori îi trece John John pe sub picioare, fără ca preşedintele să aibă logica, tamerlaniana dorinţă de a se pune pe el şi a-l zdrobi, aş putea deja trece în rezervă cu pensia unui negustor englez din romanele victoriene. Şi mi-ar ajunge doar o juma de dolar pentru fiecare dintre fotografiatele mângâieri pe obraji pe care preşedintele le-a irosit cu fiică-sa.

Prefer toanele despotice ale lui Tamerlan. Să te abţii de la deliciile omnipotenţei înseamnă s-o falsifici. Oricât alcool şi-ar injecta în mâinile semnatare de dispoziţii care schimbă vieţi şi economii, tot nu va înceta să fie Tamerlan, apărătorul unui sistem care luptă pe viaţă şi pe moarte pentru supravieţuire. Purtător al catastrofismului şi durerii, nu va izbuti să le evite, oricât de bine ar înlocui profilul de pasăre de pradă al lui Henry Ford cu dulceagul zâmbet celtic de irlandez bine crescut, cititor al lui Robert Frost.

Mister Phileas Wonderful m-a mângâiat cu priviri cordiale, ca pe un pachet cu tutun oferit întredeschis, ca pe tapiţeria unei sofale, familiară la pipăit. Lat, înalt, sexagenar în floare, cu păr alb şi des, cam îngălbenit sub acţiunea zilnică a colóniilor colorante, detaliu care abia dacă mai deranja lângă cinerama danturii perfecte, a cărei albeaţă ducea la extaz, mister Wonderful mângâia cu o privire de parazit atotcuprinzător. Mi-a elogiat progresele de la cursul de pregătire şi a pus fără ocolişuri problema profesionalismului.
- Aveţi formaţia critică a lui Isaac Deutscher şi un sex-appeal demn de John Garvin.
- Recunosc. Şi, în plus, o încântătoare brutalitate de membru al Tineretului hitlerist.

Mister Phileas Wonderful nu-mi aproba adjectivarea. Luptase ca militant socialist în aproape toate buclucurile europene ale secolului şi se vedea, în sfârşit, ajuns tehnician al insecurităţilor.
- Chestiunea ţine de profesionalizarea amatorismului activităţii, de comercializarea ei. Socialismul se va putea impune fără ca dumneata sau eu să murim în gherile, iar, dacă-l părăsim la timp, vom trăi mult mai bine până la, cel puţin pentru prezent, îndepărtata lui consecinţă. CIA e terenul unor experienţe fascinante, mai ales când poţi promova în posturi de conducere. De altfel, noi înşine avem o idee greşită despre ce suntem. Lucrăm la nivelul modificării poetice a istoriei: înfruntăm singuri înaintarea neobrăzată a comunismului, tocmai pentru că nu ne pasă dacă, pe termen lung, va câştiga. Avem de-a face cu o simplă sfidare tehnică: e vorba de câtă vreme vom fi capabili să ne păstrăm întâietatea. Şi-i mult mai plăcut decât să avansezi. Grosolănia morală a revoluţionarului bate la ochi. Ca şi sfântul, el e martir sau fecioară, un profitor respingător. Chiar dumneata ai putut-o verifica.

Fiecare gest de lehamite îi îngăduia să-şi exhibe un fragment din impresionanta şi ireala dantură.
- Nu există fiinţă mai scârboasă ca misticul revoluţionar, când ajunge severul judecător al purtării altora, de pe poziţiile legitimităţii unui iresponsabil sacrificiu istoric făcut de el. În schimb, un agent al CIA e o fiinţă marginalizată, un neînţeles poet al contrarevoluţiei. Dar, crede-mă, vei fi de acord cu mine că fără CIA n-ar mai exista nici istorie, nici dialectică. Un agent al CIA nu numai că e poetul revoluţiei, dar îi oferă şi legitimitate.
- În plus, e mai bine plătit ca un revoluţionar.
- Substanţial mai bine, a consimţit Wonderful, oferindu-mi altă ţigară: Ce fumai când erai revoluţionar?
- Celtas.
- Ce-s astea?
- Tutun spaniol.
- Pe vremea mea aveau alt nume. Dar, cum îţi spuneam: un agent al CIA are o existenţă nu prea atrăgătoare, deşi trebuie să facă lucruri despre care se presupune că-s repugnante. Nu e niciodată victima obscenei solidarităţi cu nimeni şi nimic. E un erou aseptic şi total.

În prezent, mister Phileas Wonderful e expert în propagandă nordamericană. În clipe grele pentru prestigiul SUA, el ştie să transforme înfrângerile în victorii, asasinatele în binefaceri, invaziile în turism, coacţiunea în protecţiune. Wonderful supervizează sloganele pe care le primesc în lumea întreagă agenţii internaţionali ai USIS, în comoda, deşi delicata, lor viaţă de cârtiţe în conservare.

Întotdeauna l-am comparat pe Wonderful cu Muriel. El era opusul ei, şi de aceea mă liniştea şi mă absorbea într-atât. Muriel mă ţinea constant în respingătoarea tensiune a pretinsei autenticităţi, fără ca faptul să-i fie prea clar; deşi îl avea în sânge, în celule. În schimb, pentru cât de bine îşi ţinea sub control felul sinistru de a fi, Wonderful merita adjectivul delicios. Mi-l închipuiam de-a lungul istoriei pe care o trăise, pregătind atentate, ţinând şedinţe cu delegaţii Internaţionalei, trecând la o altă Internaţională cu calculată nervozitate, pariind pe mize revoluţionare şi democratice, până când, într-o zi, a dat cu el de pământ o iarnă de exilat, în care nimerise atras probabil de mizeria eroică. Era teribil de lucid, într-atât încât pricepuse că viaţa îi este irepetabilă şi că trăim doar o singură dată, că trebuie să învăţăm să iubim şi să trăim, că abia dacă avem vreme să facem ceva şi pentru noi. Adică fantasmele întrezărite în penumbra câmpului de bătaie rămas pustiu după discuţia cu Muriel despre calităţile şi defectele lui Rousseau sau Voltaire.

Wonderful îşi schimbase blana, pufnind de sfântă indignare liberală contra brutalităţii staliniste, aşa cum mă răzvrătisem eu contra purismului schematic al lui Muriel. Dar devenise treptat tot mai sincer, mai conştient de motivaţiile lui reale. Nici măcar acum dantura falsă şi părul alb cănit nu-i ascundeau trăsăturile spaniole de insular al Istoriei, nebun şi ajuns laş. Wonderful ştia că eu îi cunoşteam istoria şi originea. Făcând pe actorul de caracter cu mare experienţă, dădea drept de la sine înţeles faptul că eu aveam să-i înţeleg arheologia, deoarece avea destule puncte de contact cu ceea ce deja începea să nu mai fie istoria mea. Pe mine mă fascina să sap în ruinele-i nespus de bine păstrate şi restaurate, de mult prea cotcodăcitul interes naţional. Îşi iubea libertatea şi puterea de a depăşi dispreţul de sine prin asumarea dispreţului total pentru alteritate. Viaţa e un şir de mişcări în vederea succesului, iar noi doi ştim că avem, în ultimă instanţă, posibilitatea de a face o mişcare interzisă imensei majorităţi a locuitorilor din furnicar: să ducem mâna la pistolul de la subsuoară, să tragem piedica, să ţintim şi să nu ne pese de ce se va spune.

Soţia ataşatului cultural de la ambasada Austriei e perfectă. Când se despoaie, cărnurile îi par gata să debarce şi saltă prin propria lor greutate. Deşi stau să cadă, rămân suspendate, elastice, uşor şovăielnice, dar sigure de ele, ca atleţii care, pregătindu-se să arunce greutatea, verifică mobilitatea piciorului pe care-şi vor sprijini elansarea. Sunt bicolore, doar pe jumătate bronzate de soarele zgârcit al Washingtonului şi de aparatul cu soare artificial.

Doamna ataşat are pieptul şi şoldurile de 90. Dar nimeni n-ar trebui să vorbească de o femeie fără s-o fi pipăit. Răceala feselor ei are o consistenţă extracarnală, de fruct inexistent. Iar să-i străbaţi cu podul palmei vâltoarea piciorului e o călătorie din care nimeni n-ar vrea să se întoarcă.

Soţia ataşatului cultural austriac a învăţat amorul la Şcoala din Viena. Are un stil inconfundabil. Emite perfect gemetele, iar fâlfâitul ei final depăşeşte în delicateţe moartea Margotei Fonteyn în Lacul lebedelor. De la plete la linia degetelor de la picioare, doamna ataşat e un animal perfect. Când e îmbrăcată, dorinţa de a o agresa e resimţită doar de 65% din populaţia masculină şi de 44,3% din populaţia feminină a Washingtonului. Dar când doamna ataşat se dezbracă, fapt totuşi neverificat de Institutul Gallup, agresorii ajung la, respectiv, 98% şi 76%.

Buzele doamnei ataşat cultural sunt fibroase şi aderente. Ele practică o dublă mişcare de luare în posesie şi decolare, a cărei lentoare s-ar putea compara doar cu saltul la ralanti al unui cal. Doamna ataşat păşeşte tot timpul cu o expresie concentrată, ca vânătorii de recompense. Trăieşte cele douăzeci şi patru de ore ale zilei preocupată numai de arta ei. Îşi imaginează tehnici noi şi face neîntrerupt exerciţii în faţa unei oglinzi cu şapte feţe, pe care, recunoscător, i-a dăruit-o Sukarno.

N-a avut nici o oră proastă. N-a avut nici un minut de ridicolă efeminare. Dispoziţia ei pentru dragoste e perfect virilă, iar în acţiune îi lipsesc atât falsul aplomb al timidei experimentate, cât şi brutala siguranţă a puiului de lele. E ca şi cum actul copulării s-ar ridica la statutul de sport olimpic, iar doamna ataşat ar câştiga fără oprire medalia de aur.

După ce obţine ce vrea, doamna ataşat nu-şi ia niciodată rămas bun Se îmbracă tăcută, întoarce spatele şi o ia înainte. Dacă te îndrăgosteşti de ea, te părăseşte, iar dacă te sinucizi din pricina ei, no comment. La recepţii nu vorbeşte niciodată şi doar o singură dată s-a dezbrăcat în public.

Se spune că faptul s-a petrecut la Londra şi că în pieptul comesenilor s-a produs o angoasă teribilă. Însă doar unul a plâns, de parcă i-ar fi murit fiul preferat.

Incontrolabilă, vorba a circulat ore întregi.

FBI a comunicat că Pepe Carvalho intrase probabil în ţară, trecând frontiera canadiană. Hoover mi-a spus-o imediat, cu un zâmbet încrezător pe buze. Pentru el, deşi bun profesionist al crimei, Pepe Carvalho e leit-poleit portorican. Căci, pentru Hoover, singurul gallego [13] important e generalul De Gaulle.

Cunoştinţele de istorie ale lui Hoover sunt invers proporţionale cu obScena-i încredere în sine. A consultat afişajul electronic din subsolurile Casei Albe. Intrusul a fost localizat repede, la cincizeci de kilometri de frontieră. Dar nu era Pepe Carvalho. Vreme de câteva minute, am încercat să aflu cine era. Suspiciunile lui Hoover sunt evidente, aşa că mi-a refuzat, destul de elegant, informaţia. Eram chiar gata să i-o cer, când Bob Kennedy a dat buzna în încăpere, dând totul peste cap.

Lovind uşa de perete, făcând să clipească o rază de soare în franjurii legănaţi, înghiţind spaţiul în doi timpi şi trei mişcări, cu tensiunea trupului electrizat de indignare, cu un surâs de ciudă şi dispreţ, şi mâinile puse-n şold, Bob Kennedy a provocat tăcerea de care uitasem de când nu mai stătusem victimă la pârnaie, sau chiar din prima copilărie, când tata, sau un profesor, îşi tratau impotenţa în mod vampiric cu teroarea pe care mi-o puteau citi în priviri. Tăcerea terorii şi vinovăţiei. Bob îl aţintea acuzator cu degetul pe Hoover.
- De ce nu m-ai anunţat? Un criminal periculos intră în Statele Unite, ca să-l ucidă chiar pe preşedinte, iar eu aflu ultimul.

Hoover îşi revenise deja. Fără să răspundă, a trecut peste insultă, dând condescendent din cap. Doi agenţi ai FBI s-au apropiat de Bob. Dar nici n-au ajuns bine lângă el, că Bob i-a şi tras un cot celui din dreapta lui, pe când, cu stânga, dădea o lovitură de karate în ceafa celuilalt. Acum părea că avea să se arunce asupra lui Hoover. Dar acesta se întoarse deja spre el cu chipul surâzător şi liniştit. În mâna lui Hoover prindea evidentă substanţă un Parabellum negru, preferatul său. Ţeava pistolului a dat de stomacul dur al lui Bob. Cei doi bărbaţi răsuflau aproape la unison.

Puţin câte puţin, şi-au detensionat muşchii obrajilor, pe care s-a iţit, întâi ruşinat, apoi hotărât, primul surâs. În sfârşit, râsul i-a făcut să se depărteze unul de celălalt, parcă împinşi de o descărcare electrică. Fără să-şi poată nici măcar vorbi.
- Edgar, Edgar, eşti mare!
- Oh, Bob; tu, Bob, Bob, ce mai intrare!
- Am pregătit-o de pe drum.
- Păreai James Cagney în vremurile lui bune.

S-au aruncat pe duşumea, răpuşi de râs. De câte ori îşi reveneau, era suficient să-şi încrucişeze privirile, şi fluxul hohotelor şi lacrimilor revenea. Hoover a luat o pastilă pentru emoţii şi i-a dat înainte cu râsul pe duşumea.

Am ieşit din încăpere pe urmele lui Bob. În zona cea mai întunecată a coridorului, Bob s-a întors rapid şi a dat
cu mine de perete.
- Nu-ţi lua ochii de pe Hoover! N-am încredere în el!

N-am avut vreme să închid urechea în faţa suflului fonetic al lui Bob. Un pumn tăios, kennedyan, sub burtă, m-a îndoit. Puţin mai târziu, încă pe jumătate inconştient, am văzut trecându-mi pe sub nas cele două dungi perfecte ale pantalonului cenuşiu al lui Hoover.
- Şi Bob ăsta!, spunea, râzând.

Note:
[1] Pablo, în catalană.
[2] Sardana este un dans tradiţional folcloric catalan mixt, pe o melodie instrumentală de 8-16 măsuri, care se dansează, ca şi hora, în cerc închis, dar e mai lent ca aceasta. Pablo Casals a fost celebru pentru sardanele pe care le-a compus.
[3] Cercetaş (în limba engleză, în original).
[4] Un gaucho e un crescător de vite itinerant, descendent din vechii colonişti spanioli. E numele dat şi locuitorilor pampei, câmpia cuprinsă între Río de la Plata şi Río Grande do Sul. Prin extensie, "bun călăreţ, ale cărui virtuţi şi îndemânări sunt mândria tradiţiei locale".
[5] Pelotari e numele dat, în limba spaniolă, jucătorului de pelotă.
[6] Un batido e o băutură hrănitor-răcoritoare, preparată din lapte şi fructe, amestecate cu ajutorul unui mixer.
[7] Libro de buen amor (Cartea iubirii frumoase), text deosebit de important al literaturii spaniole medievale, operă unică a scriitorului spaniol Juan Ruiz, cunoscut ca Arcipreste (arhiereu) de Hita (n. cca. 1238).
[8] Scriitorul, eseistul şi diplomatul spaniol Ramón Pérez de Ayala (1881-1962), a evoluat în proza de ficţiune de la realismul satiric la romanul intelectual, prin intermediul unui limbaj deosebit de elevat.
[9] Eruditul spaniol Julio Cejador y Frauca (1864-1927) este autorul ediţiilor definitive ale unor cărţi celebre, printre care Libro de buen amor (Cartea iubirii frumoase) şi La Celestina, al studiilor La lengua de Cervantes (Limba lui Cervantes, 1905-1906), ca şi al unei Historia de la lengua y literatura castellana (Istoria limbii şi literaturii spaniole, 1915-1920).
[10] Începând din 1965, istoricul francez Pierre Vilar (1906-?) a fost profesor la Sorbona. Şi-a reunit cercetările în domeniul istoriei economiei, sub influenţa ideilor socialiste şi pe baza metodologiei marxiste, în conceptul pe care l-a numit "istoria totală". Dintre cărţile sale, cele mai importante sunt: Historia marxista, historia en construcción (Istorie marxistă, istorie în desfăşurare, 1975), Introducción al vocabulario del análisis histórico (Introducere în vocabularul analizei istorice, 1980), Economía, derecho, historia (Economie, drept, istorie, 1983) şi Historia de España (Istoria Spaniei, 1947).
[11] În 1953, tânărul avocat Fidel Castro, deja opozant al preşedintelui Batista, revine din exilul mexican şi, împreună cu un grup de camarazi, încearcă să-l înlăture de la putere pe acesta, luând cu asalt cazarma Moncada de lângă Santiago. Încercarea dă greş, tinerii sunt arestaţi, iar Fidel condamnat la moarte. La proces, îşi expune idealurile revoluţionare într-un celebru discurs prezentat drept pledoaria apărării şi intitulat Istoria mă va absolvi.
[12] Miguel Serra y Ferrer, cunoscut sub numele de Fray Junípero Serra (1713-1784) a fost un misionar franciscan spaniol. În 1769 l-a întovărăşit, în calitate de director spiritual, pe Gaspar de Portolá în expediţia de colonizare a Californiei de Nord. Au fundat misiunile din San Diego (1769) şi San Carlos de Monterrey (1770) etc. A fost beatificat în 1988.
[13] Gallego "locuitor din provincia spaniolă Galicia" este numele dat de nord sau sudamericani spaniolilor, deoarece, în mare parte, conchistadorii spanioli proveneau din Galicia.