Saga Pepe Carvalho

Citiţi un fragment din această carte.


Manuel Vázquez Montalbán (Barcelona, 1939 - Bangkok, 2003), scriitor şi jurnalist spaniol, a publicat culegeri de versuri, romane şi eseuri, dintre care cele mai celebre sunt O educaţie sentimentală, Chestiuni marxiste, Cronica sentimentală a Spaniei, Manifest subnormal, Cronica sentimentală a tranziţiei, Happy End, Prânzind cu fiinţe neliniştitoare, Veselii băieţi din Atzavara, Moscova Revoluţiei, Pianistul şi Dumnezeu a intrat în Havana. Seria romanelor al căror protagonist este detectivul Pepe Carvalho l-a transformat într-unul dintre scriitorii cei mai citiţi în Spania şi cel mai bine vândut în afara graniţelor ţării.

De-a lungul prodigioasei sale cariere, Manuel Vázquez Montalbán a primit premiile Planeta, International de Littérature Policière, Nacional de Literatura, Nacional de la Crítica, Literar European, Bunche al Criticii din R.F.Germană, Ciudad de Barcelona, Recalmare, Raymond Chandler, Nacional de las Letras Españolas, Grinzane-Cavour.

Seria Carvalho cuprinde următoarele titluri: Eu l-am omorât pe Kennedy, Tatuaj, Singurătatea managerului, Crimă în C.C., Păsările din Bangkok, Roza din Alexandria, Întâmplări cu fantome, Poveşti cu părinţi şi copii, Trei istorii de iubire, Naraţiuni politico-fantastice, Asasinat în Prado del Rey şi alte pătăranii sordide, Staţiunea balneară, Centrul înaintaş a fost ucis în amurg, Reţetele lui Carvalho, Labirintul grec, Sabotaj olimpic, Fratele cel mic, Roldán, nici viu, nici mort, Premiul, Cvintet la Buenos Aires, Bărbatul vieţii mele, Mileniu Carvalho.

Nu încape nici o îndoială că ceva s-a schimbat în România, poate că datorită "evenimentelor" din decembrie 1989, sau poate că, totuşi, datorită "revoluţiei". Căci, orice vor fi fost acele înfrigurate zile din decembrie 1989 şi oricum le vom fi trăit, cei care citim cu nesaţ şi cu tot sufletul putem acum să ne bucurăm, în sfârşit, căci protagonistul romanului Asesinato en el Comité Central (Crimă la C.C.) a ajuns, în sfârşit, la noi, în chiar limba română. Sosirea lui este o adevărată sărbătoare a spiritului pentru toţi cei care, cu adevărat, gândesc liber. Căci, iată, după povestirile metafizico-fantastice borgesiene, putem citi - aşa cum se şi cuvenea - şi romanele ştiinţifico-politico-poliţiste ale lui Manuel Vázquez Montalbán.


O biografie ca oricare alta. Montalbán a fost unul dintre cei mai mari jurnalişti ai Spaniei postfranquiste, lăsând constante mărturii despre epoca sa, dar a abordat cu succes, prin prisma unei culturi deosebit de bogate şi a unei sensibilităţi estetice originale, genuri foarte diferite, cum sunt eseul, teatrul, proza şi poezia. Îi plăceau, în egală măsură, poezia, romanul şi teatrul. Mărturiseşte, totuşi, cu luciditate:

"Veneam într-adevăr din rândurile proletariatului pur şi dur, şi aveam o bază culturală proprie. Când eram copil, cultura mea nu provenea din cărţile pe care părinţii mei nu le aveau, ci de la radio, din romanele populare".

S-a definit singur ca jurnalist, romancier, poet, eseist, antologator, prefaţator, umorist, critic, gastronom, fan al clubului sportiv Barça, prolific în general. Dar scriitorul progre şi iremediabil lucid a excelat cu deosebire în jurnalism şi eseistică. Fără îndoială că cel mai bine şi-a povestit propriile argumente teoretice. Nu-i de mirare că a încercat să-şi autodefinească şi propria postură de intelectual:
"Ei bine, asta şi mi se pare că sunt. Trăiesc din ce gândesc şi pun pe hârtie. Un intelectual poate fi orice persoană cu capacitatea teoretică de a face ceea ce face".

A încercat, de altfel, să se definească şi în raport cu miturile contemporane lui:
"Perioada mitică de cel mai mare interes pentru mine e cea a anilor 1940, mai mult decât cea a anilor 1960. La nivel spaniol, anii 1940 sunt mult mai sugestivi: mai dăinuiau încă, pe de o parte, miturile oficiale ale imperiului, hispanitatea, Hernán Cortés, Pizarro, Regii Catolici, iar pe de alta, o serie de mituri propuse pentru public: toreadorul, gagiul îndrăzneţ, şmecheria, fantele ca mit, exaltarea bărbatului spaniol, care au devenit un soi de balsam vital".

A lucrat o vreme la publicaţia La Prensa unde, în calitate de redactor al Faptului divers, a avut legături regulate cu Poliţia, legături care nu au rămas fără ecou în romanele din Seria Carvalho:
"Faptul m-a influenţat mult, ca şi experienţa carcerală; multe dintre personajele care apar în Seria Carvalho au fost cunoscute de mine în închisoare: Biscúter, Bromuro; şi multe din situaţiile descrise le-am cunoscut în închisoare."

Montalbán scris versuri şi proză, dar atât poezia cât şi romanele, atât cronicile cât şi jurnalistica de opinie pornesc de la aceleaşi obsesii şi reflecţii cu privire la memoria istorică şi putere, motive fundamentale ale operei lui. Astfel se conturează tensiunea dintre memorie şi dorinţă, dintre amintire şi proiectul personal, dintre proiectul personal şi cel colectiv: teme generale tratate diferit ca formă, în consonanţă cu genul abordat:
"Altceva sunt procedeul stilistic şi filtrul ironiei, comune în toate genurile; colajul, adică folosirea elementelor de cultură nobilă sau academică şi a elementelor de subcultură. Colajul apare peste tot, atât în poezie cât şi în presă [...] Formaţia sa este, pe de o parte, academică şi universitară, şi, pe de alta, de cartier".

Prima culegere de versuri scrisă de Montalbán a fost Una educación sentimental (O educaţie sentimentală) în anii 1960, iar ultima Praga (în 1982). Primul roman a fost Recordando a Dardé (Amintindu-ne de D.) tot din anii 1960, iar primul eseu, Informe sobre la información (Raport despre informaţie) , din 1963, e una dintre cele mai bune lucrări de jurnalistică apărute în Spania, care se mai studiază şi azi în facultăţile de specialitate.

Montalbán a folosit de-a lungul bogatei sale cariere literare numeroase pseudonime, începând cu Jack el Decorador şi continuând cu Sixto Cámara, La Baronesa d'Orcy, Luis Dávila, Manolo V el Empecinado, dar a semnat şi cu propriu-i nume; majoritatea pseudonimelor folosite erau, fără îndoială, aluzii politice, sentimentale, ideologice:
"În cazul lui Sixto Cámara, da, pentru că Sixto Cámara era un socialist utopic din secolul XIX şi a te revendica de la un socialist utopic sub Franco era o luare de poziţie. Sixto Cámara nu era un socialist ştiinţific, vreau să spun că-mi permitea o viziune mai deschisă, mai liberă, mai ludică a realităţii [...] Într-adevăr, folosirea numelui de Sixto Cámara avea o valoare semantică adăugată, însemna că îi adăugam o valoare de semnificaţie, dând drept de la sine înţeles faptul că lumea, care ştia cine era el, avea să mă citească într-un anume mod. [...] Manolo V este Manuel Vázquez, iar «el Empecinado» în Spania voia să spună ceva cam ca «eppur si muove» [...] El Empecinado a fost iniţial un rebel din războaiele de independenţă, destul de interesant pe plan ideologic".

Cât priveşte pseudonimul Luis Dávila, lui Montalbán i s-a părut că semăna a nume de... cronicar sportiv:
"De fapt, pseudonimele sunt o mască. Ele ţin de un anume aer ludic, pentru că romanele Baronesei d'Orcy sunt ludice, de aventuri. Iar mai apoi am semnat şi Baronul d'Orcy..."

Mărturisea că avea obsesii tematice sau pur şi simplu lingvistice - o frază, un cântec - şi că, plecând de la ele, "se acumula treptat materialul, trăirile, personajele. În funcţie de sorgintea trăirii, ele se traduc într-un poem sau un roman, în consonanţă cu dezvoltarea obsesiei iniţiale".

Montalbán practicat, cu rezultate deosebite, colajul narativ, ca în Manifiesto subnormal (Manifest subnormal), care poate fi considerat opera sa de ruptură. În acelaşi registru, al romanului subnormal, i-au urmat Yo maté a Kennedy (Eu l-am omorât pe K.) şi Cuestiones marxistas (Chestiuni marxiste).

Un strălucit teoretician literar. "Asistăm în ultimii ani - atrăgea atenţia Montalbán - nu la trei tendinţe literare dominante (literatura social-ideologică, literatura experimental-intimistă şi literatura ludică), ci chiar la tendinţa de supravieţuire a realismului psihologic, dacă nu chiar la frecventa folosire a personajului ca arhetip. [...] În vreme ce în Europa a predominat tendinţa spre o literatură depersonalizată, unde nu aveau importanţă nici personajele, nici personalitatea autorului, în Statele Unite sau în ţările socialiste au predominat tendinţe diferite, în care intenţiile creatoare ale scriitorilor ţinteau spre personalismul autorului (SUA) sau voinţa literară de a caracteriza (literaturile ţărilor socialiste).

Montalbán nu ezită să sublinieze că literatura lui se trage tocmai din acest eclectism, iar evoluţia ei marchează trecerea treptată la neîncrederea în rolul personajului, ca o conştiinţă singularizată a literaturii cu personaj fals, cum e cazul Seriei Carvalho. Într-adevăr, dacă, în primele romane ale autorului, personajele sunt caricaturile unor posibile personaje literare, mai târziu ele devin arhetipuri sau chiar mituri. Dar tot el observă cu mare acuitate că "paradoxal, tocmai într-un roman scris chiar cu aceste criterii, Eu l-am omorât pe Kennedy, am dat peste un anti-personaj, care era un personaj literar verosimil: Carvalho. În afara contextului acestui roman în concret, unde Carvalho era, în acelaşi timp, bodyguardul şi asasinul lui Kennedy, anti-eroul funcţiona şi-mi oferea cheia folosirii lui în viitor. [...] Însă foarte curând mi-am dat seama că Pepe Carvalho avea viaţă proprie. Ansamblul ciudatelor lui trăsături specifice schiţase un personaj real, cu logică proprie, şi care uneori, chiar când scriam la un roman, îmi putea crea probleme cu nesupunerea lui în stil unamunian sau pirandellian".

Montalbán îşi caracterizează romanele drept scrieri realiste, cronici ale vieţii spaniole în tranziţia de la decadenţa franquismului la un viitor necunoscut:
"Nu sunt o cronică politică, ci una morală şi sentimentală, despre nevoia de a opta între pesimismul şi cinismul existent nu numai în Spania, ci în toată cultura occidentală".

Şi tocmai pentru a diferenţia romanele sale poliţiste de proza poliţistă americană, încearcă să definească romanul negru:
"...un roman bazat pe un fapt criminal care necesită o investigaţie, o călătorie sau simple ocoluri literare, care foloseşte retorica şi cheile formale tipice tradiţiei de gen, şi care la un moment dat e recodificat de romancierii nordamericani şi devine referentul de la care genul pleacă şi se modifică. [...] romanul negru dă delictului o dimensiune social-urbană, legată de dezvoltarea unui anume capitalism, care creează relaţii interumane foarte speciale; lumea unde ia sfârşit legalitatea şi începe ilegalitatea e o graniţă negociată, iar romanul negru captează faptul în chip realist; pentru a-şi asuma şi capta realismul, romanul negru are toate posibilităţile tehnice superioare celor pe care le-au putut avea la vremea lor realismul socialist şi realismul critic".

Scriitorul subliniază că nu există, în general, o diferenţă netă între romanul-enigmă şi romanul negru, dar că "în romanul-enigmă, elementul real are mare importanţă, autorul şi cititorul trebuie să intre într-o convenţie mult mai imaginară şi arbitrară. În schimb, în romanul negru există constant elemente ce se pot găsi în realitate, iar unii autori chiar le exagerează la maximum; legătura cu realul e mult mai puternică, iar autorul trebuie să fie foarte reacţionar, pentru a introduce un mesaj reacţionar într-o atare operă...".

În ce-l priveşte, pe Montalbán îl atrage cel mai mult la romanul negru figura anti-eroului, "pentru că, în general, oferta morală a romanelor negre pe care le prefer e, în realitate, cea a moralei ambiguităţii, un cert negativism moral, pe care obligatoriu trebuie să-l propună anti-eroul...".

Montalbán abordează chiar şi paralelismul dintre romanul cavaleresc şi romanul poliţist actual:
"Nu există o filiaţie directă, dar există unele echivalenţe, cum sunt funcţia eroului care, mai curând decât romanului cavaleresc, aparţine relativizării morale a acestuia: eroul, care e în realitate un anti-erou şi care în general are o atitudine romantică în faţa compromisului, a relaţiilor cu ceilalţi, e complice cu victima, cu perdantul, fapt care ţine de o tradiţie literară ce vine din Renaştere, nu de romanul cavaleresc, ci de originea acestuia, legenda arturică. Încă de la ea, eroul apare codificat drept o persoană ce se simte legată de victimă".

Seria Carvalho. Tradusă în aproape 30 de limbi, aparent poliţistă şi de netă structură populară, dar de mare anvergură, această Serie l-a făcut pe Montalbán foarte cunoscut; i-a adus ediţii de peste 100.000 de exemplare, marele Premiul editorial Planeta (50.000 Euro) precum şi recunoaşterea internaţională.

Ca şi în cazul celorlalte romane ale sale - poate că mai profund în El Pianista (Pianistul) şi Los alegres muchachos de Atzavara (Veselii băieţi din A.) - Montalbán, mare admirator al comisarului Maigret, dedică eficient întreaga Serie Spaniei în tranziţia de franquism la democraţie, ceea ce face din el romancierul prin excelenţă al tranziţiei spaniole, căci este totodată amuzant şi moralizator, dar mai ales profund. În întreaga Serie, armele folosite de Montalbán - descrierea simptomelor, critica semnelor exterioare şi analiza ironică a societăţii de subconsum etc. - sunt în perfectă consonanţă cu structura, dar şi cu dimensiunile şi realizarea proiectului.

Şi nu sunt puţini cititorii care au prins în paralel gustul gătitului en amateur şi al romanului negru, tocmai datorită lui Carvalho şi lui Montalbán. Căci scriitorul a dorit să aducă genului cât mai multe aspecte care să-l distanţeze de simpla imitare a unui thriller american sau a celebrei série noire franţuzească. Pe de altă parte, e probabil că Montalbán e unul dintre autorii care au dus până la ultimele consecinţe încercarea de a pune în roman detectivi şi asasini cu o identitate minimală (plasaţi în ambianţa barceloneză şi mediteraneană, "cele patru puncte cardinale cele mai propice" în jurul cărora orbitează cosmosul lui Pepe Carvalho) şi cu un limbaj pe cât de modern pe atât de personal.

În naraţiunile lui cu discursuri complementare, Montalbán ne apare ironic, satiric, debordând de umor, de o inteligenţă sclipitoare, dar mai ales cu un stil aproape inegalabil. Căci, dacă, prin tematică şi intenţii, romanele lui par să ne pună în faţa unui realism înnoit(or), prin abordarea de o radicală modernitate, ele sunt nu doar departe de realismul obişnuit, ci scrise într-un stil scânteietor, de o frapantă originalitate.

<>În ordinea apariţiei, romanele Seriei sunt: Eu l-am omorât pe Kennedy, Tatuaj, Singurătatea managerului, Crimă în C.C., Păsările din Bangkok, Roza din Alexandria, Întâmplări cu fantome, Poveşti cu părinţi şi copii, Trei istorii de iubire, Naraţiuni politico-fantastice, Asasinat în Prado del Rey şi alte pătăranii sordide, Staţiunea balneară, Centrul înaintaş a fost ucis în amurg, Reţetele lui Carvalho, Labirintul grec, Sabotaj olimpic, Fratele cel mic, Roldán, nici viu, nici mort, Premiul, Cvintet la Buenos Aires, Bărbatul vieţii mele, Mileniu Carvalho.

Întreaga Serie a avut un aport substanţial la obţinerea de către Montalbán a premiului Naţional de Literatură în 1995. Căci romanele lui Carvalho trasează, mai mult decât o schiţă a tranziţiei spaniole, călătoria de la inocenţa anilor 1960 la vârsta globalizată a deznădejdii occidentale.

Aşa cum aflăm din Eu l-am omorât pe Kennedy, pentru Pepe Carvalho cel mai greu a fost să înveţe să omoare, dar a avut un bun maestru, pe fostul ceasornicar elveţian Phileas Wonderful. "Ezitările" - îi spunea acesta - "nu provin din idiosincrasia naturală, ci din cea culturală". Nu mai era militant al Partidului Comunist, se săturase de soţie, de Muriel, care îl dorea mereu "în respingătoarea tensiune a pretinsei autenticităţi", aşa că plecase în State, ca lector de spaniolă la o universitate din Mid-West, apoi se angajase traducător într-o agentură de spionaj a Statului, primise câteva însărcinări speciale şi, când se trezise, era deja agent al CIA: "Ori eşti cu Muriel, ori cu CIA". Aşa a ajuns bodyguard al popularului preşedinte Kennedy şi a fost angajat să-l asasineze. A făcut-o, n-a făcut-o? Admite că a acceptat plata: "Aşa distrug în mine orice alibi de convenţie morală".

Asistăm astfel la naşterea lui Pepe Carvalho ca personaj literar, tocmai în romanul care a consacrat libertatea de a citi şi de a scrie în Spania. În acest aparent roman de aventuri, autorul îşi încheie în realitate socotelile cu toate locurile comune care au făcut parte din educaţia morală, politică şi sentimentală a spaniolilor progresişti, printre ele şi familia Kennedy, care locuieşte într-un palat imaginar, unde colecţionează celebrităţi (de pildă, violoncelistul Pablo Casals).

Cu sfârşitul aventurii, la capătul căreia Carvalho părăseşte CIA şi, liber de orice ideologie, revine în Spania ca detectiv particular, începe Seria romanelor-cronică, ale tranziţiei, deziluziei şi îndoielilor permanente, ale neacceptării culturii ca filtru al realităţii ("suntem un fel de termometre ale moralei stabilite", îi spune el lui Biscúter în Mările Sudului, premiul Planeta 1979). În Tatuaj, Carvalho începe deja să dea foc cărţilor (primele sunt Spania ca problemă de Laín Entralgo şi Don Quijote) şi să-şi numere banii economisiţi.

Crimă în C.C. (1981) a fost şi poate că încă mai este cel mai incitant roman din Serie, prin enorma cantitate de referiri şi aluzii aşteptate, şi s-a dovedit a fi pe cât de interesant, pe atâta de amuzant; în el îşi dau întâlnire exerciţiile deductive născute sub ceţurile britanice, violenţele originare din California, flerul intuitiv tipic comisariatelor franţuzeşti, rocadele şi gambiturile serviciilor secrete de pe toate meridianele:

"Când s-a publicat, l-am simţit ca pe o autentică lovitură de pumnal. Cea pe care a primit-o fizic Fernando Garrido, îmi era politic vorbind adresată mie", admite Santiago Carrillo plin de ranchiună: "Scriitorul a ales forma poliţistă, pentru a elabora un roman politic. Dacă genul a fost nimerit pentru splendide romane de critică socială, după câte ştiu eu, n-a fost folosit niciodată ca moderator într-o polemică internă a partidului. [...] Deci, cartea nu mi-a plăcut şi, în plus, trebuie să mărturisesc că nu-mi place personajul Carvalho ca erou literar; poate că-i un bun detectiv, dar politic vorbind este un aventurier cinic şi derbedeu, pe cât de gourmand pe atât de gourmet, şi mai are şi înclinaţii golăneşti".

În vreme ce în Spania măsurile care favorizează interesele marilor grupuri financiare se succed fără rezultate importante pe harta politică, mai ales datorită "lucrului cu picătura", ce caracterizează demersurile lui Adolfo Suárez în fruntea guvernului, Carvalho cercetează circumstanţele morţii secretarului general al Partidului Comunist.

Căci, în timpul unei reuniuni a CC. al P.C.S., o pană de curent lasă în beznă sala de şedinţe. Când revine lumina, secretarul general, Fernando Garrido, e găsit asasinat cu o singură, dar sigură, lovitură de pumnal. P.C.S. îl angajează în secret pe detectivul Carvalho, pentru a-l găsi pe cel care se face vinovat de moartea marelui om politic. În paralel, comisarul Fonseca, participant la brutala represiune anticomunistă din vremea franquismului, e desemnat de poliţie să rezolve acelaşi caz, dar el îl urmăreşte şi pe Carvalho, eternul său rival.

Se află amândoi în faţa unei tipice crime cu uşile închise: un singur cadavru şi peste o sută de posibili asasini.

Suntem în faţa unui partid comunist fără înnoiri la vârf, într-o teribilă stagnare în faţa ascensiunii Partidului Socialist Muncitoresc; a unui partid unde tendinţele înnoitoare înfruntă carrillismul deghizat în eurocomunismul care în practică se traduce în lozinca "toată puterea aparţine secretarului general, chiar dacă greşeşte". Sunt momente unice, irepetabile, emblematice, pe care Montalbán le-a reflectat cu cunoscuta sa forţă de analiză politică şi folosind impecabil limba (aşa cum şi era de aşteptat de la unul dintre marii poeţi ai sfârşitului de secol). E posibil ca tocmai minuţioasa descriere a situaţiei sociale şi politice din Spania convulsionată în expectativă să fie cea mai mare reuşită a romanului, pe care, mai ales cititorul est-european îl citeşte cu sufletul la gură.

Fundalul şi intriga naraţiunii debordează de atâtea conotaţii politice, încât e probabil, ori poate inevitabil, să suscite chiar şi interesul celor ce nu sunt fani ai romanului, dar sunt dornici de emoţiile tari provocate de bârfa politică cu chei nu prea greu de descifrat. Căci asasinarea lui Fernando Garrido (nume care aproape rimează cu... Carrillo) într-o sală închisă nu-i nici iluzia substitutivă a paricidului ritual, nici alegoria maliţioasă a actualelor conflicte din partidele comuniste, câte vor mai fi existând.

Nu lipsesc, desigur, din roman reflecţiile ideologice şi politice cu caracter mai general, al căror fir conducător e un oarece respect reverenţial faţă de vechea gardă, depozitara unui patrimoniu moral în mare măsură negativ, care îi conferă capacitatea de a face faţă adversităţilor şi de a refuza fascismul, şi dispreţul hotărât faţă de adulatorii mimetici ai combatanţilor din războiul civil şi din exil. Ei nu sunt, în mod paradoxal, supravieţuitorii, ci moştenitorii clandestinităţii, care transformă gestul în rictus, vocile în ecouri, epica în birocraţie şi pariul dramatic în lăudăroşenie retorică; de aceea ies discreditaţi din apropierea simpatetică şi iritată, emoţională şi rece, angajantă şi distanţată, fideistă şi deznădăjduită, de lumea comunistă.

Dar voiajul în centrul P.C. seamănă uneori şi cu un urcuş pe râul memoriei, în inima tenebrelor. Carvalho, fost agent al CIA, fost comunist, gallego catalanist, detectiv de acţiune, nu are nevoie de o mare desfăşurare de forţe şi abia de face uz de armă, n-are nevoie de parafernalia constantă din jurul marilor detectivi din romanul negru nordamerican, ca Phillip Marlowe al lui Raymond Chandler, Lew Archer al lui Ross Macdonald sau Sam Spade al lui Dashiell Hammett.

Contrar modului mitic de a acţiona al acestor personaje (universalizat de chipurile lui Bogart sau Newman), Carvalho are un profil mult mai puţin seducător, aproape cenuşiu, aproape cotidian. Realitatea lui, Barcelona posttotalitară, unde se petrec mare parte din aventurile sale, nu oferă şansa construirii unui erou legendar. Şi nici nu ţi-i poţi închipui pe ajutorul său, Biscúter, şi pe logodnica lui, aproape analfabeta Charo, cu chipurile lui De Vitto sau Lauren Bacall. Pe când Sam Spade atinge înălţimi inegalabile, care îl fac irezistibil în ochii oricărei femei (indiferent de situaţia ei socială), iar Philip Marlowe nu îmbătrâneşte niciodată, aventurile lui rămânând mereu în epoca de aur de după Legea Prohibiţiei nord-americane, Carvalho e un om obişnuit, cu care te poţi întâlni pe Ramblas, care îmbătrâneşte sub imperiul dezamăgirii şi se ofileşte zi după zi tot mai mult.

Montalbán considera că Păsările din Bangkok (1988) este unul dintre cele mai bune romane ale Seriei Carvalho:
"Metafora păsărilor se referă la destinul nostru comun, la starea de ne-speranţă, dar în chip relativizat, fără tragedie. E şi demitizarea misterului Asiei, pentru că Bangkok-ul nu-i decât [...] un cartier muncitoresc cu grădini de lux, iar eu sunt contra ideologiei de export, care e orientalismul pentru cultura occidentală ajunsă la menopauză".

În aparenţă, Carvalho voiajează la Bangkok, pentru a răspunde unui S.O.S. trimis de vechea lui prietenă, Teresa Marsé. Dar mai curând pare că fuge de lumea cotidiană, în care realitatea nu-i este suficientă şi-l face să fugă după fantome, precum cea a Celiei Mataix, ucisă cu o sticlă de şampanie de o marcă necunoscută, sau a asasinei sale, Marta Miguel, o self-made woman dintr-un sat din Salamanca. Sau poate că adevăratul motiv al călătoriei e faptul că vrea să afle numele unor păsări din Bangkok, să se convingă că pământul e rotund şi că adevăratul deznodământ îl aşteaptă la întoarcerea acasă. Mal mult decât de călătorii, romanul e o carte cu dus şi întors, oferind versiunea directă a unor intrigi de Joseph Conrad, Somerset Maugham sau Graham Greene, radical modificate într-un timp în care aventura e aproape imposibilă.

Montalbán abordează predominant şi subtil tema decrepitudinii şi a morţii, în acest roman pe care îl consideră în principal de dragoste:
"În el se află aproape toate formele posibile de iubire, de la cea lesbiană la cea platonică. Personajele acţionează în virtutea dragostei".

Majoritatea iubirilor din roman se încheie, însă, cu o tragedie, căci depind de frustrarea referenţială a morţii, constantă în Seria Carvalho, bazată pe teza inexistenţei unui final fericit.

O autostopistă palidă şi cadaverică apare în faţa şoferilor pe o şosea pierdută, le salvează vieţile, dar îi face să înnebunească. Un vas fantomă îi înspăimântă pe pescarii bancurilor de ton, făcând să fiarbă mările sub ceaţă şi împiedicându-i să-şi vadă de treabă. Un asasinat brutal, despre care se presupune că a fost comis într-un ritual fantasmagoric, ascunde o obscură aventură cu contrabandişti. Cele trei Întâmplări cu fantome sunt, de fapt, întâmplări cu falşi strigoi, cu suflete chinuite, în care detectivul Carvalho trebuie să discearnă între raţional şi supranatural.

Democraţia spaniolă se află în mare primejdie: înalte cadre militare pregătesc o lovitură de stat. Conspiratorii aleg drept ţap ispăşitor un bătrân nebun, care îi asigură că e Federico II, regele legitim al Spaniei. Aproape fără să vrea, Pepe Carvalho pătrunde în murdara tramă politică, cu ecouri încă vii în memoria colectivă spaniolă. Aceasta e, însă, doar prima dintre cele trei spectaculoase Naraţiuni politico-fantastice.

În Roza din Alexandria (1984), roman bazat pe cântecul Morena salada (Bruneta dată naibii), "albă ziua, roşie noaptea", Montalbán străluceşte prin găselniţe excepţionale în realizarea personajelor, dar şi printr-o serie de săgeţi trimise astfel încât să demonstreze încă o dată, dacă mai era nevoie, teoremele vitale ale detectivului: impotenţa de a i-o lua înainte asasinului, iubirea în care acesta le învăluie pe victime, chiar dacă pleacă de la premiza că lumea se împarte în victime şi călăi, dispreţul - prin saturare - arătat culturii, şi concluzia-corolar carvalhano-montalbaniană prin antonomasie: "Trăim doar o dată şi trebuie să învăţăm să iubim şi să trăim".

Carvalho se simte deja bătrân şi... generos, o roagă pe Charo să vină să locuiască împreună, dar ea îl refuză. Atunci, se duce în piaţa de peşte, La Boquería, să cumpere ingredientele necesare pentru o suculentă cină pe care o va lua împreună cu prietenul său Fuster. Să sărbătorească ce? Evident, "imposibilitatea de a sărbători ceva".

Doar Barcelona a rămas oraşul dintotdeauna, cu plecări şi reveniri, cu un început, dar fără sfârşit, cu întâmplări imposibile petrecute de la Nord la Sud, între Vallvidrera, unde locuieşte Carvalho, şi biroul de pe Ramblas, într-o ambianţă generală de singurătate, amărăciune şi scepticism progresive, căci Bromuro a murit, Charo a plecat, Biscúter se vrea tot mai independent, Fuster e îngrijorat că toţi prietenii lui au făcut infarct. Iar Carvalho e tot mai obosit.

Mai ştim, oare, dacă primul război din Golf a avut loc? Dar Jocurile Olimpice de la Barcelona? Dar Expoziţia Universală de la Sevilla din acelaşi an 1992? În Sabotaj olimpic, urmând modelul unei fabule satirice, al Călătoriilor lui Gulliver sau al aventurilor Fraţilor Marx (inclusiv Karl), oscilând între melancolie şi sarcasm, Carvalho îşi încheie socotelile cu anul aniversării descoperirii Americii, din perspectiva unei lumi care, în criza din 1993, a uitat de toate lucrurile sfinte ale modernităţii.

Principala victimă a corupţiei e însuşi cel corupt, mai ales dacă şi-a trădat idealurile de onestitate ale întregii sale vieţi. Acesta e şi cazul Fratelui cel mic, o poveste obişnuită printre cazurile de corupţie pe care Carvalho le investighează cu talentul lui dintotdeauna, cu capacitatea sa de a descoperi dezordinea ascunsă în spatele ordinii aparente. Umorul, sarcasmul şi melancolia sunt trăsăturile esenţiale prin care ni se defineşte din nou Carvalho, alături de o serie de personaje imprevizibile, cum sunt femeia de moravuri uşoare şi nebunul îndrăgostit de Marilyn Monroe, care uzurpă personalitatea detectivului.

Premiul (1996) aduce în faţa cititorului un specialist în "inginerii" financiare ajuns în corzi, care doreşte să-şi cureţe imaginea, promovând cel mai bine dotat premiu pentru literatură. Festivitatea de acordare a Premiului Venice-Lázaro Conesal reuneşte o confuză mulţime de arivişti atraşi de combinaţia dintre bani şi literatură. Dar Lázaro Conesal e asasinat chiar în noaptea festivităţii, iar cititorul asistă cu sufletul la gură la investigaţia pusă în mişcare, pentru a descoperi cine sunt mai ucigaşi: scriitorii, criticii, oamenii de afaceri sau politicienii, chiar dacă-i vorba de o persoană care a făcut totul pentru a fi asasinată. Carvalho iese în largul acestei mări pline de rechini, călătoreşte cu un avion privat, bea cele mai selecte mărci de whisky din lume, totul în timp ce trasează linia ce închide cercul, dând un titlu romanului care n-a izbutit să câştige premiul: Ouroboros.

Ultimul roman al lui Montalbán a fost El Milenio Carvahlo (Mileniul C.), apărut la trei decenii după Tatuaj. Cu voiajul lor în jurul lumii, Carvalho şi Biscúter intră direct şi deplin în globalizare. Montalbán comenta:
"Privirea lui Carvalho e foarte pesimistă; în schimb, a lui Biscúter evoluează către pozitiv. Astfel încât Biscúter sfârşeşte prin a fi optimist, şi nu Carvalho, într-un joc al transferurilor asemănător celor din Don Quijote. La sfârşit, cel care vrea să continue aventura şi lupta cu morile de vânt e Sancho Panza, pentru că Don Quijote a obosit şi lasă să cadă prosopul. La sfârşitul romanului are loc un asemenea joc, finalul e oarecum surprinzător".

Romanul-fluviu (anunţat de scriitor cu treizeci de ani înainte de a ajunge în librării) e sinteza şi sfârşitul vieţii lui Pepe Carvalho - acum detectiv particular, cu birou privilegiat, cu vedere spre Ramblas şi întreaga Barcelonă -, într-o viziune mai curând pesimistă asupra lumii actuale, prin ochii nu numai ai autorului, dar şi ai protagonistului; el reia formele narative cele mai caracteristice ale aşa numitei etape subnormale, strategie stilistică şi narativă pe care o folosea scriitorul în anii 1960 şi în primii ani ai deceniului '70, pentru a sublinia normalitatea imperialismului şi a capitalismului dominant, capabil să genereze tot soiul de dezastre.

Mileniu trebuie (sau poate fi) citit de pe poziţii subnormale, păstrându-se astfel pe coordonatele întregii opere montalbaniene, căci nici măcar sfârşitul său nu are nimic dintr-o istorie neagră; întreaga carte e o aventură ce pune în evidenţă o circumstanţă latentă în întreaga Serie: faptul că misterul criminal care, aşa cum se poate presupune, e punctul central al interesului prezentat de un roman negru, are în cazul său o importanţă minimă

Paradoxul final e distrugător (din dorinţa lui Montalbán de a-şi deconcerta, pentru a nu ştiu câta oară publicul), căci asasinul e însuşi Pepe Carvalho, lucru deloc nou, ştiut într-un fel din romanul anterior. Nou e, însă, faptul că detectivul, poate pentru îndrăzneala de a fi inventariat toate dezastrele lumii globalizate, trebuie de astă dată să plătească pentru crima comisă: asasinarea sociologului Jordi Anfruns, trimite la alt roman al autorului, El hombre de mi vida (Omul vieţii mele, 1999).

Dacă în acesta din urmă acţiunea se petrecea în noiembrie-decembrie 1999, iar Carvalho îşi încheia socotelile cu Anfruns, adoptând o purtare de-a dreptul quijotescă, dând ajutor tuturor nefericiţilor, aşa cum a făcut, de altfel, întotdeauna şi cum va face şi în călătoria în jurul Pământului, Mileniu începe în iunie 2002 şi se încheie de Crăciunul aceluiaşi an.

După peste 800 de pagini, câte însumează cele două volume ale cărţii, Carvahlo e arestat de către poliţistul Linfante şi dus la puşcărie, din care ieşise cu patruzeci de ani în urmă, când era un tânăr şi idealist militant comunist:

"N-ar fi trebuit să ies niciodată de aici", se gândeşte. "Lumea lui Linfante, în care el îndeplineşte funcţia de custode al dezordinii, se împarte în victime şi călăi, numiţi uneori deţinuţi şi gardieni, bombardaţi şi bombardatori, globalizaţi şi globalizatori".

Comunismul s-a făcut praf şi pulbere, războiul rece l-au câştigat cei buni, imperialismul şi-a schimbat eticheta, dar, în linii generale, situaţia i se pare a fi în Spania aproape asemănătoare celei din vremea lui Franco: peste tot domnesc dezordinea şi nedreptatea. De aceea, pe când face înconjurul lumii, memoria detectivului evocă zile şi întâmplări de la sfârşitul războiului civil spaniol, de parcă ar mai fi trăit şi ar mai fi văzut o dată tot ce trăieşte şi vede, neschimbându-se decât decorurile.

Fuga lui Carvalho şi Biscúter, mereu înainte, are câţiva referenţi evidenţi: Ocolul Pământului în optzeci de zile de Jules Verne, Don Quijote de Cervantes, Bouvard şi Pécuchet, neterminata scriere a lui Flaubert - căreia Carvalho îi va da foc aproape de sfârşitul călătoriei - şi Doi pungaşi dau ocol Pământului, roman fluviu în foileton de Vaulx şi Arnould Galopin, care s-a bucurat în limba spaniolă de numeroase versiuni, ultima în 1976.

Dar Mileniu e şi o interpelare intertextuală a întregii Serii, cu aluzii explicite la Roza din Alexandria, Păsările din Bangkok, Roldán, nici viu, nici mort, Crimă în C.C., Cvintet la Buenos Aires sau Singurătatea managerului.

Tot în acest roman, Carvalho îi destăinuie pentru prima oară lui Biscúter faptul că Muriel e numele tinerei cu care se căsătorise chiar şi religios, la sfârşitul anilor 1950, cu care făcuse ceva asemănător unui voiaj de nuntă în Grecia, în insula Patmos, în drum spre Bagdad, şi cu care a avut o fiică, pe care n-a mai văzut-o de când aceasta avea trei ani.

Inevitabil sau necesar e şi faptul că purtările detectivului şi a lui Biscúter sunt condiţionate de personalităţile false şi / sau parodice pe care le adoptă în călătorie, acelea ale lui Bouvard şi Pécuchet, căci parodia ar fi excesivă, dacă în paşapoartele şi actele false pe care le prezintă din când în când ar apărea numele lui Don Quijote şi Sancho Panza, sau ale lui Phileas Fogg şi Passepartout.

Carvalho şi Biscúter, Bouvard şi Pécuchet fac din când în când o călătorie care pentru primul este de despărţire de lume iar pentru al doilea de emancipare, de eliberare şi căutare a unei a doua şanse. N-ar fi, poate, exact să spunem că Biscúter se carvalhiza, după modelul quijotizării lui Sancho din romanul lui Cervantes, căci Carvalho pleacă din Barcelona ca un personaj sfârşit, obosit de lume şi de sine, şi pentru că, în fond, încă de la întoarcerea sa la Barcelona, la începutul anilor 1970, nu mai are speranţe, ci cel mult voinţa de a nu se amesteca în nădejdile altora; iar aceasta nu-i atât de iraţională, de absurdă - oarecum subnormală - ca cea pusă în scenă de Biscúter într-una dintre ultimele etape ale călătoriei, al cărui epicentru e castelul catar din Puivert, de lângă Carcassone, în Occitania.

Adevărata şi singura carvalhizare detectivul o poate intui la Biscúter, doar când scutierul triumfă ca bucătar la bordul vasului Queen Guillermine. Dar scenele în care Biscúter îşi face cunoscută doctrina cu privire la dietetică şi prezervarea sănătăţii, mai ales cu privire la alimentaţie şi sida, sau în care Carvalho salvează o indiancă maltratată de soţul ce o crede adulteră, au referenţi precişi, prima în Don Quijote, a doua în Ocolul pământului. Sunt săgeţi specifice lui Montalbán, şi nu sunt deloc puţine.

Adeseori scriitorul ne face cu ochiul, aşa cum se întâmplă în mare parte din întâlnirile cu o serie de personaje întâlnite de-a lungul voiajului, mai curând maieutice decât literare, pe care Montalbán le foloseşte pentru a da mărturie despre dezordinea ce domneşte în lumea străbătută de perechea protagonistă. Trebuie spus că unii sunt din carne şi oase, poartă nume şi prenume cu semnificaţii limpezi, care ţintesc dincolo de entitatea literară pe care scriitorul le-o conferă, ca în cazurile istoricului argentinian Osvaldo Bayer sau al lui Frei Betto, pentru a cita doar doi dintre ei.

Odată cu moartea lui Montalbán în 2003, Mileniul Carvalho apare ca o surprinzătoare concluzie logică a Seriei poliţiste. Ea s-a născut în anii 1970, observând atent Barcelona franquismului târziu şi incipienta tranziţie spre democraţie; s-a conturat în anii 1980 şi primii ani 1990 ca o cronică a schimbărilor derivate în Spania prin instalarea ţării în parametrii postmodernităţii; şi s-a încheiat pesimist cu interesul detectivului şi al creatorului său pentru globalizare.

Dintre personajele care îl secondează pe Carvalho, Biscúter şi Bromuro sunt extrem de pitoreşti:
"Biscúter - povesteşte Montalbán - a existat, era un deţinut de drept comun foarte pricăjit, hoţ de maşini. Bromuro e în parte real şi în parte nu, l-am cunoscut în închisoare, era un lustragiu pungaş, care comitea unele delicte [...] Era obsedat că i se punea bromură în mâncare, ca să nu se excite. Dar, ca personaj, Bromuro are şi ceva din oamenii din División azul, pe care i-am cunoscut în copilărie, cei care au pierdut războiul".

Montalbán a fost convins că cititorii de romane poliţiste vor să ştie cine-i asasinul, de ce şi pentru ce, şi că foarte puţini dintre aceştia "acceptă un coitus interruptus oricât de genial ar fi acesta. [...] Necesitatea de a şti cine-i asasinul nu-i doar rodul curiozităţii, ci şi al unei atitudini morale: crima merită să fie pedepsită. [...]".

Dar mulţi autori de romane negre nu-l pedepsesc pe criminal, deşi îl ajută pe cititor să-l descopere. Cu toate acestea, odată aflat adevărul, în romanele lor nu apar nici poliţia, nici judecătorul, pentru a impune aplicarea legii:

"Acestei rase" - arată Montalbán - "îi aparţine Carvalho, prins între pereţii dublului adevăr, dublei morale, dublei contabilităţi a politicii delincvente şi a delictului politizabil. Eu, vreau să spun, Carvalho n-a predat niciodată un criminal poliţiei sau justiţiei. Din deontologia detectivului particular nu face parte şi sancţionarea în frunte cu aparatul represiv, dar, pentru că vorbim de literatură, orice scriitor mai ştie şi că adevăratul asasin din romanul său este el însuşi. Scriitorul e fata din bar şi amantul fetei din bar, gangsterul şi poliţistul, homosexualul şi fascistul, marxistul şi heterosexualul, victima şi asasinul. [...] Cu referirea mitică la ouroboros, şarpele care îşi prinde coada, asasinul din romanul meu e scriitorul. Adică, eu. Şi dacă nu-s arestat în ceasurile care vor urma acestei revelaţii e pentru că nu mai poţi avea încredere nici în literatură".

Elemente de noutate în romanul poliţist. Să nu ne facem iluzii: în Seria Carvalho un e vorba de romane cu adevărat poliţiste. Ceea ce Montalbán ne promite şi oferă de fiecare dată e acreditata şi atrăgătoarea punere în practică a formulei unui asasinat cu conotaţii estetice. Cea mai bună dovadă în acest sens o constituie Los mares del Sur (Mările Sudului).

Normele naraţiunii poliţiste - sau enigma sau, pur şi simplu, acţiunea pură - sunt de fiecare dată şi în chip conştient şi deliberat încălcate. Se păstrează o vagă structură formală, desfăşurarea unei difuze investigaţii, care sunt, în realitate, întrevederile detectivului cu un şir de personaje ce aparţin mai multor straturi sociale: un nobil sceptic, un poliţist fascist, un comerciant, un taximetrist, o văduvă bogată, ici-colo câte un muncitor, o tânără militantă de stânga etc.

Şi, tot de fiecare dată, totul e agrementat cu fine ingrediente de bucătărie (mai mult chiar decât de gastronomie), erotism, critică literară distractivă (sau vindicativă, căci detectivul îşi curăţă adeseori biblioteca, arzând cărţi, aşa cum se întâmplă şi în Don Quijote).

Faptul că la sfârşitul fiecărui roman adevăratele crime rămân nepedepsite e cea mai importantă şi mai reuşită ruptură pe care Montalbán a integrat-o în genul poliţist, tocmai datorită realismului său. Impresionist, ironic, incisiv şi zdrobitor, el e un inimitabil şi genial autor de descrieri, mai ales al clasei de mijloc şi al celor umili, al micilor delincvenţi, al cartierelor rău famate. Romanele lui sunt, de cele mai multe ori, pretexte pentru parodie, critică, satiră, discurs şi descriere. E sigur că autorul îşi cunoaşte armătura cărţilor, are un deosebit simţ al plăsmuirii de personaje şi a dovedit cu prisosinţă că e în stare să producă un limbaj în acelaşi timp sintetic şi plin de sugestii, foarte operativ pentru atari romane.

Carvalho: Pepe-arde cărţi. Carvalho face parte din peisajul social al Spaniei democratice, el este oglinda critică a vremii lui, martorul incomod care descoperă pungăşiile specifice epocii de tranziţie, cu noile delicte, noile incertitudini, noile primejdii.

El e mai mult decât un detectiv particular cu caracter ciclotimic, căci este un alter ego al scriitorului, dur, nihilist şi blindat în faţa sentimentalismului. S-ar putea crede că acest lucru e imposibil, căci Montalbán părea un intelectual catalan culturalist, aparent liniştit, foarte idealist (era membru al PSUC - Partidul Socialist Unificat Catalan - şi fan al lui F.C. Barcelona) şi fără nici un blindaj sentimental.

De-a lungul întregii saga trăim irepresibila senzaţie că autorul e în plină campanie purificatoare şi exorcistă, încercând să ţină constant deschisă supapa prin care eliberează în rafale aburi de scepticism, supapă care e însuşi detectivul. El abordează analitic viaţa Barcelonei, cu societatea ei globalizată: creşterea sectelor religioase, avântul naţionalismelor şi pierderea intimităţii, din vina societăţii care o controlează fără milă.

Carvalho - spune Montalbán - "îmi îngăduie să văd realitatea. E frankensteinian. Îmi permite să privesc liber, cu o optică personală".

Detectivul e conştiinţa reflexivă a realităţii, dar una care a involuat: la început, Carvalho domina realitatea, era agentul care, în linii generale, decidea cu privire la evoluţia istoriei celorlalţi. Acum, în schimb, e târât de forţe obscure şi nu se opune, căci ştie că-i zadarnic. Înainte îl susţinea o anume credinţă, acţiunile lui aveau un sens pozitiv. Acum, cinismul, de care n-a dus lipsă niciodată, face din el un pícaro resemnat şi pragmatic, care ştie să tragă sforile.

Schimbarea e pe deplin coerentă, căci este probabil ca Montalbán să fi păţit cu Carvalho la fel ca Cervantes cu cavalerul din La Mancha: la început a fost scheletul unui tip, apoi s-a umanizat. Astfel că, de la un roman la altul, Carvalho e mai cordial, dar şi mai perplex în faţa realităţii; de la un roman la altul interesează tot mai puţin aventurile decât tribulaţiile lui personale, cele în care se întrupează visurile şi temerile oricăruia dintre noi.

Scriitorul şi personajul au în comun prea multe coincidenţe culinare, folclorice şi legate de educaţia sentimentală, prea multe săgeţi trimise lumii literare, politice şi culturale, pentru a ne putea resemna să credem că Pepe Carvalho e doar un Jean Louis Trintignant îmbătrânit. Mulţi l-au identificat pe Carvalho cu propriul lui autor, dar Montalbán a semnalat fără echivoc:

"Când am fost întrebat ce actor vedeam în rolul lui Carvalho am răspuns invariabil că pe Trintignan. Prima oară am răspuns automat, fără să mă gândesc; acum răspunsul a fost bine gândit şi când explic de ce am spus Trintignan lămuresc cel mai bine care îmi este concepţia despre Carvalho".

Reamintim: actorul Trintignan e personajul timid din Escapada, amantul armonios din Un bărbat, o femeie, dar şi un sinistru agent al CIA în alt film, mai nou. A jucat şi într-un episod al filmului francez Le flick, făcând un extraordinar rol de gangster psihopat şi amoral. El poate fi considerat însăşi imaginea pluralismului sufletesc al fiinţei umane:

"Are" - crede Montalbán - "chipul şi trupul tuturor personajelor pe care nu numai Carvalho, dar şi noi toţi, le ascundem în noi".

Adevărat outsider, distanţându-se de toţi şi de toate, Carvalho e un personaj atipic, din care Montalbán a putut face spectatorul realităţii, unul care are toate calităţile pentru a descoperi realitatea aşa cum ea îl interesează pe autor. Nu e, deci, un personaj - are mai curând valoare instrumentală - şi, oricum, e tot mai puţin, căci oboseala şi pasivitatea lui sunt tot mai mari, astfel încât la un moment dat nu-l mai interesează nici sexul.

Oricum, Carvalho e un soi de oglindă de sorginte stendhaliană, iar oglinzile nu mor niciodată; ele se pot sparge, dar continuă să reflecte lumea în fiecare din cioburile lor. În rest, lui Pepe Carvalho - copoiul galician-apatrid-catalan - nu-i plac nici fotbalul, nici cinematograful, nici jurnalele, nici televiziunea; nu se place prea mult nici pe sine şi chiar îşi arde cărţile din bibliotecă, ajungând, în cele din urmă să le ardă şi pe cele scrise de propriul său autor.

Montalbán l-a descoperit în Eu l-am omorât pe Kennedy, o protoistorie subnormală, dar - spune el - "mai intelectualizat şi mai parabolic", iar, mai târziu, când a abordat genul poliţist, i-a apărut drept un personaj abordabil, deşi i-a schimbat întrucâtva profilul: are experienţă, e dur, flămânjos şi anxios, iar, în situaţii de criză, înfulecă precum un disperat.

Detectivul, atât de zgârcit cu reflecţiile teoretice, a recunoscut adeseori că arde cărţi, vrând să se răzbune, pentru că l-au învăţat prea puţin să trăiască şi l-au îndepărtat prea mult de relaţia spontană şi intimă cu realitatea.

"În schimb" - subliniază Montalbán - "lui Carvalho îi lipseşte o teorie a gătitului care să nu fie a mea, şi nici nu-i pasă de sistemul literar în care s-a cufundat. Îi este egal dacă va intra în Istoria Literaturii sau în Istoria Subliteraturii".

Ceea ce Pepe opinează despre autorii ale căror cărţi le arde în căminul din camera de zi nu reflectă opiniile lui Montalbán despre autorii lor: "Nu-i vorba" - spunea într-un interviu - "de părerea mea, ci de ceea ce gândeşte personajul meu. [...] o piesă de teatru pe care am scris-o şi care se numeşte Înainte ca mileniul să ne despartă... este" - adăuga Montalbán în alt interviu - "o diatribă feroce a lui Carvalho împotriva lui Montalbán".

Dar dacă ar fi să pună pe foc chiar una dintre nenumăratele cărţi scrise de creatorul lui? Ei bine, şi în această situaţie acesta ştie bine ce se va întâmpla: "Eu cred că ar arde Mările Sudului, pentru că în acest roman îmi forţez cel mai mult personajul să fie cum vreau eu...".

Incontestabil, Carvalho e un caz tipic de dezumanizare a eroului, aşa cum şi demonstrează Montalbán - în articolul La deshumanización del personaje (Dezumanizarea personajului), apărut în volumul El personaje novelesco (Personajul romanului), coordonat de Marina Mayoral şi publicat în 1990 de Ministerul Culturii în colaborare cu celebra editură Cátedra:
"Am construit personajul dintr-o serie de materiale adunate din dărâmături, care îl făceau neverosimil în realitatea materială, dar perfect şi magnific verosimil în cea literară. Imigrant, fost agent al CIA, fost membru al Partidului Comunist, amantul unei prostituate de linie erotică, membru al unei familii atipice (Biscúter, Bromuro, Charo, Fuster). Toate ingredientele schiţau un personaj social şi psihologic de frontieră, observator distant şi critic, capabil să sancţioneze realitatea de pe poziţiile arbitrarietăţii nepedepsite. Bodyguard în Eu l-am omorât pe Kennedy, e acum detectiv particular, un băgăcios social care pune întrebări ici şi colo, până îşi fac o idee şi el şi cititorul".

Carvalho dă dovadă de o ciudată fidelitate, aproape familială şi monogamă, dar pasivă, faţă de personajele din intimitatea lui. Căci e un incapabil să comunice, aşa cum a spus şi Montalbán, fiind în realitate"o soluţie tehnică, ce-mi îngăduie să rezolv problema, pentru mine capitală, de a fi realist. Carvalho e un tip de frontieră, care sancţionează moral, de pe poziţiile propriei lui ambiguităţi, şi asta mă scuteşte să greşesc, defectul capital al scriitorilor realişti".

Carvalho e un chibiţ, dar unul pasionat, care, cel puţin în aparenţă, nu încearcă să înţeleagă lumea, deşi operează logic, şi tocmai logica îl obligă să se distanţeze, să înţeleagă că, în momentul adevărului, totul se reduce la un joc de putere, la relaţii de forţă. El e mereu solidar cu victimele şi fascinat de cei ce au murit, adevăraţii perdanţi ai istoriei.

Cu toate acestea, ultimul Carvalho aproape că nu mai e un personaj, ci a ajuns să fie o persoană: îşi aminteşte frecvent ce vârstă are, se întoarce adeseori cu gândul la tinereţe, îl înduioşează amintirea jocurilor de copil şi-şi evocă un câine bătrân, cu o sensibilitate aproape proustiană.

Reţetele lui Carvalho. Înainte de a face din Pepe Carvalho un gourmet, Montalbán a publicat două cărţi de bucate: Cocina catalana (Bucătărie catalană) şi Recetas inmorales (Reţete imorale) şi nu-i deloc întâmplător că romanele lui conţin atât de multe reţete de bucătărie reale:
"La Carvalho, gastronomia e un tic, o nevroză a personajului, precum pokerul pentru James Bond. Într-un roman despre Bond, Ian Fleming descrie în treizeci de pagini o partidă de poker. Pentru mine, reţetele sunt şi un serviciu adus cititorului. Pentru că încă nu s-a ajuns la cartea comestibilă (au existat încercări în anii 1960), cel puţin dau reţete complete; astfel romanul e bun să-l înveţe cel puţin să mănânce pe cel care nu ştie".

Răspunzând cu umorul său caracteristic de ce îl interesează bucătăria, Montalbán a spus într-un interviu:
"Eu am fost singur la părinţi, apoi m-am însurat cu o tânără de stânga, care nu ştia să gătească. În puşcărie, am gătit pentru studenţii cu care convieţuiam în aceeaşi celulă. [...] mi-am dat seama că «trăim o singură dată» şi că uneori ludicul ţine locul revoluţiilor în curs, al paradisului şi al absolutului. De aceea, am revendicat sexul şi gastronomia, drept culturi inocente şi cotidian paradisiace".

Se ştie că Pepe manifestă un incontrolabil interes pentru ale bucătăriei. Carvalho are gusturi foarte personale, "care nu pot fi cunoscute" - spune Montalbán - "decât prin bunăvoinţa scriiturii mele" şi - adaugă - "îmi asum întreaga responsabilitate", pentru că "obişnuiesc să abordez bucătăria ca o metaforă a culturii. [...] Gătitul e o metaforă a culturii şi a conţinutului ei ipocrit, iar în Seria Carvalho face parte din tripticul reflecţiilor cu privire la rolul culturii. Celelalte două sunt arderea cărţilor, care îi place atât de mult lui Carvalho, şi concepţia cu privire la roman ca vehicul al cunoaşterii realităţii, începând de la metisajul dintre cultură şi subcultură, întrupat în Seria Carvalho".

Detectivul mănâncă rar peşte şi bea tot atât de rar vin alb. E mult mai amator de un bun ragout cu verdeţuri şi carne slabă, gătit cu coniac, de rântaşuri şi vinete gratinate cu gambas, stropite cu o tescovină de la gheaţă.

Din punct de vedere gastronomic, Carvalho e eclectic, iar aceasta e unica lui conotaţie postmodernă. La baza gusturilor lui stă ceva esenţial: memoria cerului gurii, săracă şi imaginativă în Spania, bucătăria bunicii lui, doña Francisca Pérez Larios, al cărui nume îl va pune unui sandviş celebru, care apare în colecţia lui de reţete.

Colecţia aceasta îmbină bucătăria catalană, bucătăria de autor a câtorva restauratori spanioli şi unele reţete străine. Dar Carvalho una găteşte şi alta mănâncă. N-a fost văzut niciodată gătind un oreiller à la belle Aurore, aşa cum face personajul Sánchez Bolín în Asesinato en Prado del Rey (Asasinat în Prado del Rey), deşi încearcă uneori - în chip la fel de surprinzător ca şi Gabriel Liiceanu - să elaboreze câte un fel de mâncare deosebit de complicat, cum ar fi un salmis de raţă. Detectivul găteşte dintr-un impuls nevrotic, când e deprimat sau stresat, şi mai întotdeauna caută - precum Păstorel Teodoreanu - compania unui complice, pentru a mânca tot ce a gătit, evitând astfel onanismul simplei alimentări şi practicând exerciţiul comunicării.

În diferite ocazii, Montalbán a atras atenţia asupra gusturilor discutabile ale personajului său, despre care "ne atrag atenţia rarele referiri pe care le face la dulciuri în abundantele-i digresiuni gastronomice". Acestea sunt puţine şi simple, spre disperarea fanilor bucătăriei lui, riguros inocentă. Căci barbarul viciu carvalhian îşi are origina în filosofia lui compulsivă şi devoratoare: savurează mai curând copturile decât crudităţile, sărăturile mai curând decât dulciurile, dovadă peremptorie de primitivism, care nu ne îngăduie să-i categorisim cerul gurii după criteriile rafinamentului.

Rădăcinile culturale ale Seriei Carvalho. Se spune că Montalbán n-a scris niciodată un mare roman, dar că a scris, în schimb, multe cărţi importante, de primă mărime, pline de sens.

Romanul Tatuaj (1974) a adus cu sine recuperarea unui personaj care dormea de câţiva ani buni în sertarele pline cu hârtii nepublicate ale lui Montalbán şi care aştepta să revină la viaţă. Câteva dintre caracteristicile de bază ale personajului au fost definitiv şi perfect stabilite odată cu inopinata resurecţie a lui Carvalho. Puţin câte puţin, autorul i-a dat contradictoriului personaj mai mult sens şi conţinut, dar şi un serios procentaj de monstruozitate, greu de acceptat uneori de către cititori, iar acesta, deloc dornic de popularitate, puţin comunicativ, preferând mai curând să asculte decât să vorbească, n-a ajuns în culmea gloriei decât cinci ani mai târziu. În Tatuaj, Carvalho îşi mărturiseşte trecutul de agent al CIA, pe care îl situează prin anii 1960 într-o improbabilă (şi puţin relevantă din punct de vedere geostrategic) oficină din Amsterdam. În acest roman, întortocheatul trecut al lui Pepe Carvalho abia de iese oarecum la lumină.

Dar, în Singurătatea managerului (1977), trecutul detectivului se desface în evantai, şi apare plin de nuanţe şi culori: datele lui biografice se amplifică, ajungând până în epoca militanţei comuniste.

În schimb, în Mările Sudului (1979), autorul se întoarce în timp, revenind asupra copilăriei şi a altor momente din viaţa detectivului. Începând cu acest roman, fiecare volum al Seriei extinde datele biografice ale lui Carvalho, urmând logica internă coerentă a personajului.

Nu trebuie neglijat faptul că detectivul e un intelectual apostazic. După mulţi ani de lecturi vorace, majoritatea cărţilor cărora le dă foc sunt texte din viaţa lui de universitar şi agent al CIA. Dar gluma culturală a arderii cărţilor are alte conotaţii, în majoritatea lor legate de concepţia lui Montalbán despre cultură: metisajul cultural, fundamental atât la Montalbán cât şi la Pepe Carvalho.

Tatuaj, de pildă, se bazează pe o strofă de Rafael de León, dintr-un cântec ce poartă acelaşi titlu:

"Era frumos şi blond ca berea / pe piept avea o inimă în tatuaj / vocea-i amară denota tristeţea / îndurerată şi obosită a unui acordeon", versuri pe care le auziseră în copilărie atât autorul cât şi detectivul care, doar după câteva pagini, e în stare să scoată din bibliotecă volumul lui Laín Entralgo sau să-şi aducă aminte de filosofia strofelor din diverse cântecele populare din alte vremuri, compuse de Rafael León şi interpretate Concha Piquer, mai ales:
"Carvalho şi-a amintit imediat cântecul. L-a fredonat, mai întâi şovăitor, apoi ceva mai sigur, cu ajutorul lui Bromuro. Lustragiul îl cânta în stil flamenco, iar cântecul era o tonadilla. Dar Carvalho l-a lăsat să cânte".

Iar Montalbán se explică, invocând argumente aproape similare:
"...sunt pasiunea mea din copilărie. Serialele radiofonice şi cântecele pe care le ascultam. Mi-am dat seama că, în vremurile acelea, unii asociau arta şi literatura cu Elliot, iar alţii cu Concha Piquer. Cântecele de atunci îmi evocă un peisaj şi, cum aparţineau unei epoci stagnante, foarte fragilă, foarte sensibilă, ele sunt de o mare gingăşie, care reflectă un substrat trist. Textieri ca Rafael de León erau minunaţi, dacă le analizezi cântecele în plan sentimental".

Cântecul - şi romanul - aduce în prim plan mitul bărbatului aşteptat de o femeie, de preferinţă într-un port, iar în Mările Sudului Carvalho reia tema şi i-o reaminteşte Anei Briongos, amanta din San Magín a constructorului Carlos Stuart Pedrell, căruia îi spune:
"Femeile nu se învaţă minte niciodată. Încă mai cred în marinarul străin, înalt şi blond ca berea".

Câteva rânduri mai încolo, foarte cultul Carvalho parafrazează câteva versuri de Thomas S. Eliot şi îi spune Anei Briongos:
"Niciodată nu v-a spus că aprilie era luna cea mai plină de cruzime? Niciodată nu v-a spus că voia să citească până se întuneca şi iarna să călătorească spre sud?",

Frazele evocă fără nici o îndoială versurile eliotiene:
"Aprilie e luna cea mai plină de cruzime: [...] Citesc, aproape întreaga noapte, iar iarna plec în Sud".

Cultura populară a lui Pepe Carvalho e legată de anii copilăriei şi adolescenţei. Acelaşi roman e plin de referiri la poezia lui Luis Cernuda, Baudelaire, García Lorca, dar şi la Jules Verne (şi Insula misterioasă, una din lecturile preferate de Carvalho, în copilărie) şi John Le Carré. E adevărat că de multe ori referinţele culturale din Seria Carvalho sunt provocări ale autorului, care încearcă să-l pună pe detectiv în faţa oglinzii marilor mituri şi autori ai genului: Smiley, Spade, însuşi Le Carré, Ambler etc.

Ceea ce unifică şi dă sens culturii populare carvahliene - niciodată opusă, ci complementară culturii elitiste - e memoria. Ea e îi permite atât să-şi amintească vechile cântece (unul cântat de Los Panchos în Crimă în C.C.) cât şi să identifice (în Păsările din Bangkok) un peisaj asiatic cu câteva pagini din Kipling, citite probabil tot în copilărie.

Duce explicit cu gândul la cultura populară carvahliană şi Roza din Alexandria. De pildă, Charo şi Carvalho merg la cinematograf, pentru că Charo vrea să vadă un film cu Nick Nolte, care i-a plăcut în debutul său din serialul american Om bogat, om sărac, dar descoperă că cel mai mult îi place actorul Jean-Louis Trintignan, şi începe imediat să fredoneze melodia genericului.

O serie de observaţii similare se pot face şi cu privire la romanul cu care începe Seria Carvalho în România. Nu insistăm asupra lor, căci pot fi uşor sesizate. Şi, oricum, nu vor fi acestea singurele surprize aduse de acest roman, prin a cărui lectură cititorului român i se deschide un nou drum prin literatura spaniolă.