Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un prozator scurt de cursă lungă


Marius Chivu, pe marginea unei cărţi de Cristian Teodorescu

21.03.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cristian Teodorescu
Maestrul de lumini şi alte povestiri
Editura Curtea Veche, 2007


Citiţi un fragment din această carte.

*****

Un prozator scurt, de cursă lungă
Volumul colectiv de proză scurtă Desant '83 a fost considerat încă de la apariţie manifestul tinerei generaţii de prozatori optzecişti şi, implicit, al unui nou mod de a face literatură. Volumul reprezenta cu adevărat "o dată importantă în literatura română", cum spune(a) clişeul, şi n-ar fi putut purta un titlu mai potrivit în contextul cultural al ultimului deceniu comunist. Departe de a fi, totuşi, un volum omogen, criticii literari au remarcat conştiinţa teoretică superioară generaţiilor anterioare de scriitori. Autoreferenţiali şi intertextuali, prozatorii deceniului opt căutau mai degrabă posibilităţile artistice ale textului însuşi decât pe cele ale realităţii. Cum foarte exact s-a formulat, lumea însăşi căpătase atributele unui vast şi enigmatic text. Aşadar, prima şi cea mai importantă dintre caracteristicile comune ale literaturii "desantiste" era tocmai explorarea acestei lumi textuale prin adoptarea unei game variate de procedee mai mult sau mai puţin experimentale.

Dintre cei optsprezece scriitori prezenţi în volum, majoritatea debutanţi, unul făcea încă de pe atunci notă discordantă. În chiar prefaţa volumului, Ovid S. Crohmălniceanu îl numea pe Cristian Teodorescu, căci despre el este vorba, "explorator realist excelent de medii profesionale mărunte" (s.m.). Criticii literari care au întâmpinat şi comentat ulterior pe larg volumul au întărit ideea realismului prozei lui Cristian Teodorescu oarecum în răspăr cu entuziasmul textualist al congenerilor săi. Miza literaturii lui era însă alta, deşi nu-i lipsea dexteritatea unor abordări narative mai speciale. Nicolae Manolescu remarcase "proza apropiată de maniera tradiţională" pentru ca în cronica la debutul individual cu volumul Maestrul de lumini să vorbească din nou despre "realismul prozei" sale şi să-l numească "cel mai cuminte dintre prozatorii generaţiei '80, cel mai tradiţional în perspectivă şi cel mai puţin inventiv în tehnicile narative". O frază care, la vremea respectivă, părea că mai mult ia decât dă. De altfel, o simplă privire peste dosarul receptării critice a Desant-ului e de-ajuns pentru a observa că, deşi i-a fost apreciat în unanimitate talentul de povestitor şi de analist, faţă cu formulele textuale înnoitoare şi sofisticate programatic ale majorităţii prozatorilor generaţiei, critica literară i-a acordat, totuşi, lui Cristian Teodorescu mai puţină atenţie. Cu toate astea, exceptându-l pe Mircea Nedelciu care nu mai e, la aproape un sfert de secol de la acel volum colectiv, doar Mircea Cărtărescu, Ioan Lăcustă şi Cristian Teodorescu mai contează astăzi în proza scurtă românească. Şi asta fără ca vreunul dintre aceşti scriitori - printre puţinii profesionişti ai scrisului de la noi - să-şi fi schimbat fundamental maniera de a scrie în tot acest timp în care, până la urmă, experimentele textuale s-au (auto)consumat rând pe rând. Miza pe micul realism s-a dovedit a fi, până la urmă, o mână de cărţi câştigătoare.

Un alt aspect comun important al generaţiei de prozatori optzecişti, şi căruia Cristian Teodorescu i-a rămas fidel până astăzi, era predilecţia pentru mediul social marginal umil, pentru lumea micilor funcţionari, a muncitorilor şi a ţăranilor, a navetiştilor şi a pensionarilor, oamenii simpli şi comuni, mai degrabă needucaţi - deşi intelectualul mărunt nu lipseşte din acest mediu captiv undeva în istorie -, în fine, oameni care-şi trăiesc în tăcere rutina unei vieţi modeste fără prea mari satisfacţii şi fără imprevizibil, însă cu neliniştile, frustrările, problemele şi micile lor mari drame domestice sau sufleteşti. O lume "reală până la exasperare", cum inspirat a spus Radu G. Ţeposu, precară dar cu o mitologie proprie surprinzător de complexă. O dată cu volumul din 1985, Maestrul de lumini, Cristian Teodorescu s-a dovedit a fi unul dintre cei mai buni povestitori şi analişti ai acestui mediu, capabil să "citească" în detalii tensiuni existenţiale adesea nebănuite, dar, mai ales, să păstreze tonalitatea povestirii în monotonia echilibrului dintre ironie, patetism şi idealizare. Cristian Teodorescu descinde în acest mediu, îşi ascultă şi îşi tratează personajele - faţă de care are o simpatie neutră, o indiferenţă uşor sentimentală - cu naturaleţe şi înţelegere curioasă.

După '89, când realitatea nu mai era tabu, ci, dimpotrivă, devenise un subiect de dezbatere publică, scriitorul a intrat cu succes în jurnalistică. Nu a renunţat cu totul la scris şi volumul Povestiri din lumea nouă, publicat în 1996, nu abdică de la micul realism, numai că mediul şi, implicit, tipologia personajelor sunt în pas cu tranziţia din postcomunism. Bişniţari şi mici afacerişti, şomeri şi parveniţi, emigranţi şi foşti nomenclaturişti populează o lume mai pestriţă ca niciodată. Ritmul de viaţă (şi chiar de moarte) e altul, rutina e înlocuită cu nesiguranţa şi, mai ales, cu senzaţionalul, schimbările se succed uneori ameţitor răzbunând letargia lumii de altădată, frustrările "noii lumi" nu mai vin din interdicţia politică ci din nedreptatea socială, existenţa oamenilor comuni rămâne precară căci problemele n-au dispărut, doar sunt de altă natură, derizoriul a căpătat o anume virilitate a libertăţii... Scriitorul nu îşi pierde curiozitatea, însă se implică emoţional şi adoptă o morală cu care să pedepsească comportamente şi, în fond, să stăpânească această nouă lume cu repere confuze şi personaje în derivă. Bântuiţi de trecut sau, dimpotrivă, obsedaţi de prezent sau îngrijoraţi de viitor, oamenii acţionează contradictoriu. Tensiunea nu mai e dată de resemnarea existenţială, ci e provocată tocmai de capcanele supravieţuirii zilnice.

Îngerul de la benzinărie, apărut în 2003, are semnificaţia unui come back. Povestirile nu mai sunt supuse tentaţiei şi presiunii unei morale, poate şi pentru că, aşa cum mărturiseşte autorul însuşi într-un cuvânt înainte, pentru prima dată devine propriul său personaj. Scriitorul nu mai este doar un observator al celorlalţi, îşi este propriul observator, acum are el însuşi o istorie în spatele lui, a devenit un martor. Iar întâmplările nu mai ţin atât de ritmul banal al vieţii, cât capătă aura irepetabilului şi îşi caută semnificaţiile. "Şi ultimul boschetar cu apucături de milog sau şomerul cel mai neînsemnat fereşte de curiozitate publică măcar o întâmplare care face din viaţa lui ceva ce nu se va repeta niciodată, chiar dacă uneori întâmplarea aceea nu s-a întâmplat decât în mintea lui" spune Cristian Teodorescu. Dacă în volumele anterioare descriptivismul lipsea aproape cu desăvârşire, ritmul era alert iar textul redus la minimum necesar, de data aceasta, prozatorul are mai multă răbdare şi insistă acolo unde altădată urmărea drămuirea eficientă a mijloacelor narative.

Multe ar mai fi de zis, dar şi mai multe au rămas de citit. Antologia de faţă, adunând cea mai mare parte dintre cele mai reuşite povestiri ale lui Cristian Teodorescu, se deschide acum generoasă. Aşezaţi-vă comod şi sunt sigur că, o dată citită şi ultima pagină a cărţii, veţi fi aflat deja tot ceea ce n-am apucat să vă spun aici. Maestrul de lumini şi celelalte povestiri aşteaptă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer