Scene şi personaje la Vălenii de Munte

Oraşul Vălenii de Munte nu este un caz tipic de comună devenită oraş peste noapte, în timpul regimului comunist, prin industralizare "forţată". Nici unul atipic, de localitate care s-a dezvoltat brusc după Revoluţie, datorită unui potenţial economic sau turistic deja existent. Deşi teoretic se află în circuitul turistic, oraşul nu s-a transformat într-o destinaţie de vacanţă, aşa cum ar fi sperat locuitorii săi. Rămîne în continuare un "popas" în drumul spre Cheia. Obiectivele sale "turistice" sînt puţine şi destul de anoste. Totuşi, preţul caselor şi al terenurilor a crescut, mai ales în ultimii ani. Este primul oraş de provincie unde s-a creat un parc industrial pe ruinele fostei fabrici de armament. De la gloanţe, la sicrie pentru export. Se pare că înfiinţarea parcului a redus rata şomajului. Din acest punct de vedere, oraşul are o "poveste de succes". Oare? Adevărul este că mi-era teamă să nu găsesc aici o lume amorţită, absolut banală. Nu a fost aşa. Lipsa "subiectului" jurnalistic te face să simţi altfel povestea locului. Farmecul discret al provinciei. Frînturi dintr-o Românie pe care o cunoaştem prea puţin. Şi care apare uneori la ştiri, doar ca decor al faptului divers.

Am încercat să simţim pulsul oraşului

În centru. Într-o zi obişnuită de vineri. Centrul înseamnă de fapt strada principală, intens circulată de maşini "în tranzit", cu blocuri de patru etaje, la parterul cărora sînt magazine diverse, în general cu aspect de bazar. Aici se plimbă cu un mers unduitor, de parcă tot timpul le-ar răsuna în urechi ritmuri latino, adolescentele în grupuri, îmbrăcate în jeanşi la fel şi cu telefoane celulare cu clăpiţă la care vorbesc non-stop. Nu comunică între ele decît prin chicoteli scurte, între două apeluri. Băieţii însă nu se văd pe nicăieri. Aici, la ora 14,20, o doamnă se grăbeşte cu un ghiveci mare în braţe din care se iţeşte o plantă de apartament. Un ficus. La ora 14,45, aceeaşi doamnă, ceva mai relaxată, intră într-o cofetărie şi iese cu un pachet. La 15,10, doamna plimbă un căţel în lesă. Are gesturi uşor obosite, se aşază pe o bancă din parcul central. Alături, cîţiva bărbaţi joacă table şi o femeie mărunţică, desprinsă parcă dintr-o snoavă cu iz rural, smulge nişte ierburi pe care probabil că le consideră de leac, căci le strînge într-o sacoşă din plastic. În tot acest timp, de la balconul unui bloc, o bătrînă într-o vestă tricotată a privit strada, în aceeaşi poziţie, aplecată peste balustradă. La un moment dat, şi-a mişcat doar buzele pentru a se conversa preţ de cinci minute cu o altă bătrînă, aflată jos, pe trotuar. Pe un stîlp de iluminat este fixat semnul acela rotund, albastru, care indica pe vremuri un telefon public cu fise. La telefonul public cu cartelă, două, trei persoane au format o coadă. O fetiţă ţine receptorul la ureche şi rîde. Un grup de domni cu pălării aşteaptă în faţa unui birou notarial. Vorbesc gesticulînd. Unul dintre ei agită un act. Un băiat în trening împarte un covrig cu un cîine vagabond. Nimeni nu se grăbeşte. Ai senzaţia că mereu eşti într-o nouă dublă. Sau că urmăreşti la nesfîrşit reluarea fazei, din alte unghiuri.

În gară. La Vălenii de Munte opresc acum doar două trenuri. De altfel, destinul oraşului se leagă, într-un mod ciudat, de traverse. O legendă locală spune că aici îşi are originile turnul Eiffel, datorită unei inovaţii feroviare a unui inginer de-al locului, un colaborator apropiat al faimosului Gustave. Oraşul însă nu are turnuri. Doar un monument al eroilor, alb şi kitsch, care a costat Primăria o grămadă de bani. Un personal vine dimineaţa de la Ploieşti, iar perechea lui, de la Măneciu, după-amiaza. În preajma orelor cînd se lasă barierele, gara se animă. În rest, e complet pustie. Doar, din cînd în cînd, oameni care traversează şinele, în timp ce mănîncă covrigi calzi. La autogară. Aici sînt cîteva bodegi veşnic pline şi un chioşc cu "pîine pe vatră". Vînzătoarea de la pîine l-a "angajat" pe unul dintre consumatorii permanenţi să măture trotuarul din faţa chioşcului. "Îmi dă şi mie de-o ţuică!" - ne face el cu ochiul. Îşi pierde echilibrul, se împiedică. Nimereşte în gunoiul pe care tocmai l-a strîns. O ia de la capăt. Un Jaguar negru, parcă scos din cutie, dar care îţi inspiră, fără voia ta, un dric, vine în viteză şi frînează în parcarea goală, stîrnind praful. E patronul dughenelor. "Un şmecher!" - zice beţivul. O haită de cîini vagabonzi întîmpină maşina. Latră, se reped ca să muşte anvelopele.


Au luat-o razna.

În piaţă. Doar duminica e zi de tîrg cu de toate. O mare de lume. Vin comercianţi cu marfă de prin satele din apropiere. Nu mai au unde să-şi "parcheze" căruţele. Miroase a grajd şi a mititei pe grătar. Primăria a interzis manelele. În faţa barului "S.C. Pilda SRL" se bea bere în picioare. "Vă dăm o mătură? Un aspirator!" - se agită un tînăr trîntind cu mătura de pămînt, ca să vadă clientul cît de rezistentă e. Un bătrîn îşi prezintă plantele medicinale. "Pentru hemoroizi!" Un altul îţi bagă în sacoşă o ştiucă proaspătă. "Uite-o pe nebuna oraşului!" - ni se atrage atenţia. E o fată într-o fustă scurtă cam şui care se hlizeşte în faţa unei grămezi cu praz. Ne abordează un maseur stradal. "Vă doare spatele? Nu vreţi un masaj? Prima oară e pe gratis!" Începe să-l maseze pe operatorul cu care filmăm. Un bonus: îi spune şi de ce boli suferă. Ceva la ficat, cu rinichii oareşce probleme, să bea multe lichide. Cu capul? Parcă, parcă. De la stres. "Sînteţi norocos! Acolo jos n-aveţi nimic!" Chiar lîngă piaţă e casa sculptorului. E bucureştean, dar a ieşit la pensie şi s-a mutat la Văleni ca să poată lucra în linişte. Face măşti. Ni-l arată pe Andrei Pleşu. Îi spunem că nu prea seamănă. Îl şterge de praf. "Lasă, nea Pleşule, că am de gînd să te refac!" Pentru Andreea Marin a avut drept model o poză dintr-o revistă. Pe Paulo Coelho l-a sculptat, deşi n-a citit nici o carte de-a lui, pentru că îi place "modul în care abordează... în gîndire". Îl are şi pe Ion Iliescu, dar în primul moment nu-şi mai aduce aminte cum îl cheamă. Doar că a fost preşedinte. Pe Becali însă nu-l mai are, căci i l-a dat chiar lui Becali, cînd acesta a trecut prin oraş. "Am vrut să-i fac cadou masca, dar pînă la urmă el mi-a plătit-o cu zece milioane. Dup-aia s-a vehiculat că mi-a dat două sute de milioane... ei, asta nu-mi place la Văleni! Oamenii. Că sînt răi!" Colecţia de măşti se intitulează "Caracterele".

"La doi tei". Pe consumator, nea Gheorghe, zis Neamţu, zis Cicerone, l-am agăţat pe stradă, l-am tîrît cu forţa în cîrciumă, deşi prea treaz nu era el şi i-am făcut cinste cu ţuica pe care o primisem cadou de la un producător. Am aşteptat să i se dezlege limba. Ca să ne spună sincer şi cinstit dacă îi place să trăiască la Văleni. Prima dublă: "Păi, îmi place. Nu ştiu ce nu-mi place! E un aspect, e o privelişte... aici ai tot ce vrei!". La o altă masă, cîţiva tineri se amuză. Dubla a doua: "Ce îmi place? Ceva nu e perfect. Cît e Văleniul de-mpuţit!". Tinerii rîd şi aplaudă. Dubla a treia: "Ce nu-mi place?! Trotuarele, canalizare nu există... pe vremea lui răposatu' era mai bine!". Unul dintre tineri are o privire uşor suspicioasă. Dubla a patra şi ultima: "Păi, nu-mi place, şi ştiţi de ce? Că a venit toţi, de şi-a făcut vile, şi-a trîntit case...". Tînărul se ridică şi vine spre mine. "De ce faci mişto de tata?". Îi pusesem aceeaşi întrebare pentru a patra oară, căci mă aşteptam la răspunsuri diferite, pe măsură ce sticla se golea. Acum mă uit la băiatul dat cu gel şi presimt începutul unui conflict. Totuşi, atmosfera se destinde repede. Ciocnim cu toţii. Pace şi prune! (urare din bătrîni).

La locul de muncă. În mica hală, vreo zece bărbaţi muncesc, cu chipurile acoperite de măştile de sudură, în timp ce patronul, unul dintre foştii ingineri ai fabricii de armament, îi prezintă investitorului francez afacerea sa. S-au cunoscut pe Internet şi s-au plăcut. Apoi s-au întîlnit. În curînd vor semna şi contractul. Francezul produce în ţara sa lumînări de mari dimensiuni, iar românul, tot în ţara sa, îi va produce francezului suporţii din fier pentru lumînările lui. De ce nu-şi face francezul suporţii la el acasă? Pentru că la ei, munca manuală a dispărut cu desăvîrşire. Cel puţin aşa susţine. Sau a devenit prea scumpă. Dacă îi place la Văleni? Ridică din umeri, ca şi cum n-ar avea prea mare importanţă şi o lasă pe soţia sa să vorbească în locul lui. Soţia e relaxată de parcă s-ar afla într-o perpetuă vacanţă. Ne spune că e surprinsă pentru că în Franţa, oraşele mici sînt în general foarte îngrijite şi cochete, aşteptîndu-şi vizitatorii. La noi însă, e cu totul altfel. Ce înseamnă altfel? Nu vrea să jignească pe nimeni. Pur şi simplu situaţia e diferită.

Pe strada Ciprian Porumbescu. Un nume predestinat. "Pe strada asta toţi cîntăm... nu e unul care să nu aibă un instrument în casă!" - ne zice Cuşurică. Seamănă cu un jazzman mulatru din anii '30. Are prestanţă. Ciupeşte din cînd în cînd corzile viorii, pentru a marca un moment important din discuţia noastră. Sau pentru a se convinge că preţiosul instrument pe care îl are de la un "litier celebru" mai este încă acolo, pentru a-i susţine afirmaţiile.

Lăutarilor din Văleni li se spune japonezii. "Pentru că avem boală pe ei. Noi sîntem lăutari autentici, dar acuma au venit orgilii astea, apeşi pe buton şi cîntă singure... aşa că japonezii ne-au stricat nouă treaba!". Apare şi Gică al Florenţei. Ten ciocolatiu, alură de mafiot sicilian. Vorbeşte puţin. Are însă tăceri şi zîmbete semnificative. Ce ar face dacă i-ar pica din cer un milion de dolari? Ar asfalta străzile oraşului ca să fie mai frumos. Ar da la săraci. Şi-ar face o casă, două, poate că şi-ar lua şi o maşină. Dar nu ţine foarte mult la bani. Chiar şi fără ei se consideră un om fericit.

La hotelul "Ciucaş". Plantat de comunişti în centru, chiar lîngă casa memorială a lui Iorga. Vopsit într-un galben de capac de closet. Autorităţile vor să-l transforme în spital municipal. Recepţionera se uită la noi şi clipeşte des. Oare ce trebuia să facă? Aha, să ne ceară "un buletin, vă rog!". O cameră, 40 de lei noi. "Chiar avem bere Ciucaş, aici la recepţie. O ţinem la rece. Poftiţi cînd doriţi!" - încearcă un schimb de amabilităţi, cu o atitudine mămoasă. Noaptea, în hotelul gol, începi să te simţi ca într-o carte celebră de Stephen King. Prin reţeaua de ţevi defecte auzi apa curgînd şi bolborosind. Tristeţea te cuprinde încet. Ai senzaţia că adormi în măruntaiele unui animal bătrîn, în agonie, pe care nimeni nu-l ajută să moară. Curînd toţi bolnavii din Văleni vor cădea în depresie.

La şcoală. Directorul i-a chemat pe copiii "dotaţi" ca să ne povestească despre viaţa lor la Vălenii de Munte. Au cîştigat premii pe la olimpiade. Poartă uniforma liceului, fără a se simţi stînjeniţi. Mă deranjează însă "textele". De parcă le-ar fi învăţat pe de rost, deşi nu le găsesc probabil prin manuale. Vorbesc despre Uniunea Europeană cu dicţie şi cu glas cîntat, aşa cum recitau odinioară cei mai conştiincioşi din generaţia mea poeziile dedicate partidului. Apoi, o fată frumuşică sparge gheaţa. În timp ce bîţîie din piciorul gol la glezna căruia atîrnă o brăţară, spune că nu-i place la Văleni pentru că nu are unde să se distreze. Nu sînt discoteci destul de cool. N-au decît un singur festival, şi ăla al ţuicii. Ceilalţi au şi ei încercări timide de a mărturisi că au de gînd să plece din oraş. Unul, pentru că vrea să-şi deschidă o firmă IT. (În Văleni, pînă în urmă cu doi ani nici nu exista Internet.) O fată, pentru că vrea să meargă la Facultatea de limbi străine şi dup-aia prin alte ţări. O alta speră să găsească un job la Bucureşti şi să trăiască acolo, însă ne asigură că se va reîntoarce la Văleni. Cînd va ieşi la pensie. Ce reprezintă pentru ei oraşul natal? Cei mai mulţi spun că e aer curat. Cîţiva - că nu e mediu infracţional. Că nu au tentaţii. Şi asta e bine. Majoritatea cred că oraşul lor va deveni în scurt timp "un important centru de convergenţă social şi economic", aşa cum era prezentat pe un site "oficial".

La plecare, am rămas cu senzaţia că n-am "prins" pulsul oraşului, cu toate investigaţiile şi analizele de rigoare. E ca şi cum ai încerca să pui un diagnostic unei inimi care, după cîteva bătăi puternice, posibil extrasistole, abia dacă se mai aude, apoi se opreşte de tot, ca să o ia din nou vioaie din loc, după un timp. Tensiune fluctuantă. Se recomandă un păhărel de ţuică, dimineaţa pe stomacul gol.


Un tur al oraşului:

Localitate: Vălenii de Munte, judeţul Prahova.

Populaţie: 13.296 de locuitori.

Prima menţiune documentară: în 1431 este pomenit ca "tîrg al secuienilor" şi vamă pe drumul Teleajenului.

Obiectivele turistice: Casa memorială "Nicolae Iorga", Muzeul Etnografic "Valea Teleajenului", Muzeul de Ştiinţe Naturale "Cultura prunului" (amenajat în incinta fostului cinematograf), Muzeul de Artă Religioasă şi Şcoala de misionare naţionale şi morale "Regina Maria", biserica Mănăstirea, Casa memorială "Nicolae Tonitza".

Scurtă prezentare, la zi: "Astăzi oraşul Vălenii de Munte este un centru de convergenţă social şi economic regional, fiind cunoscut printr-o mare unitate industrială de conserve din legume şi fructe, ca şi printr-o întreprindere de exploatare a nisipului cuarţos".

Afaceri: Parcul Industrial "Vălenii de Munte", o investiţie totală de aproape paisprezece miliarde de lei (amenajat în incinta fostei SC "Uzina Mecanica Vălenii de Munte" SA - o fabrică de armament) care se întinde pe o suprafaţă de 23 ha. Aici îşi desfăşoară activitatea peste 21 de firme cu capital român sau mixt. Se produce aproape orice: de la brichete din rumeguş, la sicrie pentru export şi tricouri pentru "Disneyland". Oficialităţile spun că experimentul numit "parc industrial" a redus şomajul de la 38% la 5%, în numai un an.

Oraşul are patru statui, un monument, un liceu, două hoteluri şi o pensiune, nici un cinematograf, nici o librărie.