Radu Jude, intempestivul meta-contemporan: arrêt sur image

Am văzut la Eforie (sala) noul fillm al lui Radu Jude (Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii) și mi se pare perfect. Atît echilibru în exces, atît exces cît doar o tușă și atît urlet muzical - mozartianul Johnny Rotten - îl fac deja un clasic în chiar toate sensurile cuvîntului. Nu întîmplător i-a fost dedicată deja o carte. Reunește generații, ca un patriarh. Apare și Arsenie Boca atîrnat la retrovizor - că doar ne trimite cu privirea în urmă, înapoi -, așa da, cu de toate. Și infinita secvență cu crucile de margine de drum: n-a mișcat nimeni în sală, ne-a încercat pe toți, se va preda la școală. Artă rară. Voi scrie.
 
Asta am scris imediat după vizionare. Între timp, mai ales în presa franceză (Libération - după Le Monde, care scrisese entuziast, de două ori - "dada" și "punk", între altele, după festivalul de la Locarno -, apoi platforma AOC) - poate nu întîmplător Franța - au apărut cronici elogioase și lungi interviuri.
 
Acolo, deci, a ajuns mesajul artistului, pe țărmul ăla de ocean a nimerit deja sticla lui, și repede - chiar dacă nu complet, dar nu asta contează. Să vedem la noi.
 
Încă nu o să scriu, nici eu, pe îndelele, despre noul film al lui Radu Jude, între altele și pentru că vreau să citesc mai ales interviurile din presa franceză cu el - în care această presă vede un continuator al lui Jean-Luc Godard.
 
Și, într-adevăr, Radu Jude citează Noul Val. Dar trimite, mai puțin explicit, și la marile, epocalele, definitivele invenții ale avangadelor "istorice", care - simptom extrem de interesant și de dătător de speranță - revin la artiști tineri și foarte tineri, mai ales din fotografie - care mi se pare arta actuală cea mai avansată, sau arta cea mai avansat actuală -: colajul și montajul. Adică manipularea imaginii mai ales prin oprirea ei, prin de-fluidizarea și prin împiedicarea-denunțarea periculoasei ei plasticități.
 
Or, Radu Jude filmează fotografiind. Dincolo de "poveste", filmele lui sînt fotografii ale (a-supra, cf. infra) actualității.
 
În anii 1960, noua stîngă filosofică franceză, multiplu post-belică, adică în acelașim timp post-marxistă, post-existențialistă, post-fenomenologică și, deja, post-structuralistă (revolte anti-metafizice avortate, recuperate), care avea să devină, evadînd din îngustul cadru național, French Theory, Foucault-Deleuze-Derrida-Lyotard, s-a străduit să-l recupereze/deturneze pe Nietzsche și pe Heidegger, superb-eroic efort de a-i smulge extremei drepte armele din mîini pentru a le întoarce, deopotrivă (așa cum se trage final, în filme, cînd ești încercuit: de jur-împrejur), și împotriva extremei stîngi etc.
 
Or, în comentariile, mai ales foucaldian-deleuziene, la Nietzsche a fost elaborată, pornind de la Considerațiile... nietzscheene, o foarte interesantă și solidă teorie a intempestivului sau inactualului, care mi se pare perfect congruentă cu ce face acum Radu Jude.
 
Împotriva "suivismului" și a contemporanului ca modă și supunere - in-actualul, în sens de contra-actual, de in-trare în contra curentului in-actualitate, dar din curent în falsul actual sau în actualul morbid.
 
Filmele lui Radu Jude, cu ultimele două în frunte (cel deja menționat și Babardeală cu bucluc sau porno balamuc), intervin in-actual, intempestiv în actualitate, actualizînd procedee ale avangardei și neoavangardei ca o cură împotriva "chill-ismului" cool-ist nu actual, ci simplu și pur "acum-ist", nou și extrem(ist) de banal avatar al nihilismului burghez globalizat, totalizat, totalitarizat.
 
Arrêt sur image se traduce "tehnic" prin "stop-cadru", dar este vorba de fapt de oprire nu atît sau nu doar a imaginii, cît și, mai ales, a-supra, asupra imaginii: cum spuneam, Radu Jude filmează nu (atît) pentru a povesti, cît pentru a fotografia, pentru a ne arăta, forțîndu­-ne, prin "exagerare" - adică mărire, "developare" -, să vedem. Dar deja mult mai înțelept, cu mai multă și adaptată artă: forțîndu-ne blînd să rîdem de noi înșine. Rîsul e singura medicină.
 
Arta se repolitizează înțelepțit istoric deci - Doamne ajută și la mai mare!
 
Pentru că, concomitent, filmele lui Radu Jude operează, mai ales, cum semnalam, prin umor, o blîndă, "hoață", cu adevărat pedagogică, post-avangardistă de data aceasta, apropiere a publicului actual, mai ales tînăr, de experimentalismul îngemănat formal și politic - dar post-estetist - al avangardelor.
 
Atît "acum-ismul" actual, adică auto-aservirea hiper-individualist-hedonistă inevitabil narativă și hiper-sensibilă, sensibilist-emotivistă (ce poate fi mai fragil, mai problematic, mai puțin "tare" decît identitatea, persoana, eul etc., închiderea și persistarea în ele care devin prizonierat, încarcerare, delir), cît și avangardele înseși, sînt, prin reluarea patosului celor din urmă și prin punerea lor în contact, în conflict, în fricțiune cu "actualul" normativ, puse într-un raport, într-o tensiune de "in-actualitate" intempestivă care creează, deja, scînteia și chiar flacăra marii arte, a artei adevărate.
 
Voi reveni-continua.