și hamletul din mine face hybris

În anul întâi de facultate s-a organizat o dezbatere cu un titlu - cu siguranță mult mai academic decât vrea mintea mea să-și amintească acum, cert e că ne-am împărțit pe două echipe: echipa Hamlet și echipa Don Quijote. Aveam dreptul s-alegem care pe cine susținem și a cui nebunie ne e mai la îndemână s-o apărăm. Țin minte c-a fost o forfotă stranie, că-n două minute aproape toți colegii s-au năpădit pe bietul Hamlet, să-i legalizeze hybrisu - că eram și deștepți, numa cu hybris în gura ne-auzeai la țigări în curtea școlii, depășirea măsurii din aroganță, citam din profa de istorie a teatrului universal, deh, hamlet era așa un fel de rock-star în anul I, băieții ar fi dat orice să-l joace și fetele se topeau în fața unui super-man fucked-up <>nobr>care-n secolu 21, dac-ar fi trăit, băga terapie pe pâine. Și-n fine, mai rămăseserăm trei bezmetici care intraseră în team Don Quijote, iar potențiala noastră victorie era atât de improbabilă ca lupta lui cu morile de vânt. Eu habar n-aveam s-argumentez și nu voiam neam să accept regulile dezbaterii. Pledoaria mea era când molcomă, când furioasă, când total nefondată, când nesusținută de argumente, ce să mai, ne băteau de dracii ne luau colegii din team Hamlet.

că știu io de la tataia că n-ai făcut tu lumea strâmbă și n-o s-o îndrepți tu și că faptul că Hamlet vrea să pună lumea la loc înapoi în țâțâni nu-i ok!

Liniște. Atâta m-a dus pe mine capul să zic. Și-atunci, ca și acum, pe pârtia discuțiilor față-n față cu oameni al căror papagal a-nghițit alfabetul și a căror gură se deschide într-o elasticitate profund rotundă a cuvintelor care țâșnesc în discursuri lungi și frumoase, creierul meu își scrântește neuronii și sinapsele hibernează automat. Atunci iau pixul și scriu. Eșecul a fost total și nu-nțelegeam o lume în care nebunia vindicativă a unui Hamlet câștigă în fața demenței poetice - totale - a unui Don Quijote. Înfrângerea s-a terminat cu un eseu de zece pagini pe care l-am scris. Mă răcorisem. Habar n-aveam că-n următorii ani, dezbaterea asta avea să-și ducă mult și bine lupta în mine. C-aveam să mă-ntorc adesea la noțiunea de hybris,
oedip face hyris?,
face, răspundeam în cor ca niște asistente la seral care tratam febra unui bolnav de scarlatină, mândri de diagnostic,

habar n-aveam că și eu puteam să depășesc măsura din aroganță fără să fiu erou tragic, că și eu am un mini-hamlet care se zvârcolește și care uneori ar alinia lumea la dungă într-un zvâc aproape socialist, în care neputința mea ar fi vrut să pună lumea înapoi în țâțâni, s-o corecteze c-o riglă peste degete, s-o niveleze cât să nu-și mai zbată pulsarea în niște tâmple, ale mele, care se simțeau datoare să zvâcnească la fiecare nedreptate a universului, la fiecare început de război pe-un petic îndepărtat al continentului, la fiecare tragedie care se-ntâmpla în spitale, la fiecare moarte pe nedrept, la fiecare politician burtos și incapabil, la fiecare preot care-și uita menirea, la fiecare om care-mi interfera principiile cu neprincipiile lui. Și hamletul din mine mă stresa. Stresul devenea așa, un fel de varicelă a spiritului. Mă mâncau dinții de nervi, mă dureau firele de păr că de ce-i așa și nu altfel. Că nu știu și nu pot uneori să-mi acordez mica mea lume la lumea mare în care viața se-ntâmpla așa cum tre-să se-ntâmple. Și-atunci mă-ntorceam la vorba lu bunică-miu, n-ai făcut, tataie, tu lumea asta strâmbă și n-o s-o îndrepți tu!

Pe vremea când încă mai ajungeam la mormântul lui și nu-mi dădeam jos ochelarii sub care ochii mi se bulbucau a plâns, îl tot întrebam, fără s-audă nimeni, bre, tataie, eu cre-că tu m-ai lăsat cu fraza neterminată, că nici Dumnezeu n-a făcut lumea strâmbă, deci pe cine dăm vina?, și poate că bunică-miu ar fi zis sau mi-ar fi răspuns cu un banc, sau cel mai probabil m-ar fi lăsat să mă prind singură care-i faza cu lumea asta.

Și cine la tinerețe n-are un mic hamlet răzvrătit înăuntru care știe el mai bine cum stă treaba? Mie mi-ar fi plăcut să am un Don Quijote. Aproape să nu-nțeleg răul și să-nfulec dintr-o halcă a universului care mi-a revenit la naștere cu toată bucuria unui creier în miez de alergare, când dopamina n-are timp să judece și strâmbe din nas ca un țânc alintat.

E dimineață. N-am mai scris de o grămadă de timp. Hamletul din mine doarme. În lume a mai început un război. Afară-i toamnă. Cafeaua e aburindă. Liniștea e stranie. Eu sunt atâta cât sunt. Binele poa-să ajungă la toată lumea. Răul e uneori necesar. Morile de vânt fac cucui nesăbuinței. Don Quijote se-ndepărtează. Hamletul se face mic. Viața merge înainte pe poteci în care lumea e atât cât trebuie de scoasă din țâțâni. O pereche de mâini poate să țină în mâini o sigură lopată. binele făcut se face bumerang și-n zborul către cer, se-mprăștie în miliarde de fire de candoare. Căci nu-i așa?, frumusețea va salva lumea. Întotdeauna.