La colțul de rușine

Care Barbie, nenică?, maximul pe care l-am primit a fost o păpușă răpciugoasă de la tanti Luluța din piață, de unde-mi luam și inele din tinichitablă care-mi lăsau pete de mov jegărit în jurul degetelor la contactu' cu apa. Gemenele aveau bebei care făceau pipi-apă printr-o găurică. Mă uitam la ei ca la felu' paișpe, că cum naiba e posibil să existe așa ceva într-un ciuruc de oraș în care Norielu' din reclamele la Minimax - pe care le prindeam la vecina Dumi de la patru -, era un tărâm care se găsea undeva în Australia, la hăt distanță de marginea lumii - unde trăiam eu. Și uite cum nesuferitele alea de gemene mi-au dat lumea peste cap într-un ianuarie din anii 2000, când se făcea paradă de cadouri la școală, după vacanța de Crăciun. Bă, mama, Moș Crăciun nu-i același pentru toată lumea?, dacă da, eu de ce le pieptăn pe zgripțuroaicele astea plăsticoase, cu păr de lână plin de câlți, și urâtele astea știrbe se lăfăie-n paradisul jucăriilor? Și dacă nu, înseamnă că Moș Crăciun nu există? Și mi-era un fel de ciudă.

Glob pământesc. Asta am mai primit în anul ăla în care am mâncat pe datorie de la tanti Nunți, că fusese an greu. Ăla-i anul în care a venit bâlciul în oraș și la care nu m-am dus pe motiv de vărsat de vânt, că n-aveam bani să mă dau în mașinuțe. Și-i tot anul în care n-am primit rechizite noi de la metro și nici maletă pe gât de la Dorally. Aveam doar o bluză spălăcită de c-un an în urmă și pe cuvânt că mă gândeam că nu cred să fi existat în istoria primelor zi de școală a tuturor copiilor, umilință mai mare decât penarul îmbâcsit de cerneală stătută și maleta decolorată la subțiori de-o transpirație semi-plăpândă a unei fetițe care miroase a săpun Dove. Într-a patra, de ciudă că sclifositele se dădeau cu Dalin Kids și mamele lor cu parfumuri șpanchi de la Avon, i-am furat lu R. revista lu mă-sa, uite-așa, de-a naibii. Că R. venea-n fiecare zi și-și flendura fițuica aia frumos mirositoare pe la nasul nostru. Fetele plimbau p-acasă timp de-o săptămână revista de la Avon ca pe sfântu Graal, încercuind produse cât mai multe. Își alegeau care mai de care fel și fel de bijuterii și rujuri care miroseau a betadină. Și eu băleam la Noriel și mașinuțe tamponate-n timp ce mâncam bullying pe pâine, că părinții mei hipsteri dădeau bani pe casete cu Led Zeppelin, cărți, bere și lăutari. Că mi se servea iubire la mic dejun, dimineața și seara și umor cu kilu de șapte ori pe zi?, nu conta când la douășase de ani, la prima ședință la psiholog, pe canapeaua ultra îngrijită cu miros de lavadă, m-a bușit plânsul fiindcă-ntr-o zi, cu mulți, mulți ani în urmă, gemenele m-au invitat la ele acasă, unde pâinea se tăia cu cuțitul și hainele erau protejate de-un șervețel din material, nene, - șervețel din material?, io mă ștergeam la gură cu mâneca de la hanorac!, în fine, - și m-au ținut pe scara blocului:

Dacă vrei să te joci cu noi, trebuie să numeri până la o mie.
Ș-am numărat.
Și încă o dată.
Și încă o dată.

Până când ușa nu s-a mai deschis și-n dup-amiaza aia, uitându-mă-n oglindă, mi-am zis c-o fi de la strungăreață. Că-s urâtă și slabă. De ce s-ar juca cineva cu mine? N-a contat că aia a fost dup-amiaza când mama cu tata și sor-mea m-au dus pe-un deal la Adamclisi și ne-am dat de-a dura prin iarbă, printre cetăți, cu toții. Aveam pistrui și strungăreață și niciun prieten.

Și de ce plângi?, întreagă psiholoaga.
Fiindcă copiii sunt răi. Și copiii n-ar trebui să fie răi c-un alt copil.
Și-mi suflu mucii după care râd.

Ah, treaba cu copchilul ăla mic dinăuntru, tapetat cu amintiri și traume semi-hilare, există, și nu numai că există, țâșnește de undeva din adâncuri și te trage de mâneca cu o forță netăgăduită a nevoii de-a fi văzut și scos afară, întins pe-o planșă și iubit. Ah, deci bullshitul ăsta se contorizează undeva într-un sine care sare șotronul peste capul lui, ironizându-l până-ntr-o zi de adult, când faci prima oră de terapie și șervețelele de pe masă își găsesc rostul într-un bocet copilăresc. Ți l-ai ținut la colțul de rușine mult prea mult și acuma-și revendică drepturile ca să mergi mai departe, mai puțin șchiop de-o droaie de lumină, care ești tu, ăla micul, care te face să rămâi bun și blând, în goana vieții-n care mai dai din când în când, cu cotu-n capu unui altuia.

Colțul de rușine.
Am fost pusă de șaptișpe ori la colțul de rușine în anul în care nu știam să număr descrescător, o învățătoare l-a făcut văcar pe tata și la școală m-au suspectat de-un fel de încetinire a minții. Colțul de rușine e o coală albă unde copilul mâzgălește cu vină. În stomac ai fluturași de frică și colțul de la rochiță e-ndoit de degete frământate că-i ceva greșit cu tine.

Adevărul e c-am bătut-o pe R. A venit cu casa lu Barbie la școală. Era uriașă. Atât de mare c-avea grădină, piscină, mașină decapotabilă și dressing. În pauza mare, și-a lăsat casa ca pe-un exponat, pe catedră. Am amușinat-o ca o pisică-n călduri. Întâi de la distanță. Pe urma m-am apropiat. Voiam să văd cum se simte părul blond de păpușă Barbie adevărată, chit că R. ne-a spus clar că nimeni n-are voie să se atingă. Păi '¥tu-ți mucoasa pământului, ba o ating, ce-o să fie? R. m-a prins și mi-a aruncat c-un cub de lemn în cap. Am bătut-o până i-a dat sângele pe nas. Colțul de rușine. O zi întreagă.

Când o să fiu mare o să am toate păpușile Barbie din lume.

Nimeni nu ia-n seamă furia unui copil pus la colțul de rușine. Poate că ăla a fost anul în care nedreptatea mi-a strepezit dinții-n așa hal, încât am înghițit-o-n stomac. Și tot ăla a fost anul în care, stând atâta amar de vreme la colțul de rușine, cu privirile pironite pe corpul meu anemic și firav, mi-am îngăduit timp să-mi visez visele cele mai mari. Poate că ăla a fost anul în care am visat la bunătate ca la gogoșile cu cană ale bunicii. Așa, că mi se părea că-i mișto dacă ai casa lui Barbie, s-o împarți și nu înțelegeam de ce generozitatea nu-i la fel la toți oamenii. Colțul de rușine e un mare rahat. Visez cu vină. Dar totuși. Visez.