Snowflakeși. Sau câtă forță e-n fragilitate

Când am luat una dintre cele mai grele decizii din viața mea, mi s-a spus băi, snowflake, tu n-ai stomac pentru meseria asta, mă.

Băi, pulică frânaru, aș fi ripostat, dacă aș fi avut un pic de strop de curaj neamputat. Stomac înseamnă să vrei s-o iei de la capăt, știind că poți s-o dai în bară nasol rău de tot. Dah. Noi, snowflakeșii, noi generația-anxietate, noi generația-atac-de-panică, noi generația-terapie, suntem ăștia care trăim într-o lume în care poți să ai de toate, să poți să fii orice și să te trezești într-o dimineață că n-ai nimic, decât un junghi surd în piept cu care nu știi ce să faci. Suntem ăștia de-am învățat să localizăm durerea-n corp, neputința-n gât. Suntem ăștia de-ncercăm să ne turăm motoarele unui tupeu de-a zice: nu, mă, uite-așa. Nu înseamnă nu. Suntem generația care-și maturizează mușchii în era burnout, într-un social-media bombardant, în case cu televizoare care vând dezastre la plic, războaie la o aruncătură de băț. Suntem generația care și-a încremenit potențial primul sărut, prima dragoste, primul sandviș împărțit, primul sex într-un pat de cămin mizer, prima beție, primele party-uri cu miros de vomă și vin ieftin, într-o pandemie mare cât un pătrat de zoom, infectat de pixeli. Suntem ăia de ne-am pus pe hold respirația și-am asistat, în direct, la efectele unei lumi care-ți apasă umerii pe stern.

Da, băi, snowflake, să fi trăit tu cozile din comunism, războaie și alte cele.

Da, mă, pulică frânaru, aș mai fi zis, dar de-aia noi ne numim snowflakeși și voi mileniali, gen X, baby-boomerși și așa mai departe.

Snowflakeși. Sau câtă forță e-n fragilitate.

Habar n-am. N-am mai scris de-un car de timp. De-atât de mult timp mi-au tăcut cuvintele, încât am învățat cât cântărește un ghem de furie, un fir de neputință, un grăunte de liniște, un maldăr de fericire. Nici măcar nu știu de unde să m-apuc atunci când scriu. Nici măcar nu știu unde vreau s-ajung. Nici măcar nu știu dacă risipa de cuvinte aruncate-n zadar nu se contorizează într-un păcat al literaturii proaste. Literatură, sanchi. Un fel de jurnal-obosit. În fine.

M-am păcălit ani de zile că-s milenială. Cu cheia la gât. Sunt un snowflake în toată regula. Și nimeni, niciodată, n-o să mă poată jigni cu apelativul ăsta, ca și cum fragilitatea e un beteșug care trebuie ironizat și scofâlcit sub bocancul puterii. 27. Cre-că e ceva cu vârsta asta. Se coboară cortine ale unei închipuiri în care te-ai construit și te-ai trăit, ca apoi să ai îngăduința să te dezasamblezi și să-ți palpezi durerile unor lucruri pe care nu ți-ai dat răgazul să le trăiește, nodulii unor nu-uri pe care nu le-ai spus, descleștarea unor ochi care și-au culcat privirea-n tăcere și zâmbetul unei speranțe că maturizarea doare, dar că e unul din cele mai dulcege lucruri care se poate întâmpla. Adultul își întinde membrele uriașe care plătesc facturi și iau decizii, își întinde creșterea forțată în mici riduri și kilograme-n plus, sau în niște beri băute cu trena unei mahmureli cumplite, adultul se face mare înăuntrul unui copil care bate din palme, în continuare, atunci când merge acasă și primește mâncarea fericirii: cartofi prăjiți cu ou și cu salată, sau găsește întâmplător, volumul La Medeleni, pe-un raft prăfuit din bibliotecă.

Acasă a fost și rămâne locul în care mă simt snowflake și nu doare.

Se ia o dimineață și se molfăie lumina între gene, alene, disecându-i căldura. Se ia un pat cu așternuturi curate și un corp care-și tăvălește somnul lung și bun. Se iau două picioare de om care-și culcă mersul în papuci vechi, curați și moi. Se încropește un drum somnoros către bucătărie. Se ia o mamă frumoasă și veselă și un abur de cafea care se-nghite pe nesimțite. Se ia un bună dimineața și o dată cu el, se ia pe limbă recunoștința că viața te trăiește în dimineți de duminică. Se ia un tată care vine acasă la prânz. Se ia un scaun și tatăl se așază, liniștit. Vorbește. Respiră. Râde. Ascultă muzică. Se ia o zi de duminică, cea mai frumoasă zi de duminică, și se trăiește.

*
Era o perioadă când capul mi-era greu de gânduri și oameni care-și colcăiau nestarea înăuntrul meu, și-atât de greu ce mi-era capul, că-mi îndoia spatele spre în jos. Erau niște firicele care-mi spintecau fruntea și erau niște ghemotoace nasoale care săreau coarda-n stomacul meu, care torcea a fel și fel de neputințe. Eram eu, cu Bucureștiul hurducăind înăuntrul meu, cu viața care se balansa încolo și-ncoace, eram eu, ghemuită și cu un dor teribil de liniște. Niciodată nu mi-a fost mai dor de liniște ca-n perioada în care uitasem că duminicile sunt făcute să-nchei socoteli, să bați covoarele-n plămâni, să le scoți praful ș-apoi s-o iei de la capăt. De-aia m-am dus acasă. Fericit e-acela care are unde să se mai ducă acasă. Nu-ți dai seama de asta decât târziu, târziu în timp.