Să punem cricul planetei: s-o sprijinim în pace

Nu știu ce Venus s-o fi strecurat în casa soarelui, nu știu ce Jupiter și-a scrântit ordinea într-un colț de univers, nu știu ce șah cosmic joacă Dumnezeu cu stelele, nu știu ce piuliță s-a deșurubat lumii de-i hurducăie balamalele, nu știu ce car mare și-a răsturnat oful peste pâcla deasă de nori, nu știu petic de umanitate moțăie-n front, la datorie, de-ajunge pământul să schelălăie a liniște. A nevoie de liniște. Nu știu în ce secol mi-e dat să trăiesc, nici de ce dăm la schimb pacea pe-o istorie pe care o cunoaștem. Nu știu de ce lumea merge spre înapoi, bagă-n marșarier și-și ciocnește civilizația de-un zid al barbariei în adn-ul căruia sângele milioanelor de morți își spumegă somnul veșniciei premature. Nu știu ce se va scrie în manualele de istorie peste cincizeci de ani, nici cum or să disece sociologii cauzele și efectele unor întâmplări care se-ntâmplă, și la care asistăm dând din coate, având păreri, tăcând sau fiindu-ne frică. Nu știu ce ocol prin tranșee trebuie să mai facem, nu știu câte acatiste trebuie să se mai scrie, nu știu câtă ură trebuie să se mai consume în numele liniștii. Nu știu când bunul-simț s-a politizat, nici când omenia a devenit ideologică, nici când dreptatea s-a transformat în activism. Nu știu de ce, așa, parcă dintr-o dată, apărând dreptul la viață, îl castrăm cu moarte. Nu prea mai știu multe.

Mă-ntreb dacă la baza evoluției a orice nu stă cumva un ocol teribil de karmic. Nu știu dacă nu cumva linia dreaptă și lină din punctul A spre punctul B n-ar fi teribil de seacă fără măcar o șerpuire cu sens. Nu știu dacă nu cumva o serpentină a destinului care se cuibărește în niște mațe agitate, nu e mai necesară decât înaintarea molcomă și sigură. Nu știu dacă nu cumva lumea e clădită pe principiul unei mușcături care naște izgonirea din rai, nu știu dacă nu cumva viața-și întărește mușchii veșniciei printr-un Iuda și treizeci de talanți, nu știu dacă nu cumva spânul face din Harap-Alb să fie Harap-Alb, nu știu dacă nu cumva răul odată făcut își întoarcele sulițele și din sângerarea lui, apare nevoia. De bine. Nu știu dacă nu cumva, un ocol teribil de karmic, face ca lumea și istoria să fie așa cum e. Nu știu nici de ce într-un ocol cad victime, nu știu de ce într-un ocol planeta spumegă a zoaie și a sudoare, nu știu ce-are a face poluarea, nici ura, nici boala, nici suferința, nu știu de ce umanitatea intră la apă, nu știu când darul cel mai de preț al libertății, liberul arbitru, ține, uneori, în mână un AK-47, o bombă, un sentință la moarte, o mână cu care se scrie Main Kampf.

Mai știu doar că uneori, prin darul cel mai de preț al libertății - liberul arbitru -, se compune Matthäus-Passion, se scrie Idiotul, se pictează Noapte înstelată, se construiește Notre-Dame-ul, se ridică spitale, se face voluntariat, se luptă pentru pace, se vindecă boli, se face așa că, dintr-o dată, dintr-un hău care pare gol și negru, răzbate un soi de lumină orbitoare care e tot omul. Singura ființă capabilă deopotrivă de lumină și-ntuneric, de pace și război, de negru și alb, singura ființă care întrupează toate contrastele lumii. Nu știu dacă nu cumva la baza lumii stă un ocol teribil de karmic, care nu face decât să stoarcă din noi tot binele prin aparentul rău de care ne împiedicăm. Nu știu dacă nu cumva liberul-arbitru e cea mai sofisticată invenție. Nu știu dacă nu cumva de noi ține să punem cricul planetei: s-o sprijinim în pace. Și poate că atunci licuricii de pe Marte or să producă energie solară și cerul o să găzduiască delfini și aerul o să se curețe de praf ca o căpșună cu porii deschiși și grâul o să se facă pâine până în Africa și cancerul o să devină o simplă furnicătură care nu doare și lumea o să fie iar un loc de joacă în curtea din spate. Și-abia atunci, într-o abia a șaptea zi, Dumnezeu o să-și dea șorțul jos, o să-și aprindă un trabuc și mai că și-ar spune c-ar mai da o raită de pe pământ, că prea seamănă cu raiul.