Monstrul din canapea (sau un alt text despre anxietate)

Uneori stă lângă tine pe canapea. Are zoaie-n ochi. Uneori trage de colțul păturicii roz în care te-ascunzi la două amiaza-n pat. Îi faci un ghiont cu piciorul. Dai volumul mai tare la serialul prost cu care-ți prăjești creierii, alteori deschizi geamul, faci curățenie obsesiv, speli vasele a șapte mia oară, alteori îți aprinzi o țigară și-ți păcălești sistemul nervos că-i liniștit, îi calmezi spasmele închipuite, te pui pe pauză preț de cinci minute nenorocite în care-ți tace capul. Doar că ea stă pe canapea. Te privește. Te-amușinează. Te-așteaptă să te-ntorci. Să fută pumni și picioare liniștii. Să te-apese pe piept cu cruzime. Uneori, îți faci curaj ca un puradel și-o înfrunți; ia, mă, dă-n mine, unde o să lovești de data asta? În inimă. Te lovește-n inimă. Te imobilizează-n păturica electrică roz, te-nfofolește-ntr-un atac de panică care-ți crește pulsul la cote de infract inchipuit, îți toarnă găleți de gheață-n vene și patruj' de grade în broboanele de pe frunte, și nu-i nimic mai cumplit decât galopul inimii amestecat cu senzația de cald și frig în același timp. Îți transpiră palmele. Singurătatea huiduie a ciudă-n capul tău. Și ea râde în timp ce tu te zvârcolești, în timp ce încerci să te explici și nimeni nu-nțelege. Fiindcă ea n-apare la nicio radiografie. Inima-i perfectă și creierul e intact. Maxim ai un pic de anemie și cam atât. Și totuși, futu-i gura mă-sii, de ce doare? De-a dreptul. De ce dor mușchii?

Alteori mergi pe stradă. O vezi c-aleargă-n urma ta cu un țopăit caraghios. Iuțești pasul să-ți crești dopamina, numeri secundele la semafor, faci înmulțiri în cap, zâmbești oamenilor pe strada, Dumnezeule, n-ai mai făcut asta de-un car de an, dar acum ai fi în stare să faci orice. Să te cațeri pe munți, să-ți iei o vacanță-n mijlocul stagiunii, să pleci acasă. Ai face orice pentru liniște. Dar ea stă acolo, te privește ca un îndrăgostit care bălește să-și cuibărească tentaculele-n tine. Du-te-n gâtu' mă-tii. Îi zici. Și-ți aprinzi o țigară nervos. Du-te-n gâtu' mă-tii, m-auzi? Ce nu știi e că nu funcționează așa. O vezi cum își crește pulsarea ca nasul lui Pinocchio. Te bag în pizda mă-tii. Și mergi cu ea mai departe. Ce vrei de la mine?, ăh?, zi ce vrei și-ți dau. Doar că nu vine cu răspunsuri simple. Are căile ei. Care de cele mai multe ori te lasă fără aer sau uneori pur și simplu îți pompează un țiuit în urechi pe care nu-l auzi decât tu, sau pur și simplu îți contractă mușchii atât de tare că te doare splina și spatele. Cel mai des n-ai aer. Respiri pe jumătate. Și nu-i nimic mai obositor decât respiratul pe jumătate, micșorat de-o nicotină care te păcălește că nu mai doare. Nu mai bei alcool.

După trei beri devine frumoasă. Aproape că-și deschide și ea o bere. Stați liniștiți, faceți glume, are umor, nemernica, are umor cu carul. În singurătatea cârciumii, aproape că-ți zice ce vrea de la tine. De cele mai multe ori răspunsul e de-o simplitate a dracului de enervantă. Să stai locului. Du-te-n gâtu' mă-tii. Îi zici iar. Uite că nu stau. Doar că atunci când o îngropi cu alcool, noaptea, dimineața-ți apare în pragul ușii urâtă, buhăită, mai mare și mai nemiloasa decât c-o zi înainte. Așa că faci o pauză.

Și tot nu stai. Așa că te-ndoaie a plâns într-o zi de toamnă cu douășapte de grade la cafeneaua de lângă teatru. Un plâns ca de doliu, doar că nu conține moarte, un plâns d-ăla visceral, care nu știi de unde vine, dar pare că țâșnește de undeva din mațe. Ai repetiții, potolește-te, nimeni nu vrea să vadă la repetiții un semi-actor îndoit de plâns cu atacuri de panică din senin. Îl înghiți și te ștergi la gură ca o femeie ușuratică, te dregi cu cafea și țigări; îți cari plânsul în cearcăne pline de nesomn. Începi să repeți și se face liniște. Cineva ar trebui să analizeze creierul actorului când intră pe scenă, în pseudo-realitatea în care se-aruncă și pur și simplu sinapsele funcționează altfel, inima respiră, căile neuronale sunt autostrăzi cu asfalt brici pe care decolezi fără nevoie de caca, pipi, sete; răceala se face mică, nasul se desfundă, plămânii respiră, inima pompează sânge. Adrenalina. Devii disperat de-adrenalină. Ți-ai injecta-o-n vene numai ca să-ți amorțească senzațiile astea.

La ieșire din teatru te-așteaptă. Țanțoșă și zâmbăreață.

Hai acasă, îi zici. Ca un bărbat sătul de nevastă-sa care-l pisează la cap să nu mai stea la cârciumă. Treci acasă. Că știi că-n altă parte nu se duce. Și mergeți prin Bucureștiul care-ți hurducăie-n stomac, mergeți la pas și tăceți. Din când în când își face milă și te lasă să respiri. Te lasă să te bucuri de apus și te mai și-ntreabă din colțul gurii, semi-arogant:
Ia zi, fraiero, de când nu te mai bucurat de-un apus?
Du-te-n gâtu' mă-tii. Și râdeți.
Mă lași și pe mine să dorm la noapte?
Poate. Îți zice. Și te ia de mână.
Mi-e dor de-acasă. Îi zici. Mi-e dor mereu.
Știu.
Știe. Știe tot. De-aia a și venit.
Puteai să fii puțin mai blândă.
Vin de ani de zile pe vârful picioarelor și nu mă bagi în seamă.
Ai dreptate.

Și te iei la bani mărunți. Și-ți aduci aminte milioanele de momente în care a stat lângă tine și te-a pândit. Ca de exemplu căscatul înainte de fiecare premieră pus pe seama deochiului, sau durerile de stomac de când ar fi trebuit să zici nu și ai zis da, sau furia, oh, nenorocita de furie care-ți micșora neuronii la fiecare zbierăt aparent din senin. Era acolo de mult, dar n-aveai ochi s-o vezi, nici timp s-o asculți.

Ajungeți acasă. Te lasă să dormi.

A doua zi o scoți la alergat. O lași s-alerge cu tine la stadionul dinamo timp de cinci kilometri. Apoi o pui în mic dejun, ouă cu avocado și freshuri sănătoase. Se urcă pe bufet și linge o înghețată a copilăriei. Lasă-mă să respir, te rog, lasă-mă să respir. Te las, dacă mă lași să stau aici pe bufet. Nu asta zic toți?, n-o enunță toți psihologii în sintagme deștepte despre acceptare, mindfullness și alte bullshituri despre care altădată râdeai de te căcai pe tine crezând că tu ești intangibil?, că dacă bunică-ta la nouășpe ani cu doi copii acasă, care se ducea cu vaca la păscut, n-a avut anxietate, tu când ai de toate, de ce dracu ai avea-o?; nu toți avem? Așa că-nveți că singura cale e s-o lași să fie. Când vorbești cu ea se face mică, jucăușă. E chiar amuzantă și are o tolbă de-ntrebări pe care ți le pune dacă ai răbdare s-o asculți. Monstrul se face mic, are un fel de inimă, care-i a ta și care-i bandajată. Sub bandaj s-ascunde frica. Un mamut uriaș peticit cu milioane de fire nervoase de frici mici acumulate care-și pulsează agitația-năuntrul tău.

Uneori, în unele dimineți, beți cafeaua împreună. Și-a aprins o țigară și-a pornit Greta Van Fleet. Tocmai ați venit de la alergat. Sunteți transpirate. Dușul curge, apa devine fierbinte, centrala pornește a căldură, ouăle fierte stau decojite pe bufet. S-a cuibărit înăuntrul tău și s-a făcut liniște. A durat mult. Și cel mai nasol e că c-aveai ochelari de cal. Chestia din păturica roz, monstrul cu șapte capete, era un fel de labrador negru cu ochi blânzi care cerea atenție și-nghețată, dar tu n-ai avut răgazul să i le dai.

Nu te mai ascunde, mi-au spus toate lucrurile și toate sentimentele pe care am încercat să le leg la ochi.

Apa fierbinte curge pe corpul meu. În bucătărie, un bărbat mătură rămășițele unor atacuri de panică, cinci kile de magneziu și beri fără alcool. În casă miroase a lavandă. Și-a ochii mei care învață să respire răsăritul.