dacă iubești un om suficient de tare, poți să-l strecori în paradis

Dumnezeu e-n tot și toate, dacă-i spui asta unui copil, nu scapi neterorizat de întrebări. Într-o zi mama a trebuit să-mi scoată capul din mașina de spălat pentru că-l căutam pe Dumnezeu. Altădată am rupt o jaluzea de plastic sperând c-o să-l găsesc pitit pe-acolo, ca un răvaș într-o plăcintă dintr-un film american. Apoi am început să-mi decapitez păpușile, să bat bebeii de jucărie, să omor gărgărițe, că poate Doamne-Doamne, dacă-i provocat, își scoate capul și devine prietenul meu. Într-o zi mi-am denumit broasca țestoasă Iisus și-n alta, în sfârșit, am întrebat-o pe mama dacă Dumnezeu e-n tot și toate de ce nu mi-l arăți? Mama a încercat, săraca, să creeze povești cât de cât inteligibile pentru un copil de cinci ani. Când mi-l arăta în icoane, vedeam un băiețel care nu zâmbește niciodată. Începeam să-i spun glume, să-l gâdil, să-l rog să se joace cu mine. Nimic. Atunci am lăsat baltă toată chestiunea asta cu Dumnezeu și am decis că-n îngeri e mai comod să cred. Mi-i instalam pe umeri ca pe niște epoleți și mergeam țanțoș prin lume știind c-am doi protectori care m-ajută să nu-mi scrântesc glezna când sar elasticul sau să câștig la nouă pietre sau s-o fentez pe mama să facă cartofi prăjiți cu ou două zile la rând.

De Paște bunică-mea mă ducea la biserică să mă-mpărtășească. Vinul era partea mea preferată din slujbă, dar nu când îl îndoiau cu pâine. Atunci îl scuipam într-un maldăr de iarbă din fața bisericii, sperând că nu mă vede nimeni. Fă, Lenuțo, tu așa ai crescut-o pe nepoată-ta? Vezi c-a scuipat împărtășania, paradisul gâlcevesc al țațelor se dezlănțuia în practica lor preferată: mă trăgeau de obraji cu-atâta forță încât i-am zis lu bunică-mea că dacă femeile astea își mai înfig degetele în fața mea mică, s-ar putea să le scuip și pe ele.

Eu de ce n-am voie-n altar?, pentru că femeile n-au voie-n altar, de ce n-au voie femeile-n altar?, uite-așa, că n-au, taci din gura aia o dată. De tăcut tăceam, dar mă desprindeam de poalele bunică-mii și fugeam în locul interzis. Oricum joc fotbal, scuip și mă-mbrac ca un băiețel, n-o să-și dea nimeni seama că-s fetiță. Preotul m-a văzut, m-a luat în brațe și m-a scos afară. Fără nicio explicație. În tot timpul ăsta, scoteam îngerașii de pe umeri pe uliță să facem cele mai mari năzbâtii și farse. Din când în când mă uitam spre cer și-l întrebam în șoaptă pe Dumnezeu dacă n-are chef și el să vină să facem broscuțe-n Dunăre, dar nu-mi răspundea niciodată. Sau încă nu învățasem că Dumnezeu nu răspunde cu vorbe, dar e atât de inventiv încât întinde mâini imaginare când nici nu te aștepți.

Dup-aia am intrat la școală și au început să mi-l predea pe Dumnezeu. Mi-au spus că dacă nu țin corect degetele când fac cruce după rugăciune, o să mi se strecoare diavolul în palme. Cine e diavolul?, e ceva rău, care o să te ducă-n iad, ce este iadul?, e opusul raiului și e plin de-un foc care te arde. De ce pizda mă-sii m-ar arde un foc? Nu înțeleg mare lucru și nu-nțeleg de când Dumnezeu a devenit un fel de bau-bau de care trebuie să-mi fie frică. Mami, ce-nseamnă că trebuie să-mi fie frică de Dumnezeu?, cine a zis că trebuie să-ți fie frică?, la școală, așa au zis. Mama trebuia să inventeze pentru mine raiul, să-mi explice credința, să m-ajute să dorm noaptea fără să-mi fie frică de drăcușori. La noi în familie Dumnezeu era ceva cool și mișto. Era-n spriț, și-n romanțe, și-n solo-ul lui Ritchie Blackmore, în poezie, în filme, era în știință, în doctori, în minuni, într-o carte a lui Blaise Pascal, într-o pictură, era așa, peste tot, fără să pară că ne deranjează sau să ne sperie. Era o chestie tare în care să crezi, că rău n-avea cum să-ți facă.

Dup-aia mama și tata au început să cumpere cărți despre reîncarnare și fără să știu ce-nseamnă, bănuiam că au și ei căutările lor și asta mi se părea foarte sănătos, drept care, într-o zi, la ora de religie am spus că eu cred în reîncarnare și m-a dat afară de la oră, cu absență-n catalog. Cam atunci a fost vremea când am început să cred că pot da răspunsuri greșite când vine vorba de Dumnezeu. În altă zi, un profesor ne vorbea despre versetele satanice, iar eu am ridicat mâna și am zis: tata citește chiar acum cartea asta de suliman rajdi. Să-i spui să nu mai citească, e păcat. Măi, tata, de ce citești cărți deochiate?, l-am întrebat, tata și-a mușcat limba a râs și mi-a zis să nu uit niciodată ca Salman Rushdie este unul dintre cei mai mari scriitori de pe lume și că lui Dumnezeu îi plac oamenii deștepți. A doua zi m-am dus la școală și i-am zis profesorului că Salman Rushdie este cel mai mare scriitor din lume. Atunci el mi-a zis dacă n-ar putea tata să-i împrumute și lui cartea. Nici acum n-am înțeles despre ce crezuse respectivul că e cartea asta. În fine.

Îmi plăcea să cânt prohodul de Paște. În primul rând pentru că-mi plăcea muzica, apoi pentru că Vlad dintr-a noua era și el în strana băieților și ne făceam ochi dulci. Pe-atunci, vinerea mare era așa, o treabă importantă. S-aduna tot orașul la biserica din deal. Te-mbrăcai frumos, te parfumai, treceai pe sub masă, aprindeai lumânări (nu știai pentru ce le-aprinzi, dar niciodată lumina din belșug n-a stricat nimănui), și toți copiii și tinerii făceau zarvă mare și râdeau cu gura până la urechi. Te-apostrofau că nu ești la discotecă și că ești needucat și-ți tăiau toată bucuria. Ușor-ușor, te făceai mare și dădeai skip la prohod, mergeai direct la discotecă la Giani și eventual luai lumină la doișpe noaptea, dar cam atât.

Mama și tata mă urcă-n mașină, în august. Mergem la Prislop, la mormântul lui Arsenie Boca. Băi, frate, am șaișpe ani și când văd coada aia kilometrică și soarele dogoritor care-mi amorțește scalpul, mi se face rău. Stăm la coada aia, mă bâțâi, cer apă, mă gândesc la Cristi și la cum ne-am pupat aseară, transpir ca un porc, bodogăn, în fine. Ajung la mormânt și dau să pup, să fac o cruce. N-am basma în cap. Am pantaloni scurți și un maiou. Chiar în momentul în care m-aplec și fac și eu o rugăciune-n cap, o măicuță care urlă și s-agită de zici că dau admiterea la militărie ca să plec în armată, mă trage cu putere de păr dacă n-ai decență și vii așa îmbrăcată, n-ai voie să pupi sfântul mormânt, mă uit la ea cu ură și-i zic că de-aia îndepărtați tinerii de Dumnezeu, că-l înghesuiți în practici și rituri și obligațiuni și-n fel de fel de tâmpenii de ți se ia, ți se taie tot maul, am șaișpe ani, femeie, ce să fi făcut atât de greșit în viață cât să ai o problemă că port vara pantaloni scurți? Mama și tata nu zic nimic. De apărat știu să mă apăr singură.

Urmează o perioadă în care nu mai calc în biserică. De crezut cred în continuare, nu cred să fi existat vreo perioadă în care să mă fi îndoit că există ceva mai presus de mine, care face să fie bine. Mama și tata nu se bagă o secundă în treburile mele care țin de credință. Regula numărul unu. Credința nu se-nvață și nu se obligă. Ce se poate face, mai ales pentru copii, e să li se spună povești frumoase, să aibă nădejdea că există un fel de Moș Crăciun în cer cu care pot vorbi oricând. Dup-aia, când se fac mari, văd ei ce-au de făcut și de crezut. Orice cale e calea fiecăruia de care are nevoie. Dar la șaptișpe ani îmi moare un prieten care e dascăl și student la teologie. Și ăla-i punctul în care pentru mine e clar ca lumina zilei că dacă n-aș crede, aș lua-o razna. Un an de zile merg în fiecare duminică la biserică. Apoi din ce în ce mai rar, pentru că nu mai am timp. Dar îmi place. E liniște. Pentru mine e întotdeauna liniște când intru în biserică. Și asta e tot ce contează.

Dup-aia m-am îndrăgostit de-un om care nu crede și i-am spus să stea liniștit, că dacă iubești un om suficient de tare, poți să-l strecori în paradis. Apoi oamenii au vrut să mă provoace la discuții, să mă convingă, să-mi demonstreze că nu există, că după moarte e totul și eu tăceam. Măi, oamenilor, credința e poate una dintre cele mai intime chestiuni din lume. E atât de intimă că și îngerii pe care-i purtăm în noi, tac când întrevăd o brumă de Dumnezeu într-o adâncime de om prea ocupat, prea plin de el, prea încărcat de treburile lumești, luminând un petec de ochi, un licăr de faptă bună, o facere de bine, o rugăciune pe care n-o aude nimeni. Afară de cine trebuie.