Și ce faci dacă-ți zice să te lași de fumat?
E doctor, normal că o să-mi zică să mă las de fumat.
Și o faci?
Nu știu.
Fumez de șapte ani. Puțin pentru unii, mult pentru alții, decent sau mai puțin decent - în funcție de cu ce anume compari. Sunt în cabinetul unui doctor ORL. N-am dormit toată noaptea. Mă frământ. Nu. Eu nu mă frământ. Oamenii care se frământă o fac în tăcere, în gândurile cele mai intime. Eu fac spume la gură, îmi topesc fricile ca pe ceară în urechile oamenilor care au răgaz și suficientă iubire cât să m-asculte. ORL. Ultima oară, acum zece luni când am ajuns întâmplător în cabinetul unui medic orelist, cu o problemă relativ minoră, otită medie, după un bună ziua mieros, mi se adresează veșnica întrebare: ce-i cu vocea ta?, ce-are?, mă apăr, să nu cumva să mi-o ia, să mi-o verifice, să mi-o pună sub lupă, să mi-o rezolve, hai să-ți verificăm corzile, nu, sar ca arsă. Nu. Nu vreau. Nu insistă. Vrea acasă cu la fel de multă ardoare cu care eu nu vreau să-mi diagnostichez răgușeala sexy, nisipoasă, fantastică, plină de personalitate, apanajul unui timbru superb, oh, Scarlett Johansson, ia, mai trage un pic, mai bagă un pic răgușeala aia a ta, dă-i drumul la ea, dă-ne gâjâiala aia de Janis Joplin. (Exagerez. Am încercat s-o imit toată viața pe Janis. Nope.)
Doamna doctor e sprintenă și ultra-simpatică. De la primele cuvinte mă-ntreabă dacă-s actriță sau cântăreață, mă-ndeasă în scaun, m-anunță că mă trage de limbă, eu scot niște a-uri rotunde ca niște viniluri și zgâriate ca niște cd-uri într-un casetofon vechi. Dă, Doamne, să fie o disfonie mică. Mamă, ai niște nodulași pe corzi. Futu-i mama mă-sii. Fumezi? Fumez. Lasă-te. <
Mă uit la ele și mi se face un fel de amețeală în cap. Îmi trec prin minte toate dățile în care, în genere, n-am avut timp să-mi pun problema că tre-să am grijă de mine. Câtă apă n-am dat corpului. Cât aer i-am împuținat. În câtă mai oboseală l-am lăsat să nu-și doarmă somnul. De câte ori nu mi-am pus hamuri ca de cal să mai trag, de câte ori n-am folosit scuza tinereții, dacă nu acum, atunci când?, și m-apucă un fel de milă stranie pentru două prelungiri invizibile care-mi slujesc zilnic și pe care le turez ca un pilot de formula unu, până rămân fără pneuri după o premieră sau o noapte la karaoke. Noduli. Urăsc cuvântul ăsta. Bătături. Sună mai bine. Suntem un morman cosmic-firav de mușchi, o instalație fantastică de oase și fel și fel de chestii care ne alcătuiesc. Și dintr-o dată îmi aud respirația. Aud sângele cum pompează. Aud totul unde doare. Aud bătăturile în cuvinte. Îmi simt oboseala gâtului. Îmi sunt recunoscătoare pentru fiecare bătaie a inimii. E ceva.
Pauză vocală șapte zile. Antrenament vocal. Tratament. Fără țigări. Fără alcool. A, și n-ai voie sare în mâncare cinci zile. Dacă mi-ar fi zis cineva că tre-să trec prin asta vreodată, i-aș fi râs zeflemitor în nas. Am vrut de nu-știu-câte-ori să mă las de fumat, dar nu așa, orișicum, e cu pregătire, cu un preludiu interminabil. Dar să mă las în timp ce n-am voie să mă-ndop, în timp ce n-am voie să vorbesc, în timp ce n-am voie să beau un pahar, în timp ce tre-să ajung la un botez și la încă o chermeză? Și totuși. Un doctor îți dă un verdict. Ce faci? Îl calci în picioare și-ți penetrezi viciul ca un apucat care nu poate fără el? Sau încerci? Măcar să încerci să t-e-l-a-ș-i.
(Îmi amintesc prima țigară. 9 ani. Maică-mea vindea brânză. Regulat, la orele nouă ale dimineții, suna prima clientă. Mama-și prindea halatul strâns, sprijinea țigara în scobitura fină a scrumierei, cafeaua zăcea aburindă, și deschidea ușa. Mă piteam ca un hoț. Trăgeam trei fumuri. Extaz. Săptămâni în șir. De la trei fumuri, ajungeam să fumez toată țigara. Mă, tu ori fumezi? M-a-ntrebat mama într-o dimineață, șocată, vexată, oripilată. Un pic? Apoi mama ascundea țigările și urca scrumiera pe cea mai înaltă etajeră din casă. Uneori îl așteptam pe taică-miu și-i miroseam buzunarul de la spatele blugilor. Mirosea a tutun copt, ademenitor. Și acum țin minte ziua în care a trecut de la Kent la Marlboro. Într-o zi o să m-apuc de fumat. Ar fi bine s-o fac cât mai târziu, că deja știu c-o să-mi placă al dracului de tare. Am amânat pân-pe la 20. Ce tâmpenie.)
Cinci zile-chin. Bălesc, îmi spumegă sinusurile, nasul se curăță, gâtul nu mai rage, plămânii mă țin neobosiți într-o alergare de 10 km în Cișmigiu și după 10 km aș mai vrea, mai pot, timpul se dilată, rutina mea nu mai e o înșiruire de acțiuni urmate de țigara de după - încununarea veșnică a tuturor lucrurilor, simt efectele, le simt și totuși. Să-mi bag. Ce-aș fuma o țigară. M-abțin. Fentez gândul. Dau cu mopul. Spăl vasele. Cât ține sevrajul? Iar plâng. A șaptea oară într-o zi. Și cel mai rău e că nu pot să scot pe gură niciun of, niciun mi-e poftă, niciun pizda mă-sii. Adun în mine și mă lupt cu ceva ce n-am crezut că mă poate controla într-un asemenea hal. Dependență. Ce chestie. Îmi trec prin cap toate dățile în care am judecat de pe scara ipocrită a unei moralități inventate pe care m-am suit singură, dependențele altora, dă-l, mă, în pizda mă-sii, nu vede că-i face rău? de ce nu se lasă?, și tac mai mult decât am tăcut în zilele astea când n-am mai scos un cuvânt pe gură.
E ferfeniță la mine cap. Scriu ca să-mi astup tăcerea. Scriu ca să nu pornesc știrile. Scriu ca să nu înjur statul. Scriu ca să uit ultima săptămână de trai într-o țară care-l face și pe cel mai nefumător om să-și aprindă o țigară a jale și șoc. Scriu ca să-mi mut atenția dinspre micro-drama-personală în care o pofta de țigară mă strânge de gât, către macro-drama-României în care se urlă ajutor. Și-n loc să se dea, se aruncă foc, se arde, se-astupă vieți cu ignoranță, se mor copii din mame care nu mai sunt, se zbate tinerețea sub roți scumpe de mașină conduse de derbedei pentru drugs are their life, se face viața moarte pe nedrept. Și simt cum sevrajul meu și-ar aprinde o țigară dacă mai ascultă știri.
Îmi azvârl pofta (pe ziua de azi, că prost să fie ăla care zice hop înainte să sară gardul). Și cu bricheta aprind o lumânare. Ar fi fost mai simplu să nu urăsc țara asta dacă nu mi s-ar aminti constant cât de beteagă e. Dar n-ai cum să nu uiți când cineva, oricine, strigă n-am aer, și strigătul se risipește-n gol, într-un aer al tuturor care, voi nu-nțelegeți că uneori n-ajunge?