Într-un stomac în care nici fluturii nu mai încap de-atâta dragoste

Tavanul din bucătăria strâmtă are treizeci de plăci. Coca-cola zero pe care o beau are douăzeci de pișcături pe limbă. Femeia care prezintă știrile e un pic sâsâită. Pisicile lasă trei milioane de fire de păr pe pătura roz. Liniștea are un catralion de fibre zgomotoase. Alex are paișpe fire de păr alb. Fața de masă în carouri e arsă de țigări în două locuri și jumătate. Cafeaua e îndoită cu șaptezeci de mililitri de lapte. Tutunul amorțit de soare îmi pișcă cerul gurii. Mama oftează cu șapte suspine pe minut. Tata tace în trei din șapte apeluri. O oră are șaizeci de minute atunci când n-o numeri. O oră are șapte sute de ani când în interiorul ei se-ntâmplă ceva. Un spital are zeci de femei care nasc în același timp. Un anume spital o are pe soră-mea. Un drum până la spital durează patruzeci de minute. Drumul are zece semafoare. Fiecare roșu îmi pâlpâie în stomac. Fiecare verde îmi liniștește pulsul. O recepționeră are nervii ei. Îi îndoaie în zâmbete politicoase. Neliniștea mea asamblată în semafoare, cearcăne nedormite și miros de spital, are dimensiunile unui cazan. Neliniștea mea îmi face limba să spună Tatăl nostru. Soră-mea are o tăietură duioasă pe burtă. Știu asta pentru că i-am numărat firele în gând. Tăietura zimțată prevestește miracolul. Semaforul durează un minut. Tavanul are treizeci de plăci. Mama oftează cu șapte suspine pe minte. Alex are paișpe fire de păr alb. Știu toate astea pentru că-n loc să număr minutele în care soră-mea e pe masa de operație, număr orice alte lucruri, numai ca să-mi liniștesc bătăile unei inimi care bate prea repede ca să pot să-i țin pasul. Soră-mea trimite poză. Copilul stă pe-un piept care miroase a lapte. Un țipăt are șaptezeci de decibeli. Un râset are trei cascade. Un plâns are infinitul fericirii. E bine? E bine. Mama-și proptește suspinul într-un țipăt fericit. Tata vorbește în șapte din șapte apeluri. Parcă și Alex are doar șapte fire de păr alb. Stelele fac miau. Pisicile zic lampă. Soarele cască a visare. Noaptea-și trece-n catastif încă o naștere. Nu e specială pentru nimeni. Afară de noi, ăștia, care numărăm câte pișcături simte limba când bea o coca-cola.

Un spital are șapte etaje. Etajul patru are nu-mai-știu-câte rezerve. Rezerva 407B e cea care mă interesează. Rezerva miroase e spital privat, a lenjerie curată, a păsărele care ciripesc viu și a suflu de mini-om care are ceva din sângele meu, care se-ndoaie și se gudură ca un pichinez fericit. Copilul stă cuminte pe pieptul mamei. Mă uit la el și simt cum dintr-o dată lumea mea își lărgește perimetrul să facă loc unui altuia. Îi face culcuș în cap, sertar cu de toate. Gata, creierul meu a deschis un nou raion de griji și bucurii. Le văd înșirate pe toate ca pe niște umerașe multicolore. Văd ziua-n care o să facă colici. Și ziua-n care o să-i crească dinții și n-o să știm de ce plânge. Văd prima zi de școală. Și prima notă proastă. Și prima ceartă cu taică-su. Și prima îndrăgosteală. Și prima evaluare națională. Și-ncercarea de-a alege un liceu bun. Și permisul pe care o să-l ia din prima. Și primul drum pe care o să-l facă în Vama Veche cu prietenii. Și grija c-a ajuns cu bine. Și bacalaureatul. Și prima inimă frântă. Și prima decepție. Și prima trădare. Și primul șoc. Și primul te-iubesc. Și le văd pe toate. Și-n timp ce le văd, zic asta-i iubire. Un ghemotoc de om cu păr mult și șaten care nu face nimic decât să tacă atunci când îi cânt, care nu dă nimic înapoi, dar care-ți luminează sternul ca pe-un pom de Crăciun cu miliarde de beculețe. Ne-con-di-țio-nat. Acum înțeleg. Ce-nseamnă să iubești fără să primești nimic la schimb. Să iubești, așa, că și cum n-ar exista nicio altă variantă. Să iubești un pui de om cu ochi bezmetici care abia te văd. Dar să-l iubești de să-ți alunece dorul și dragul într-un stomac în care nici fluturii nu mai încap de-atâta dragoste și-uimire.

Un pic mai târziu în timp.

O după-amiază de vară. Am multe gânduri în cap și cred că și mai multe în stomac. Uneori merg la copil numai așa, să-mi sprijin zilele în creștetul lui, fiindcă e atâta naștere în el, încât dacă-l miros se face ordine în mine. Uneori mă uit în ochii lui hipnotizanți care se cască a mirare și dintr-o dată nimic nu mai pare grav. Copilul râde. Copilul se joacă. Copilul descoperă că are picioare și mâini. Copilul plânge. Îl iau în brațe, nu se oprește. O strig pe soră-mea, ea își pune lumea pe hold și liniștește copilul. Full time job, așa îi zice, nu? Să fii părinte, nu? Uneori transpiră, uneori nu știe, uneori obosește, uneori nu trebuie să facă nimic și copilul tace, că miroase a mamă, miroase a siguranță, miroase a cămin. Uneori mă-ntreb cum se simte. Corpul de femeie care abia a născut. Timpul care nu mai ajunge. Sinele pe care ți-l dai la o parte ca să oblojești un altul. Tristețea de care nu mai ai timp. Fericirea care se învârte în jurul unui singur om. Stresul. Grijile. Că lumea uită să te mai întrebe tu cum ești, fiindcă tu te-ai făcut dintr-un om, doi, și reflectorul se mută pe minunea pe care ai săvârșit-o. Ai baby fever?, mă-ntreabă un om, întâmplător, în timp ce mă vede cum într-un parc cinci copii mi se cațără în cap. Am? Nu știu, la ce vârstă apare baby-fever-ul?, întreb, speriată, că totul e cu programare, totul e cu pregătire înainte, nu vreau să mă ia nimic prin surprindere. Baby fever. Molfăi termenii ăștia engleziți și mă pipăi să văd dacă am.

Inventez două cântece pentru S. Unul e despre cum universul explodează de-atâta iubire pentru el, al doilea e despre toate meseriile din lume și despre cum poa-să devină orice. E secolul în care pare că toată lumea s-a cam prins că toate încep din copilărie. Aproape că nu ne mai trebuie terapeut fiindcă ni se pare c-avem instrumentele de a ne diseca începuturile, traumele. Toată lumea folosește termeni aproape clinici. Toți își analizează maturitatea în funcție de câtă iubire sau neiubire au primit când erau mici. Divorțurile părinților capătă cocoașe de reproșuri ale copiilor care, mari fiind, trebuie să-și justifice neputințele. Și poate că așa e. Poate sigur că așa e. În copilărie încep toate. Și faza e că tu habar n-ai. Și de-aia mă obsedează. Gândul că un copil are nevoie de iubire și atenție ca să crească un adult sănătos. De-aia îi cânt despre iubire. Și-i vorbesc despre iubire.

Caruselul se învârte. Adorm lângă bebel cu toate gândurile astea în cap. E liniște.