But I've paid already. I don t have a credit card.
So I won't give you the car.
No. You won't. Și de ce ne-ai da-o? Și de ce am vrea o mașină? În Veneția aproape că nu există mașini. Venețienii sunt născuți din apă, în apă, au taxiuri pe apă și autobuze pe apă. Veneția e sub mare, în mare, construită pe mâl, din peștișori și sute de ani de istorie care miros a port și a comerț și a gondolieri sărați, și dacă știm asta, cum de ne-a scăpat, cum de-am crezut că o mașină cu roți o să ne facă drumul mai ușor? Suntem cei mai bizari non-turiști. Ni se dă o hartă, o aruncăm în ghiozdan: Ni se dă un google weather, nu-l deschidem. Ni se pune internetul la o aruncătură de scroll, îl nefolosim și ne decidem vacanțele într-un alabala-portocala specific tuturor lucrurilor pe care știm, noi doi, să le facem împreună, așa haotic și strâmb.
Mă copleșește hăul maritim în care intrăm cocoțați într-o barcă arhiplină pe care carabinierii o opresc fiindcă merge cu viteză prea mare. Simt totul în stomac și-mi vine să vărs peste apă toate drumurile, toată agitația care-mi râcâie corpul. Mă ține de mână, omul ăsta al meu blând, și-mi spune să mă uit în jur, să nu mă mai gândesc la mine. Ridic ochii dinăuntrul meu și văd altă lume care n-are a face cu lumea pe care o știu eu, cu betoane și cimentul și îmbâcseala de la mine de-acasă. E ca o gură uriașă de balenă blândă care a înghițit o insulă băltită-n mare. Oamenii au cozi de sirenă în loc de pași și un stomac indiferent în fața zgâlțâielilor apei. Oamenii au o limbă care răsună de pe-un mal pe celălalt și un fel de a-și duce traiul pe care nu-l înțeleg până la capăt, chircită cum sunt, în brațe de om care m-adăpostesc.
Pun piciorul pe uscat. N-ai loc nici s-arunci un băț. Pe-un petic de lume, s-aud concomitent cinci limbi. Toată lumea pare bogată, toată lumea pare că are de unde să dea, toată lumea pare că știe cum e arta turismului și slalomul prin mulțimi în care te freci, te-atingi, te-amesteci fără să vezi ce-i înainte, ce-i înapoi. Mi-e foame și mi-e somn. Îngăduie-mi să fiu impresionată de Veneția când apuc s-o văd, zic nimănui. Singurul trip advisor pe care știm să-l folosim e instinctul și drumul spre mâncare e direct proporțional cu capacitatea stomacului de-a mai îndura. Adică scurt. Nu știu să mănânc. Papilele mele sunt necivilizate așa cum mușchii mei de turistă sunt flasci și incapacitatea de-a mă relaxa se înalță falnic într-un corp care a muncit cinci luni zece ore pe zi și care și-a dorit mai mult ca orice o vacanță. Îl dresez să stea culcat, la sol, să-și odihnească oasele, să se bucure de mâncare și hotel și mai ales de ochii blânzi care-l privesc. Paste cu șuncă și smântână și pizza cu cartofi prăjiți. Asta știu să mănânc și asta o să mănânc trei zile la rând. Dacă în Grecia am putut să mănânc cinci zile la rând salată grecească cu cartofi prăjiți, pot și acum să mă bucur de mccombo-ul-carbohidrat al fericirii.
Ș-apoi Veneția se-ntâmplă. Cu străduțele ei înguste, cu mirosul de pește, cu gelateriile și bisericile și muzicanții ambulanți care cântă sara perche ti amo, cu podulețe - locuri de parcare pentru clasicele fotografii, cu muzeele. Ajung la Palatul Dogelui după o treișcinci de minute de stat la o coadă în soare. Mă uit, mă mir, obosesc, mă forțez să mă uit, să mă mir. V. A. C. A. N. Ț. Ă. Vacanța pentru mine înseamnă să mă-ntorc odihnită. Nu-mi pasă câți pași am făcut. Adorm într-o cameră frumoasă de hotel, la prânz și asta mă bucură teribil. Se înnoptează. Turiștii veterani abia își parchează somnul, noi ne punem pedale la picioare și străbatem toată Veneția. Am aer. E liniște. Sunt aproape amețită.
Viața în secolul douășunu poate să fie cu ușurință îndesată în liste și zece motive pentru care să ceva. Orice. Dacă dai un search pe google, îți marketează Veneția ca fiind unul dintre cele mai romantice orașe în care să mergi într-o escapadă. Și este. În a ști cum să-ți reglezi pulsul și interesele și pașii cu celălalt. În a învăța să taci și să te miri în tăceri. Sigur că toate reperele escapadelor romantice încep cu un before sunrise și standardul iluzoriu copleșește realitatea în care te știi cu celălalt. Îl știi cu totul. Nu e nimic din ce-ar putea Veneția să te-nvețe despre el și tu să nu cunoști. Și totuși. Mai bifez un loc din miile de locuri în care să mă mai îndrăgostesc o dată.
Bref. Ne uităm pe-nserat la un oraș care s-a întemeiat în 421, an în care România nici măcar începuturile nu și le visa în uterul unei istorii în care avea să se nască mult mai târziu. Ce să-i faci?, nu-i vina ei. Cum nu-i vina nici a noastră că suntem hăbăuci, că nu-nțelegem c-am fost oropsiți să ne naștem într-o matcă estică și că am tras bățul ăl mai scurt al unui destin care ne-a pus bocancul pe cap și ne-a făcut să ne tărâm, așa, pe ciuci, pe genunchi, să prindem din urmă trena unei civilizații de care ne lipim ca un post-it ieftin, care tot cade de pe-un frigider al lumii, și noi îl tot lipim la loc, și el tot cade... Ce să-i faci?, suntem atâta cât suntem. Și ne distingem în aeroport, la masă, la cozi, ne-amușinăm, știu că un român e român de la doi kilometri distanță. Ce să-i facem?, la noi instalează ghilotina prin politică: stârpesc cultura, îi taie capul. Și noi tot nu-nțelegem că fără ea nu se poate. Că e sursa a tot ce-i mai bun pe lume. Că de la cultură nu se moare, doar se trăiește mai bine. Ce să facem?, mai dăm o raită prin lume, mai citim o carte, mai răsfoim niște știri, mai scriem niște petiții, mai dăm un ghes forțat nevoii de-a spera că o să fie bine.
