Un om moare când moare ultimul om capabil să-și mai amintească de el

E cinci dimineața, ora la care vezica mea își dorește cu conștiinciozitate să facă pipi negreșit, constant. De cele mai multe ori reușesc să mai adorm. Nu și azi. Mă-ndes în pat, oftez, mă foiesc, mă-ngrămădesc în îmbrățișarea unui somn care se doarme lângă mine, îmi dau gândurile pe mut, ele-ncing hora la mine-n scalp, apoi îmi închipui o moară de vânt care se-nvârte și încerc să-mi învârt și eu ochii contra sensului ei - am găsit eu schema asta mai demult, că îmi dă un fel de senzație de efecte psihedelice care mă face s-amețesc și adorm, mă-ntreb cât de greșit e dacă iau o melatonină, nu-mi place să iau melatonină, așa cum nu-mi place să cred că sunt insomniacă, mă uit la ceas, încerc să-mi amintesc la ce oră am adormit, îmi închipui c-am dormit vreo patru ore numai. Ceasul deștept de la mână îmi monitorizează somnul și visele: 6 ore jumate. Tu-i pizda mă-sii, am adormit la zece jumate și mă plâng că nu pot să dorm din cauza vezicii. Sar din pat. Nedormitul devine legal, am o zi și mai lungă să mă bucur de ea.

Tre-să scriu o piesă de teatru sonor despre București, așa cum, în general, tre-să scriu. Tre-să ăsta, mă termină. Oamenii mă pisează să scriu, știi că poți să faci bani din asta, nu? Știi că e nevoie de oameni care să scrie bine? O fi, mă, o fi, dar mie-mi tot apare pe retină un citat care nu se vrea uitat de creierul meu îngălat de fel și fel de lucruri pe care le știu fără să-mi dau seama că le știu. Orhan Pamuk. Mă numesc roșu. Dacă nu dorești să ai deziluzii în pictură și în artă, trebuie să ai grijă să nu-ți faci o meserie din ele. Oricât de talentat și de iscusit ai fi, caută banii și puterea în altă parte, astfel încât să nu te superi pe artă dacă nu te alegi cu nimic de pe urma harului și a muncii tale. Dacă din actorie trăiesc, măcar scrisul să nu fie pe bani, îmi tot zic, deși n-ar strica nici ăia.

Nu mai știu. Mai deunăzi m-am pomenit pe podeaua din sufragerie cu o busolă pe care nu știam s-o mai repar. Era busola mea debusolată care nu mai știa care-i vestul și care-i estul și eram eu, ca un copil bezmetic și fericit, care părea că joacă lego cu propriile neputințe și repere rătăcite. Întotdeauna mi-a plăcut să nu știu lucruri. Să mă ferească Dumnezeu de ziua-n care o să am impresia că știu. Revin la scris. Mă oblig să scot mașinal cuvinte din creier pe-un petic de ecran alb. Scriu fără să recitesc, ceva ce mi-e total peste mână. Mă recitesc obsesiv, de obicei, dar de cele mai multe ori mă recitesc citindu-mă cum m-ar citi tata. Tre-să te muți la persoana a treia, tre-să-ți ieși din tine, tre-să vii cu ceva nou. N-am timp, tata, n-am timp. Îmi perpelesc capul cu povești pe care aș vrea să le scriu, încerc să le fac nu despre mine, dar de fiecare dată mă-nvârt în cerc și devin un mănunchi strâmt de numai câteva întâmplări pe care le rostogolesc în cuvinte diferite. Măcar scrisul să nu devină presiune, măcar atât.

Bașca mi-e frică să nu-mi scormonească alții scriitura. Că de-aia-n actorie e mai simplu. Ai un monolog, bocești și te sfâșii pe scenă, se-ntreabă vreun amărât ce-o avea, mă, fata asta, de plânge așa de abitir?, tu mergi mai departe, zici nu, io, rolul, și nu tre-să dai explicații nimănui, c-ai trăit și tu ce zice personajul ăla, tu îți vezi de treabă, închei socoteli noaptea-n pat sau dimineața la cinci după ce faci pipi cu regularitate, tu cu tine. La scris e așa, ca și cum dai din tine la vedere. Zici na, mă, luați și înțelegeți ce vreți.

Ziceam că scriu o piesă de teatru sonor despre București. De cele mai multe ori când scriu, pun pe youtube clasical music for brain power, ce-o-nsemna și asta, nu știu, rău n-are cum să facă. Azi am deschis geamurile larg. Las răcoarea dimineții unui București tăcut să-mi limpezească simțurile. Ascult. E și Bucureștiul ăsta un fel de chestie care-și cere ascultarea. Uneori mă mir ca proasta de bucuria lumii, e ceva înduioșător de frumos la dimineața asta în care mă chinui să scriu niște amărâte de vorbe. Deschid facebook-ul. În fiecare zi mai moare cineva. În fiecare zi se naște cineva. Mă sperie oamenii care, când moare un om o fac să fie despre ei. Io-te, domle, a murit cutărica, mai țin eu minte când mi-a zis în anul întâi ce genial sunt. Taci, măi, frate, că măcar azi e despre omul ăla și atât, nu poți să-ți pui sinele să joace țonțoroiul pe moartea altuia, nu e igienic, nu e firesc. Când scriu asta-mi vine să șterg și să zic cine pizda mă-tii te crezi să ai o părere până și despre asta? Dar o am. Am păreri cu nemiluita. Încerc să le tac și dup-aia mă pomenesc în interviuri că oamenii chiar mă-ntreabă care-i părerea mea despre ceva și eu tac aproape pe muțește, mă-ngrop în incapacitatea de-a articula un gând coerent.

În fine. Mă mai gândesc la o chestie. Un om moare când moare ultimul om capabil să-și mai amintească de el. Ce straniu. Ieri m-am plimbat printr-un muzeu și am văzut niște cranii. Cranii reale de oameni ireal de morți și m-a bușit râsul. Nu știu ce casting mă perpeleam că dacă l-am luat sau nu. M-am gândit că-ntr-o zi o să fiu și eu o bucățică gingașă de craniu c-un suflet care se dă pe patine într-un rai plin de căței și oameni cu umor, așa că m-am potolit. Umorul. Mor după umor. Cine n-are umor, să-și cumpere. L-aș vinde-n piață. Mi-aș propti o tarabă-n Obor la zece dimineața, un leu kilul de umor, să dea buzna oamenii să-l cumpere, să-și înceapă ziua-n râs. Pun pariu că mulți tot morcovi ar cumpăra de la tanti Tanța să și-i bage-n fund. Diseară merg la Gopo. N-am rochie. Al nuștiucâtâlea an când n-am rochie. O să m-apuce anxietatea când o să văd femei teribil de frumoase și aranjate, o să mă bucur când la unu dimineața am să-mi car berile din sânge pe două picioare încălțate-n bocanci. Nu suport să-mi fie frig.

Mă sperie depresia. Se vorbește despre depresie. Eu când eram mică depresia era un fel de OZN pe care-l tăceam cu toții-n sat. Nu prea aveai cum să te-mbolnăvești tocmai tu de depresie la cuca măcăii, știi?, eram feriți, era așa, o boală care exista în Australia sau mai degrabă-n Atlantida. Noi eream imuni, era așa, ca și cum cu jeg sub unghii și păr îmblonzit de arșiță, n-avea timp depresia să se strecoare pe sub munca la jug sau la uzină. Îi dădeai înainte, băgai fasole cu ciolan și o țuică brici și adormeai la televizor. Nu te gândeai că dacă după țuică bei încă doi litri de vin până s-adormi e posibil să ai o problemă. Eu așa am crescut. Nu luai depresia ca pe pojar, părea ceva prea sofisticat să se-atingă de tine. Și dup-aia te trezești în secolul douășunu. Bei lapte de soia, cumperi cafea în capsule drăgălașe pe care le-ndeși în aparate roșii și eficiente, mergi la sală, faci saună, ai un ceas care-ți monitorizează somnul, o mașină hybrid pe care o încarci aproape ca pe-un nokia ericsson, citești de la oameni mai deștepți ca tine, ăia, deștepți-deștepți care-ți zic că omenirea niciodată-n istorie n-a mai dus un trai mai bun ca până acum, îi crezi pe cuvânt și totuși. Depresia devine boala secolului în care aproape că avem de toate. Și ozn-ul devine zeppelin, dup-aia elicopter, dup-aia porsche, dup-aia o amărâta de dacie pe care poa-să o aibă oricine-n parcare. Te iei la bani mărunți, te-ntrebi mă, oare am și eu?, îți diseci zilele și tristețile, nefericirile și fericirile și te rogi să te ferească cineva, nu știi cine, de depresie. Pentru că există. Și pentru că e greoaie și nu știi ce să faci cu ea. Și pentru că-i al dracului de trist.

S-a făcut lumină. Încerc din răsputeri să-nghit lumina lumii ca pe-un smoothie cu zmeură. O dau pe gât ca pe-un shot de disarono. E teribil de mare nevoia de lumină într-o lume-tunel în care uneori se face prea mult întuneric. Pun apă la fiert să fac cafea și mă duc s-alerg zece kilometri-n parc. Fac o rugăciune, aprind o lumânare. Fiecare zi e o zi bună să ne-amintim de cei care nu mai sunt. Pentru că: un om moare când moare ultimul om capabil să-și mai amintească de el. Recitesc ce-am scris. Cred c-am scris prin vis. Nici nu mai contează.

Îmi amintesc. Azi ar fi fost ziua bunicului meu. Îmi amintesc prea târziu, pentru că dacă mi-aș fi amintit la timp, aș fi scris despre el. Te salut, tataie, te salut cu tot umorul și dorul din lume.