Dragostea e

Dragostea din cărți are alt gust, altă textură, alt miros față de dragostea reală, palpabilă pe care un om o trăiește consecutiv, în fiecare zi, integrând-o în rutina exasperantă a fiecărei dimineți, a fiecărui apel telefonic, a fiecărui somn în care-ți împarți nu doar așternutul și plapuma, ci și visele, tabieturile, obiceiurile celuilalt, acel celălalt, singurul celălalt care atinge adâncul intimității celei mai suave, singurul pentru care dezmorțești culcușul confortabil al solitudinii și-i faci loc înăuntrul tău, printre firicele de frici și ziduri și fleacuri atât de-adânci pe care cu greu ți le flenduri pe la nasul unui altuia, de spaima că dacă te-ar vedea așa cum ești, te-ar iubi mai puțin, s-ar risipi misterul, s-ar împrăștia vraja. Trepidăm și suspinăm din belșug în fața literaturii care spumegă a dramă, conflict, intensitate, erotism. Ne-nchipuim, pe rând, eroinele beletristicii, veșnic îndrăgostite de-un mister Darcy sau mister Gatsby, ne imaginăm partide infinite de amor care se frâng în finalul unor așternuturi umede, ticsite de săruturi și atingeri, în încăperi romantice, cu lumini roșiatice, în care fumul țigării de după își odihnește somnul în scrumiere urât mirositoare.

Ne păcălim că dragostea trebuie să fie musai furtunoasă, să te cațere pe norii cei mai înalți, să-ți rătăcească mințile în pahare de whisky cu gheață, să-ți pompeze râuri de sânge într-o inimă care bate cât pentru doi. Prea rar oamenii scriu despre dragostea care nu doare, care zvântă teama, care-ți oblojește singurătatea, care vindecă și face bine, face tulburător de bine, prin consecvența și liniștea care-ți domolește bătăile unei inimi și așa surescitate de prea multul unei vieți. Dragostea care te ia în brațe la final de seară, dragostea cu care-mparți nenorocirea, dragostea în fața căreia realizezi că dacă n-ai fi simțit-o niciodată, n-ai fi știut ce-nseamnă bucuria totală a binelui celui pe care-l iubești și pentru care, nu c-ai muta munții din loc, dar ai da cu sapa printre buruieni și bolovani, ai planta cireși și ghiocei, ai da apă cărărilor pe care el să meargă drept și simplu. Dragostea în care vă dați pe rând la o parte unul din calea celuilalt. Dragostea care cere înțelegere și toleranță. Dragostea bibelou care se sparge la cea mai mică neatenție. Dragostea care te ia în cârcă atunci când nu mai poți. Care-ți leagănă insomniile. Care te-ajută când te poticnești în fața unor decizii care-ți schimbă viața și de care ți-e teamă ca naiba. Dragostea care-ți spune c-o să fie bine, chiar dacă nu uită niciodată să-ți vorbească și de rău. Dragostea care îți pune întrebări și nu-ți dă dreptate pe moca. Dragostea care te scoate din sărite, dragostea de care ți-e dor când stă la un metru de tine, într-o bucățică de canapea. Dragostea care cere muncă, nu munca din mijlocul unei arșițe, vara, în care dai cu sapa într-un pământ pe care-l lucrezi pentru altul, ci munca blândă și migăloasă a omului căruia îi place ce face, se bucură, munca unui violonist care repetă de bunăvoie partituri greoaie, de pildă.

Despre dragostea mea pentru un om sunt aproape incapabilă să scriu o pagină, uneori. Alteori, aș scrie sute, mii de cuvinte. De cele mai multe ori le-aș tăcea, pentru că-i prea a noastră, prea se-ntâmplă între apusuri, între plimbări, în bucătării, în camere de hotel, în spital, la cimitir, la bunicii mei, printre post-it-uri amestecate în propoziții scurte de genul să nu uiți să iei lapte și mi-e dor de tine, prea e lipsită de extravaganță și pompoșenie, prea e simplă și întreagă, prea e atât de liniștită încât îmi spun că despre liniște nu scrii, n-ai cum s-o faci. Și totuși, dac-aș scrie despre dragostea de tine aș scrie despre recunoștință. Dar ăsta e deja un alt capitol.