A fost odată într-un Macondo aproape rural

(Preambul: Abuzul e în o grămadă de feluri. Mai mic, mai mare, doare mai tare, se vindecă mai repede, se-ntâmplă unui om cu mușchi mai puternici care sare rapid peste el, se-ntâmplă unuia cu picioare firave căruia-i pleznește încheietura saltului și rămâne pe loc, încremenit în frică, unii scuipă abuzul, alții îl iau la trânte, altora li se lipește uleios și urât mirositor de un obraz tânăr, burdușit de panică, abuzul e făcut de bărbați, femei, chiar și copii. Acolo-l numim bullying. De cele mai multe ori el se practică de pe scara cea mai înaltă a unui statut cu care unii habar n-au ce să facă. Atunci folosesc pumnii, șuturile, palmele, forța, puterea. Mă gândesc mereu că tipul ăsta de abuz e un pic mai simplu-n sensul în care e ușor identificabil. Ori dai înapoi, ori te uiți în trecut și știi exact locul în care a lovit. Ăsta-i abuzul care lasă urme vizibile. Ș-apoi e abuzul cel mai scârbos dintre toate, ăla care parcă joacă alba-neagra cu un creier nesigur. Când să zici că-i abuz, că ți s-au tocit creierii a neîncredere, că ți s-a dat la gioale sistematic, că psihic și emoțional nu poți, nu știi să-nduri comportamentul unui om care se cațără cu bocancii pe coloana ta mică, te destabilizezi și taci. N-o să te creadă nimeni. Poate nu-i atât de grav. Poate mi s-a părut mie. Abuzul e toxic oricum ar fi. Dar are rost să fac risipă de evidențe?)

Un liceu dintr-un Macondo aproape rural. Abuzul și bullying-ul nobr>se-ntâmplă la tot pasul, dar cine se supără, mă-sa-i curvă sau mai bine să plângă mă-ta decât să plângă mama. Părinții lucrează în schimb de noapte la sârme și cabluri, sunt cocârjați de griji și oboseală, n-au timp și nici răgaz să disece ochi bezmetici de copil care-și construiește cu dalta și ciocanul cochilia din spinare în care să se-ascundă. Viața se mișcă rapid, bani nu sunt, finele anilor '90 poartă trena nefericită a unui comunism care s-a topit ca o ceară pe oasele părinților care trepidează a frică, care-și mușcă limba și-și castrează din fașă dreptul la părere. Se muncește-n toate direcțiile, toată populația se recalibrează la un ritm al lumii în care capitalismul dă iama în ogrăzi, în piețe, în turism, în bișnițari, în afaceri la negru, în negoț cu absolut orice. Dacă te duce capul, te-mbogățești. Dacă nu, tragi la jug, inert, bombănind democrația printre dinți, regretând comunismul infect, dar călduț, cu loc de muncă pentru toți și apartamente reci și odioase.

Bref, tu te naști în fașa unei democrații firave care abia acum își lovește retina de-o țară cenușie. Te naști din același cordon ombilical al unei forme de organizare a statului. Simți că ai coate de dat și opinii de articulat. Dar ce te faci când toată lumea-n jur nu se leapădă de filosofia capului plecat pe care sabia nu-l taie? Ce te faci când vii de la școală și povestești cu subiect și predicat ce-a zis și ce-a făcut profesorul cutărescu, iar părintele, cu cearcăne și stomacul gol, îți spune că-i literă de lege ce spune o autoritate? Că bătaia-i ruptă din rai? Că și ei tot așa au învățat carte și s-au descurcat în viață. Și ție-ți vine să-i strângi de gât, că n-au învățat nicio carte și n-au ajuns nimic în viață. Dar treci mai departe. Te descurci cumva.

În Macondo-ul ăsta aproape rural, am auzit o poveste care se-ntîmpla într-o școală ticsită cu pereți pe zugrăveala cărora distingeai urme subtile ale unor corpuri de elevi care se lipeau de ziduri când somități cu cataloage vișinii își târau autoritatea pe holurile întunecate. Adolescența colcăia fără drept prea mare la retorică și semne de întrebare. Hormonii jucau sârba în gândurile puștanilor, matematica, fizica, istoria, literatura erau așa, niște întâmplări adiacente care se prindeau scai de-o tinerețe care nu prea avea chef să-nvețe. Chiulul, șpaga, copiatul, plagiatul, protocolul pentru bacalaureat, părinții chirciți care plătesc bani grei să le ia plodul examenul, erau chestiuni firești, neblamabile.

Ei bine, exista, totuși, un profesor. Poate că era de geografie, dar ar fi putut fi de istorie, matematică, fizică, informatică. Irelevant. Un profesor care avea fel și fel de apucături ciudate. De pildă: dacă te chema Ana, primeai nota trei în catalog la materia pe care o preda, întrucât numele tău anemic în litere, dicta soarta fatală a unei note aproape minime cu care puteai să te speli pe cap sau să-nghiți în sec și să dai corijența-n toamnă. Fiindcă orice s-ar fi zis, pe Ana o chema Ana în fiecare marți la ora respectivului. Șansa ca pe Ana s-o cheme Gherghina (9 litere), și să puște un nouă-n grila catalogului, era imposibilă.

Ana era olimpică național la matematică. Ana învăța. Ana avea zece la toate materiile. Ana știa geografie, dar n-avea timp să demonstreze s-o știe. Era, săraca, condamnata unui nume prea scurt și neagreat de respectivul cu stiloul în penița căruia colcăia puterea. Atunci Ana și-a adunat toți colegii. Pe Mara, Dan, Radu, Lena, Alina ș.a.m.d. și s-a autointitulat vorbitor de nădejde în cauza lor nobilă, mâine, în cadrul unui consiliu profesoral. Alde Alexandra, Manuel, Cătălin, Iustina, nu s-au arătat prea încântați să-i susțină. La căldura unui nume cât de cât mai lunguieț ca o pară, nota de trecere minimiza problema uriașă care se-ntâmpla de ani de zile și pe care toți o tolerau în tăcere și frustrare.

Ana vorbește în consiliul profesoral, pertinent, argumentat și fără frică. Doamne pe tocuri, cu bijuterii și pretenții, ochelari cu șnur atârnați deasupra unor sâni obosiți, domni în costume și cravate, profesorul respectiv cu inelul lui uriaș de pe degetul mic, toți își unduiau pașii pe culoarul strâmt al școlii, către clasa XI-B. Directorul școlii ia cuvântul. Limbajul de lemn se construiește febril pe limbă specializată în așa ceva. Tovarășa Ana ne-a adus la cunoștință astăzi, în consiliul profesoral, o potențială problemă care trebuiește investigată, așadar, ne aflăm azi aici, în fața colectivului XI-B, pentru a declara verdictul cazului predat de domnișoara Dinu. Să ridice mână cine crede că problema domnului profesor X se constituie a fi reală și blamabilă, cine susține discursul înflăcărat al domnișoarei Dinu și demisia respectivului.

Ana se bâțâie de pe-un picior pe altul. Ana își așteaptă întăririle. Ana știe că singură, pierde luptă. Ana are nevoie de Mara, Dan, Radu, Lena, altminteri, dacă problema nu se soluționează rapid și eficient printr-o revoltă colectivă, respectivul profesor X își va încărca țeava puterii cu gloanțe felurite în care poate să atace cu și mai multă obidă de acum încolo. Ana are răbdare și încredere naivă: colectivul clasei XI-B va susține demisia profesorului X. Clasa tace. Clasa refuză lupta. Clasa își mușcă limba. Clasa temură de frică. Clasa tace o tăcere sfâșietoare. Consiliul profesoral joacă ping-pong cu privirea: Ana-Clasa, Clasa-Clasa.
A se consemna cu martori aici de față că problema ridicată de domnișoara Dinu e nefondată, neadevărată și i se va scădea nota la purtare. Profesorul X jubilează într-un extaz care cere pumni în gură. Ana rămâne suspendată în mirarea sfâșietoare a luptei pierdute. Ana înțelege teama și frica. Ana își calculează zilele fripte care or să urmeze până când va scăpa naibii de profesorul X. Ana suferă prima dezamăgire de ordin moral. Ana e plină de nervi, dar n-are forța și nici puterea de-a mai acționa. Ea e prea mică, ei sunt prea mulți.

Legenda mai spune că pe o alee, câteva săptămâni mai târziu, o dacie roșie parchează în fața liceului. E început de decembrie, la cinci seara deja se înserează de-a binelea. Trei bărbați de-un metru optzeci coboară din mașină. De la ieșirea principală, iese profesorul X, țanțoș și cu liniștea unei vite afișată pe fața neghioabă și rea. Într-un boschet, unul dintre cei trei bărbați îi înfige un cot în gât,
știi cine sunt?

Cohonesurile profesorului se fac leoarcă de spaimă și se împuținează semnificativ. Ceilalți doi bărbați, gloabele de-un metru optzeci, spintecă cu privirea spaima nenorocitului care cere ajutor. Totul se derulează foarte rapid, în întunericul mistic al unei ierni în care se face dreptate,
sunt taică-su Anei, dacă te mai iei o singură dată de ea, va fi ultima, ai înțeles?

Legenda spune că din ziua aia Ana n-a mai avut niciodată probleme cu profesorul X. Cine știe ce stea s-o fi deșurubat în etica unui creier morbid, ce bâtă i-a înmuiat moalele capului și l-a trezit la realitate, ce revelație înduioșătoare i-o fi parcurs gândirea, cine știe, de fapt, ce s-a întâmplat cu adevărat? Așa spune legenda. Cert e că profesorul respectiv, presupunând că a existat vreodată în acel Macondo rural, și-a dat singur demisia ziua următoare.