Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dragoş Bucurenci: Sînt unul dintre cele mai bine construite branduri de pe piaţa culturală tînără


Ana-Maria Onisei, un interviu cu Dragoş Bucurenci

30.03.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ana-Maria Onisei: Cum ai ajuns un produs antipatic al societăţii de consum?
Dragoş Bucurenci: M-am născut în România. Şi e necesară o precizare: am făcut această descriere în anul 2004, cînd s-a publicat RealK, cînd nu ştiam încă la ce folosesc şi nu îmi era clar ce vreau să fac în viaţă. Era o comparaţie amuzantă menită să îndepărteze cititorul de la problema reală care mă măcina. Constat cu surprindere că a reuşit, pentru că puţină lume m-a întrebat la ce foloseşte Dragoş Bucurenci, chestiunea principală în acea descriere. În schimb, multă lume mă întreabă cum e să fii un produs antipatic al societăţii de consum. Cred că sîntem cu toţii astfel de produse antipatice ale societăţii de tranziţie înspre societatea de consum, pentru că într-o societate destructurată este firesc să ai indivizi destructuraţi, indivizi care nu ştiu la ce sînt buni, care ţi-ar putea enumera pînă la ultimul detaliu ingredientele din care sînt făcuţi, neputînd totuşi să spună la ce le foloseşte această compoziţie.

A.M.O.: Între timp ai reuşit să-ţi dai seama la ce foloseşti?
D.B.: Mai întîi de toate eu folosesc ca să scriu. Dar asta nu se întîmplă chiar acum. Cînd spun mai întîi de toate mă refer la ordinea importanţei, nu la ordinea cronologică. Fac o groază de alte lucruri: "folosesc" ca moderator şi realizator de televiziune, "folosesc" şi la o organizaţie neguvernamentală de mediu, dar în primul şi-n primul rînd eu folosesc ca să scriu. Şi acum sînt în acea etapă a dezvoltării mele în care vreau să adaug mai multe ingrediente în mine care să rafineze acest rezultat, scrisul.

A.M.O.: Asta înseamnă că o să te apuci serios de literatură?
D.B.: Ce e literatura? Susţin, de exemplu, că RealK nu este un roman. Dar cred că RealK a fost literatură şi nu mă simt în nici un fel nevoit să apăr respectivul text în acest sens, pentru că vreau mai întîi să aud de la cei care spun că nu e literatură ce este, de fapt, literatura. Un argument de bun-simţ pe care îmi pare rău că pînă acum n-am reuşit să-l produc fiindcă nu m-a întrebat nimeni. Nici nu mă deranjează foarte tare, mi-e egal ce cred unii atunci cînd citesc RealK. Însă, la un moment dat, eu voi scrie literatură.

A.M.O.: Literatură din aceea cu L mare?
D.B.: Da, literatură despre care toţi vor crede că e literatură.

A.M.O.: Ne putem raporta la tine ca la un brand?
D.B.: Probabil că sînt unul dintre cele mai bine construite branduri de pe piaţa culturală tînără din România. Dar asta e, în mare parte, şi o întîmplare pentru că vine din ingredientele acelea pe care spuneam că le punem în noi fără să ştim exact la ce folosesc. Am lucrat într-o organizaţie care făcea marketing cultural, în departamentul de marketing şi comunicare, şi am fost crescut cu ideea că un brand nu este ceva rău, ci dimpotrivă, că e ceva după care te recunosc oamenii şi că e benefic să fii recunoscut. Nimic nu este mai rău decît să fii luat drept altceva decît ceea ce eşti sau să fii confundat. La asta foloseşte brandul şi acolo am învăţat foarte bine şi cum se construieşte aşa ceva.

A.M.O.: Totuşi, noţiunea de brand a început să fie asimilată de cultura română abia de cîţiva ani încoace. Pînă să ne dumirim ce şi cum, nu există riscul ca, în această dezorientare pînă la urmă firească, publicul să înghită şi ce nu trebuie? În fond, şi Gigi Becali e un brand.
D.B.: Da, sigur că da. Aici intervine problema dintre caracterul normativ al teoriei brandului şi caracterul ei descriptiv. Eu mă raportez la partea descriptivă: lumea e plină de branduri şi era plină încă mult înainte ca cineva să vină şi să ne spună că există branduri. Aşa cum şi cele patru mari forţe din fizică existau mult înainte ca ele să fie cunoscute şi denumite ca atare. Cred însă că se poate crea confuzie atunci cînd folosim instrumentele de construire ale unui brand tocmai pentru că, aşa cum spui, oricine o poate face. Asta e vechea dezbatere dintre comunicarea liberă şi problema educării publicului. Singurul fel în care poţi să educi publicul este să-i dai instrumentele prin care poate să fie un public inteligent, să-l responsabilizezi. Aşa cum singura luptă împotriva manipulării este să educi publicul să fie atent la manipulare. Nu cenzurînd. La fel şi în lumea brandurilor: nu poţi să-l împiedici pe Gigi Becali să devină un brand. Poţi însă să împiedici o groază de oameni suficient de inteligenţi ca să poată să priceapă lucrurile astea şi să nu devină sensibili la felul în care Gigi Becali se construieşte ca brand. Eu, de exemplu, nu sînt sensibil la brandurile consumeriste pentru că mi-am anulat acei receptori, filtrez genul acesta de comunicaţie şi decid că ea nu mă interesează.

A.M.O.: Trebuie exclusă ideea educării cu linguriţa?
D.B.: Cred foarte mult în educaţia subliminală. Sigur că ai putea să faci ore de dezbatere la televiziune despre ştiinţa dezbaterii, dar cu siguranţă nimeni nu le-ar urmări. Poţi însă să organizezi nişte dezbateri şi, mai mult, poţi să te străduieşti să-i arăţi omului nişte perspective la care el nu s-a gîndit. A oferi opţiuni unui om este unul dintre cele mai bune lucruri pe care le poţi face. Îţi dau un exemplu din curtea mea: dezbaterea despre manele de la "Cultura Libre". Nu mi-am dorit ca în acea emisiune - cum probabil cîţiva, foarte puţini, au crezut - să iau apărarea manelelor. Era vorba despre a opune o opinie cît se poate de avizată şi de bine documentată - cea a unui etnomuzicolog - curentului general de condamnare a manelelor. Cine a crezut că asta înseamnă a le lua apărarea e, desigur, lipsit de subtilitate. Pe de altă parte, celor cărora sînt tentaţi să spună "bine, bine, voi vă situaţi întotdeauna pe o poziţie contrarie" le-aş spune că, tocmai pentru că s-ar putea întîmpla să avem aceeaşi părere, voi adopta opinia contrară ca să putem continua discuţia, şi nu cearta. Pînă acum, la "Cultura Libre" am avut numai discuţii civilizate. Deşi punctele de vedere nu erau întotdeauna convergente, am reuşit să rămînem în zona dialogului.

A.M.O.: Ce îi lipseşte dezbaterii din România?
D.B.: Pe undeva cred că îi lipseşte conştiinţa faptului că într-o dezbatere nu trebuie să te comporţi totalitar. Şi o spun ca un om care a descoperit abia de curînd asta. E mare lucru să-ţi dai seama că rezultatul unei discuţii nu trebuie să fie neapărat acela de a-l convinge pe celălalt de părerea ta. La noi, foarte multe dintre discuţii - şi asta din cauză că pornesc de la talk-show-urile politice, ele ne sînt vectorul - pornesc de la premisa că, la sfîrşitul lor, unul dintre interlocutori trebuie să fie de părerea celuilalt. Aspect care nu e valabil nici statistic şi, după mine, nici epistemologic. Pur şi simplu nu cred că se poate. Şi astfel înţelegi că o discuţie nu trebuie întotdeauna făcută ca să-l convingi pe celălalt, ci ca să-ţi lărgeşti propriul orizont de vedere, iar asta nu înseamnă că trebuie să fie obligatoriu o discuţie de tip informativ. Şi o discuţie în contradictoriu are loc pentru a-ţi îmbunătăţi perspectiva. Realizînd toate astea, începi să discuţi altfel. Iar la noi asta lipseşte şi se observă cel mai bine în certurile dintre găşti. Tot timpul se aduce în discuţie acel adagiu care spune că nu trebuie niciodată să discuţi cu un om cu opinii absolut contradictorii cu ale tale. Pe de altă parte, ne imaginăm că există astfel de contradicţii şi contrarietăţi între persoane în nenumărate locuri. Mie mi s-a întîmplat - şi asta m-a deranjat foarte tare - ca nişte oameni să refuze să vină la "Cultura Libre" şi să-şi susţină punctul de vedere, în condiţiile în care făcuseră acel lucru într-un ziar. Deci era un conflict public, un conflict în care dinspre două ziare diferite, dinspre două redacţii diferite, dinspre două găşti diferite răzbăteau înjurături - fireşte, în limitele în care vorbeşte intelectualul român, cu metafore culturale, referinţe culturale -, iar ei refuzau să vină în emisiune pentru că nu voiau să i se adreseze "jigodiei" celeilalte. Genul acesta de reacţie a unui intelectual mă siderează. Vin din altă lume, n-am trăit în comunism, nu mi-au făcut rău securiştii, însă îmi vine greu să accept că putem folosi termeni ca "jigodie" cînd vorbim de un alt intelectual cu prestanţă publică, un om care influenţează generaţii întregi de studenţi, pe care ne-am dori măcar să-l aducem şi să-l expunem public ca jigodia care este, dacă realmente credem în scopul nostru de educare a naţiei. Pornim de la premisa greşită că discuţia nu foloseşte la nimic. Adică, dacă eu nu pot să-l conving pe respectivul, şi pentru că el este o jigodie nu am nici o şansă de a-l convinge vreodată, atunci nu merită să particip la o dezbatere. Atitudinea corectă a dialogului ne lipseşte.

A.M.O.: Pe fundalul deconspirărilor şi al discuţiilor recente despre comunism, nu cumva se adînceşte ruptura dintre generaţii?
D.B.: Pînă acum n-am crezut într-o ruptură, însă încep să cred: o ruptură între generaţia de "după mine" - n-aş spune generaţia mea, consider că fac parte dintr-o generaţie de clivaj - şi generaţia care încă mai are amintiri din comunism.

A.M.O.: Amintiri ori nostalgii?
D.B.: Amintiri. Mă refer la oamenii încrîncenaţi. Dar ei se vor descoperi la un moment dat în aceeaşi tabără cu nostalgicii, fiindcă pentru tineri diferenţa specifică dintre ei e accidentală, nu esenţială. Pentru tineri ei sînt pur şi simplu nişte oameni care au fost nevoiţi să asimileze într-o perioadă foarte scurtă de timp legile economiei de piaţă, principiile traiului într-un stat democratic, diversitatea opiniilor şi a valorilor, a raselor şi a orientărilor sexuale. Mă gîndesc că, peste 20 de ani, un tînăr va privi absolut siderat la faptul că astăzi un intelectual de primă mînă poate să exprime opinii homofobe pe postul naţional de televiziune. Lucrul ăsta i se va părea halucinant, va spune "Dar nu este posibil!", îl va interesa prea puţin împărţirea morală pe care Gabriel Liiceanu, Alianţa Civică şi GDS-ul au operat-o în anii '90 şi după care m-am orientat şi eu mult timp: împărţirea lumii în cei care au turnat şi disidenţi, după criteriul relaţiei cu Partidul. Pentru omul care are acum 15 ani, Partidul nici n-a existat.

A.M.O.: Deci stă în firea lucrurilor, nu e vorba despre o minimizare a ororilor la care au fost supuşi cei ce au trăit sub comunism?
D.B.: În nici un caz, dar categoric identific un conflict. Copiii ăştia nu vor să citească despre comunism, probabil o vor face abia copiii lor. Ei vor învăţa o chestie din manualul de liceu şi cu asta basta. Nu vor vrea să mai ştie prea mult despre vechea poveste cu cît am suferit, iar reacţia va fi de tipul: "Mai lăsaţi-ne!".

A.M.O.: La felul în care evoluează lucrurile ajungem să avem convingeri de nezdruncinat despre indiferenţi, nostalgici, exorcişti şi securişti. Poţi să judeci nişte oameni al căror trecut ţi-e străin? Tu cum te raportezi la un trecut care îţi e doar parţial cunoscut?
D.B.: La trecut mă raportez într-un fel foarte emoţional pentru că am citit foarte mult despre perioada de dinainte, deşi ştiu că asta nu transpare întotdeauna din poziţia mea cu privire la dezbateri, din felul în care mă raportez la dezbaterea de astăzi. A te raporta la trecut e una, a te raporta la persoane care au trăit acel trecut e cu totul altceva. Cred în continuare că aş avea o mare problemă în a mă raporta într-un fel extrem de furios la foştii torţionari, la foştii mari securişti, la cei care au făcut posibilă oroarea prin care au trecut părinţii şi bunicii mei, familiile lor şi aşa mai departe. Pe de altă parte, nu pot să mă raportez cu încrîncenarea cu care o fac astăzi aceşti exorcişti ai neamului - cum bine i-ai numit - la foştii turnători. Pentru că, în primul rînd, vorbim despre o categorie mult prea mare de oameni. Mi-e imposibil să păstrez încrîncenarea fiindcă eu cred foarte mult în înţelegerea contextului. Pornesc de la premisa că sînt foarte puţini oameni care vor să facă rău cu tot dinadinsul şi că de aceea e bine ca întotdeauna, înainte de a condamna şi de a judeca, să încerci să pricepi împrejurările în care anumite fapte s-au petrecut.

A.M.O.: Ne lipsesc nuanţele?
D.B.: Unul dintre puţinii oameni care au încercat să pună aceste nuanţe este Andrei Pleşu, reuşind din nou să-mi confirme că respectul şi admiraţia pe care i le port sînt absolut îndreptăţite. M-a şocat că într-un caz cum este cel al Monei Muscă, în care aveam la dispoziţie aproape toate datele, tot probatoriul, am preferat să judecăm robotizat după logica dacă A, atunci B. Dacă a avut un angajament, a turnat ori a fost o lepră nu ne mai interesează în condiţiile în care ştim exact contextul în care a devenit turnătoare. Este relatat cu lux de amănunte de către ofiţerul de Securitate care a recrutat-o, iar notele ei informative sînt pline de lucruri laudative la adresa celor două femei. În plus, una dintre ele era, la rîndul ei, o turnătoare. Oare chiar nu putem avea acea minimă înţelegere pentru un oportunism de tinereţe? Mă întreb şi îi întreb pe cei născuţi, aşa cum spunea Mihaela Miroiu, din spuma mării, pe cei care se simt imaculaţi. Eu nu mă simt imaculat şi am 25 de ani. Mi se pare cel puţin ciudat ca oameni care au de două ori vîrsta mea să se comporte fariseic în această problemă.

A.M.O.: În ziua de azi, oricui i se pare că are ceva de zis îşi face un blog. E bine să aruncăm cu vrute şi nevrute în oameni?
D.B.: Aş spune în apărarea blogurilor că vin din perspectiva celui care vrea să se arate lumii într-un anume fel. Nu mi se par nocive atîta vreme cît nu se bazează pe agresivitate, cum se întîmplă, de exemplu, cu forumurile. N-am prea văzut bloguri care să fie construite pe adversitate, în care autorul vine şi-şi varsă năduful pe cîte cineva din viaţa publică. De aceea îmi place blogul şi eu însumi l-am reluat, de această dată în adevăratul sens al cuvîntului. Ce am făcut pînă acum a fost mai degrabă o pervertire a ideii de blog. Mi se întîmplă, fireşte, ca unele comentarii să fie necuviincioase, dar le las atîta vreme cît nu jignesc terţe persoane. În plus, cred că Internetul te invită la toleranţă. De aceea mi-e greu să spun: e rău că oamenii sînt aşa de slobozi la gură pe Internet, dar pe de altă parte, e bine că sînt slobozi la gură undeva. E drept că se comit excese, dar eu unul nu văd ce poţi avea împotriva blogurilor. Şi e greşită ideea că Internetul instituie o grilă falsă a valorilor. Cînd apar aceste mijloace de comunicare, există o mică perioadă de confuzie din care răsar "valori" ce n-ar merita să se afle între primele, însă trebuie să remarcăm că ele nu contează. Pînă la urmă nu avem de ce să ne temem: nu-i invită nimeni la televizor, nu le cere nimeni părerea în Parlament. Abia cînd lucrurile se cristalizează, cei care ajung să fie "voci" pe blog sau pe forumuri sînt nişte indivizi care au realmente ceva de spus şi care nu s-au simţit confortabil în media clasice.

A.M.O.: Dă-mi nişte exemple de voci tinere credibile.
D.B.: Vlad Nancă mi se pare o voce audibilă. Ştefan Tiron, de asemenea. Ştefan Cosma a fost pînă de curînd şi probabil că va redeveni. Cristi Neagoe, cînd scrie la "Dilema Veche", nu pe Messenger. Cît despre credibilitate, ea se bazează pe expunere. Şi aici, sigur, e un cerc vicios. Dacă nu te cheamă nimeni, n-ai cum să fii expus, iar dacă nu eşti expus, nu te cheamă nimeni. Totuşi, cred că oamenii ăştia mai pot să-şi administreze şi singuri expunerea. Problema e că foarte puţini dintre ei o fac, ei înşişi fiind într-o schizofrenie, între lamentaţia faptului că nu sînt credibili şi oroarea sacră de expunere media.

A.M.O.: Ce te interesează la o revistă culturală?
D.B.: Atît cît mai citesc revistele culturale - pentru că în afară de "Dilema veche" şi de "Suplimentul de cultură" nu prea cred că mai citesc vreo altă revistă culturală -, şi nu o fac doar din cauza publicului restrîns al acestor reviste, mă preocupă nu numai opiniile oamenilor de acolo, ci, pînă la urmă, şi pe cîţi oameni influenţează opiniile respective. Cu alte cuvinte, am de-a face cu un curent, cu o tendinţă, cu o opinie care la rîndul ei va crea un val de simpatie sau de antipatie pentru ceva.


Nimic altceva nu se poate compara cu Bucureştiul

A.M.O.: Ai fost tentat să scapi de România?
D.B.: Să plec definitiv din România, niciodată. Sînt uneori tentat să scap de România şi probabil că asta a şi fost lunga mea călătorie prin ţara extazelor şi a fascinaţiilor.

A.M.O.: Ce oraşe ai alege dacă ar fi să spunem "veniţi de ne vizitaţi ţara"?
D.B.: Îmi place prea mult Bucureştiul ca să pot nominaliza alt loc şi e foarte greu să o fac pentru că Bucureştiul nu se compară cu nimic altceva sau nimic altceva nu se poate compara cu Bucureştiul. Sigur, mi-au plăcut Timişoara, Clujul, mi-au plăcut chiar şi Oradea sau Sibiul, îmi plac mai multe oraşe din România, dar îmi vine greu să le ofer ca destinaţie. Aşadar, veniţi în Bucureşti să luaţi o gură de metropolă!


Mă adresez unor internationally-minded young people

A.M.O.: Care e publicul tău ţintă?
D.B.: Probabil că segmentul între 18 şi 35 de ani, cu studii universitare, între entry level şi middle management. O să preiau o expresie prin care era caracterizat publicul ţintă al unei organizaţii pentru care am lucrat: internationally-minded young people. Acest internationally-minded young people îmi producea orgasm de fiecare dată cînd mergeam la serviciu şi cît timp mi-a plăcut să lucrez la acea organizaţie, ăsta a fost şi unul dintre motive, faptul că mă adresam unor internationally-minded young people. Cred că în România există mulţi oameni de felul acesta şi pentru ei lucrez şi acum. Ei există şi la Iaşi, şi la Timişoara, şi la Cluj, şi la Bucureşti, la fel cum există şi very locally-minded young people chiar în centrul acestei ţări ori în Parlamentul ei.

A.M.O.: Ce i-ai spune unui tînăr care alege să citească o revistă culturală în loc să-ţi urmărească emisiunea? Şi unuia care îţi urmăreşte emisiunea, dar nu e pasionat de subiectele dezbătute în presa culturală românească?
D.B.: Celui care preferă să citească o revistă culturală în loc să se uite la "Cultura Libre" i-aş spune că e un mare mincinos pentru că eu desfid pe oricine poate să citească reviste culturale la ora 12 fără un sfert noaptea. Iar celui care se uită doar la televizor şi nu citeşte reviste culturale i-aş spune că realizatorul acestui talk-show nu se mai uită la televizor şi nu mai deţine acest odios aparat în propria casă de ani de zile. Şi că se simte foarte bine fără.




Repere:

S-a născut pe 30 august 1981 la Bucureşti

A publicat pentru prima dată în "Dilema", la 17 ani

În 1999 o cunoaşte pe Irina Nicolau, căreia i-a editat ultimele cărţi: Surîsul lui Harry, Talmeş-balmeş, Haide, bre! şi Arca lui Noe

A studiat filosofia şi ştiinţele politice la Bucureşti. În anul II şi-a întrerupt studiile pentru a accepta o ofertă de muncă la British Council

A studiat doi ani la distanţă (tot filosofie) la Universitatea din Londra, dar şi aceste studii au fost întrerupte în anul II

Din toamna aceasta, este student la zi la Istoria Artei

În 2004 publică un roman, RealK, care s-a aflat şi în 2005 între cele mai bine vîndute titluri de literatură română de la Polirom

Între 2002 şi 2004 s-a ocupat cu noile tehnologii de comunicare la British Council

Din vara lui 2004, conduce Asociaţia "Salvaţi Dunărea şi Delta - Academia Caţavencu", cea mai importantă organizaţie de lobby ecologist din România

A prezentat talk-show-ul "Dependenţe" pe TVR Cultural şi magazinul "Puncte pe arta lumii" pe TVR1

Din mai 2006, realizează împreună cu Carmen Bărbulescu şi moderează talk-show-ul "Cultura libre" pe TVR1

Este susţinătorul lui Mircea Eliade în campania "Mari români" şi şi-a susţinut pledoaria pentru istoricul religiilor într-un documentar realizat de Andrei Moroşanu

În prima jumătate a lui 2005 a fost redactor-şef al primei reviste de clubbing lifestyle din România, "Clubbing Mag"

A coordonat în octombrie 2005 campania "Nu distrugeţi Muzeul Ţăranului Român", organizată de Fundaţia Anonimul. Campania a reuşit să obţină refacerea sălilor realizate de Horia Bernea şi Irina Nicolau la MŢR

În decembrie 2005 a iniţiat, împreună cu Pula Fashion, campania "Salvaţi zidurile noastre", care şi-a propus să cureţe clădirile din Bucureşti de mesh-urile publicitare

În 2005 a primit Premiul pentru cea mai bună campanie 1% pentru campania "1% pentru Deltă"

Din vara lui 2005 a scris, vreme de un an, rubrica de mediu la "Academia Caţavencu"

A scris la "Dilema (Veche)", "Omagiu", "Suplimentul de cultură", "Cultura", "LiterNet", "Observator Cultural", "Re:publik", "Clubbing Mag", "Downtown", "Tabu" şi "Fhm"

(Interviu preluat din Suplimentul de cultură, octombrie 2006)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer