Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Michael Cunningham: Atîta vreme cît pe lumea aceasta mai există un singur om, speranţa continuă să existe


Mihaela Spineanu, un interviu cu Michael Cunningham

23.03.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Unul dintre scriitorii americani cei mai apreciaţi, Michael Cunningham, laureat al premiului Pulizer pentru romanul Orele, face mărturisiri complete, pentru revista ELLE, despre sursele sale de inspiraţie şi despre ce înseamnă să fii gay astăzi.

ELLE: S-ar putea spune că datoraţi cîteva lucruri bune din viaţa dumneavoastră romanului Doamna Dalloway: apetitul pentru literatura de calitate şi cel mai mare succes al carierei dumneavoastră de pînă acum, romanul Orele. Povestiţi-ne despre relaţia dumneavoastră cu Virginia Woolf - una de lungă durată, dacă ne gîndim că a început pe cînd aveaţi 15 ani...
Michael Cunningham: Fiind un copil nu foarte pasionat de cărţi - să nu uităm, am crescut în Los Angeles, care nu e nici pe departe un templu al cărţii -, nu am dat o atenţie specială literaturii. În schimb, aveam şi încă am o pasiune aparte pentru filme şi rock'n'roll. Citeam cărţile din lista de lecturi obligatorii de la şcoală, dar nu mă aventuram mai departe. Biblioteca din casa părinţilor mei conţinea cărţile copilăriei mele şi o selecţie aleatorie de best-seller-uri. Îmi doream să devin fie un star rock (deşi nu aveam talent), fie regizor de film. Apoi, pe cînd aveam 15 ani, o fată mai mare pe care o plăceam mi-a spus că citea Virginia Woolf. Nu eram chiar un prostănac, auzisem de Virginia Woolf, ştiam că nu e numele unei formaţii - dar pe atunci nu mi se părea nici măcar probabil să o citesc. Însă am împrumutat de la biblioteca şcolii Mrs. Dalloway (era singura carte de Virginia Woolf pe care o aveau), ca să o impresionez pe fată. N-am înţeles cartea. Fiind un puşti de 15 ani nu prea dezgheţat, n-aş fi putut spune nici măcar despre ce era vorba în Mrs. Dalloway. Am sesizat însă, încă de pe atunci, complexitatea, echilibrul, frumuseţea şi muzicalitatea textului. Nu credeam că cineva ar putea face aşa ceva doar cu cerneală şi hîrtie. Îmi amintesc că îmi spuneam: "Ia te uită, a făcut cu vorbele cam ce face Hendrix cu chitara!". Cartea aceea mi-a deschis apetitul pentru literatură. Am înţeles atunci, pentru prima dată, că vorba scrisă pe hîrtie poate avea la fel de multă vitalitate şi mister ca o înregistrare audio sau un film. A fost pentru mine echivalentul literar al primului sărut. Un sărut de pe urma căruia nu mi-am revenit niciodată. În ceea ce-o priveşte pe fata care-mi plăcea, lectura aceasta nu mi-a fost de nici un ajutor...

ELLE: Portretul pe care i-l faceţi Virginiei Woolf este unul plin de înţelegere şi compasiune. A fost greu să pătrundeţi în mintea ei?
M.C.: E greu să fii în mintea oricărui personaj. Chestiunea era cu atît mai complicată cu cît Woolf nu mai trăia - şi de aici respectul datorat celor care nu mai sînt - şi în plus era o mare scriitoare. Am încercat totuşi să nu mă gîndesc prea mult la acest din urmă aspect. Am încercat să o văd ca pe o fiinţă umană, chiar dacă una cu un talent ieşit din comun. Toţi scriitorii sînt oameni, înainte de orice altceva. Este, pe undeva, motivul pentru care ne înclinăm în faţa literaturii - fiindcă este o creaţie a unor oameni în carne şi oase, oameni care nu doar realizează ceva ce va dăinui veşnic, dar au aceleaşi griji ca ale muritorilor de rînd - bani, dragoste şi toate celelalte.

ELLE: Aproape toate personajele feminine din cărţile dumneavoastră (mă refer la O casă la capătul lumii şi Orele, care au apărut pînă acum în România - Specimen Days urmînd să fie publicată luna aceasta) sînt bîntuite de teama ratării. Este ratarea cea mai mare angoasă feminină?
M.C.: Cred că teama de eşec este o angoasă umană fundamentală. Nu mi se pare că femeile sînt expuse acestei angoase într-o măsură mai mare decît bărbaţii. Acestea fiind spuse, cred totuşi că presiunea culturală e mai puternică asupra femeilor decît a bărbaţilor. O femeie ambiţioasă trebuie de obicei să demonstreze că e de două ori mai bună decît un bărbat cu aceleaşi ambiţii, ca să nu mai spun că lumea îi va comenta în permanenţă opţiunea în privinţa pantofilor. Un bărbat perfecţionist va fi întotdeauna considerat sever şi competent; o femeie perfecţionistă va fi privită mai degrabă ca o ticăloasă frustrată.

ELLE: În opera oricărui scriitor există un "fir roşu", cîteva teme care apar mereu, într-un fel sau altul. Temele dumneavoastră principale par a fi viaţa homosexualilor, existenţa convenţională vs. cea neconvenţională, dragostea de viaţă (chiar şi acolo unde apare suicidul). De ce aceste teme?
M.C.: Ca pentru mulţi alţi scriitori, propria viaţă este o sursă de inspiraţie, deşi cărţile mele nu sînt întru totul autobiografice. Dacă trăieşti la Teheran sau într-un mic sătuc din Islanda, vei scrie, cel mai probabil, inspirat de acele locuri. Eu sînt un homosexual american care a reuşit să supravieţuiască flagelului numit SIDA şi, natural, acest lucru se reflectă în ceea ce scriu. Este o parte a ceea ce mi-a fost dat să scriu. Deşi niciodată nu mi-am propus să scriu despre familiile neconvenţionale sau despre ce înseamnă să fii homosexual în ziua de azi, subiectul nu îmi este străin, cel puţin în ceea ce priveşte familiile neconvenţionale - există foarte multe astfel de familii în jurul meu. Întîmplător sau nu, mai puţin de jumătate din familiile americane sînt astăzi "convenţionale", adică mama şi tatăl biologic au fost căsătoriţi doar o dată şi îşi cresc propriii copii. Restul sînt mame singure, părinţi vitregi, cupluri gay sau cine mai ştie ce.

ELLE: Sînt foarte multe personaje gay în cărţile dumneavoastră. Vă consideraţi a fi un autor de literatură gay?
M.C.: Aştept cu nerăbdare ziua în care nu vom mai face deosebirea între cărţile gay şi celelalte cărţi. Eu scriu pentru cititori care, mai mult sau mai puţin, au aceleaşi preferinţe ca mine în privinţa lecturii. Citesc cărţile care mi se par umane, frumos scrise, profunde şi provocatoare, cărţi care atacă cu îndrăzneală cele mai importante subiecte de interes uman. Acestea sînt cărţile care înseamnă ceva pentru mine.

ELLE: Dar cît de mult din cărţile dumneavoastră este autobiografie?
M.C.: Aşa cum am spus, cărţile mele nu sînt neapărat autobiografice. Împrumut ceva de la o persoană, altceva de la alta, dar fiecare personaj este un amestec între oameni pe care îi cunosc şi oameni pe care pur şi simplu îi inventez - cu excepţiile notabile ale Virginiei Woolf şi a lui Walt Whitman. Dar toate personajele din orice roman - chiar şi Woolf şi Whitman - sînt inevitabil inventate. Chiar dacă cineva ar scrie cît ar putea de exact despre propria persoană sau despre oamenii din jurul său (ceea ce eu nu fac), rezultatul nu ar fi acea persoană, ci felul în care respectiva persoană este văzută de cel care scrie.

ELLE: Aveţi un fel de condescendenţă faţă de existenţele convenţionale, dar, pe de altă parte, nici viaţa liberală modernă nu reuşeşte să scape de convenţionalism - de exemplu, Clara, hippioata libertină, evadează din familia neconvenţională pe care şi-a construit-o, iar Clarissa, deşi lesbiană, are o relaţie destul de comună, ca o căsnicie obişnuită. Pînă la urmă, diferă prin ceva convenţionalismul nostru de cel al părinţilor noştri? Devine fiecare generaţie mai înţeleaptă odată cu vîrsta?
M.C.: Nu tratez cu condescendenţă existenţele convenţionale. Nici nu cred că există aşa ceva. Ştiţi pe cineva care simte că duce o viaţă banală? Vreau să spun că "faţada" exterioară a unui, să spunem, avocat de succes ne este poate mai familiară decît cea a unui pitic acrobat de la un circ ambulant, dar nici avocatul şi nici piticul nu se văd pe ei înşişi ca fiind convenţionali. Dacă se întîmplă să scriu despre o serie de personaje a căror existenţă e excentrică în comparaţie cu cea a celor mai mulţi oameni, încerc măcar să nu o supra-romanţez. Aşa cum aţi sesizat, personajul cel mai convenţional din Orele, Clarissa - o lesbiană care îşi creşte fiica în New York împreună cu o altă femeie -, are o mentalitate tradiţională tipică clasei de mijloc. Pur şi simplu asta e ea. Aparenţele nu contează prea mult. Iar cît priveşte înţelepţirea fiecărei generaţii - mi-aş dori să fie aşa. Dar uitaţi-vă acum în jur, vi se pare că lumea e condusă de o generaţie mai înţeleaptă?

ELLE: Dar dumneavoastră personal n-aţi devenit mai înţelept cu vîrsta? Cel puţin n-aţi mai ajuns în închisoare pentru nesupunere civilă. Apropo, care erau cauzele pentru care obişnuiaţi să demonstraţi în anii tinereţii?
M.C.: Am fost închis de vreo şase ori pentru acte de insubordonare civilă, împreună cu alţi membri ai grupării ACT UP. Asta se întîmpla cu mulţi ani în urmă, în timpul mandatului preşedintelui Reagan şi al primului mandat al lui George Bush (nici acum nu-mi vine să cred că a obţinut şi un al doilea mandat...). Cînd Clinton a devenit preşedinte, deşi SIDA făcea ravagii, demonstraţiile publice nu mai păreau atît de necesare. Nici Reagan, nici Bush Sr nu au făcut vreodată vreo referire publică la SIDA. Niciodată. Era evident că ambii preşedinţi considerau că oamenii cei mai afectaţi de SIDA, homosexualii şi dependenţii de droguri, erau persoane lipsite de importanţă. Şi mai erau companiile producătoare de medicamente, care achiziţionau doar tratamentele care, potenţial, erau cele mai profitabile şi insistau să testeze cel puţin doi ani orice medicament care părea cît de cît promiţător, arătînd o grijă ostentativă faţă de siguranţa publică, dar şi, bănuiesc unii, căutînd să evite orice proces, în timp ce mulţi dintre cei infectaţi aveau să fie morţi după doi ani şi erau nerăbdători să încerce orice medicament nou, indiferent de efectele secundare. Noi, la ACT UP, credeam că pentru a atrage atenţia trebuie să facem ceva dramatic. Să scriem scrisori sau să ne învîrtim în cerc purtînd pancarte nu avea nici un sens cît timp efectul era minim. Un act de nesupunere civilă avea alt impact. Astfel, am recurs la gesturi pe care unii le-au considerat extreme: am forţat închiderea bursei invadînd zona unde aveau loc tranzacţiile; am întrerupt liturghia de Sf. Petru oficiată pe Madison Avenue (acesta a fost cel mai controversat act al nostru); ne-am legat în lanţuri şi am blocat intrările într-o companie producătoare de medicamente din New Jersey care dezvolta inhibitorul de protază, care s-a demonstrat că e benefic, şi nu voia să acorde altor companii acces la cercetări pentru a nu-şi diminua profiturile. Şi am obţinut rezultate. Opinia publică a conştientizat pericolul SIDA ca urmare a mediatizării acestor demonstraţii. Ministerul Sănătăţii a instituit ceea ce ei au numit o linie rapidă de testare a noilor tratamente, astfel încît acestea să fie disponibile în cîteva luni şi nu în cîţiva ani. O zi sau două în închisoare din cînd în cînd nu ni se părea un preţ prea mare.

ELLE: Chiar dacă sînteţi interesat de complexitatea relaţiilor interumane, cărţile dumneavoastră nu sînt atît de radicale şi pline de amărăciune ca ale altor autori preocupaţi de acest subiect - Michel Houellebecq, de exemplu. Ce vă salvează?
M.C.: E greu de spus de ce unii dintre noi sînt mai trişti decît alţii. Sînt multe motive de tristeţe, dar şi la fel de multe dătătoare de speranţă. Am considerat mereu că atîta vreme cît pe lumea aceasta mai există un singur om, speranţa continuă să existe. Poate par sentimental, dar sînt sănătos, prosper, mai mult sau mai puţin liber şi fac lucruri importante pentru mine. Dată fiind starea actuală a lumii, poate e un pic de lipsă de recunoştinţă să fii mereu ciufut şi afurisit. Nici nu spun că radiez de fericire, dar sînt sigur că aţi înţeles ideea.

ELLE: Să vorbim puţin despre Specimen Days, care urmează să apară în România. Există în acest roman trei poveşti din New York conectate între ele, din nou, de un scriitor - de data asta, Walt Whitman. Între fiecare dintre aceste poveşti există o perioadă de 150 de ani. Ce se schimbă şi ce rămîne la fel în 150 de ani într-un oraş ca New York-ul?
M.C.: Specimen Days debutează în New York la începutul Erei Industriale, cînd, după mai mult de 2.000 de ani, nu mai eram o lume agrară. Cultivarea pămîntului nu mai era ocupaţia noastră principală, am început să avem slujbe plătite unde făceam să se învîrtă o rotiţă care era parte a unui mecanism mai complex. Eram cu toţii parte a unui efort mult mai amplu decît contribuţia individuală a fiecăruia. Această schimbare are aspectele ei bune şi rele, dar este o schimbare profundă şi de durată. Prima mea intenţie referitor la Specimen Days a fost să scriu un roman care să înceapă cu industrializarea şi să se încheie într-un viitor al tehnologiei. Unul dintre lucrurile care îmi plac la New York e faptul că e un oraş vechi din punct de vedere al standardelor americane, ceea ce înseamnă deloc vechi potrivit standardelor celor mai multe ţări. Dar o parte atît de mare din America este atît de nouă, curată, ordonată şi lipsită de istorie, încît e greu pentru oamenii care locuiesc într-un oraş precum New York să înţeleagă că există un trecut. New York este locul cel mai bîntuit de trecut din America: unele dintre apartamentele de lux de astăzi erau, în 1850, o fabrică; clădirea de azi a Facultăţii de Biologie din campusul Universităţii din New York este cea în care a izbucnit incendiul de la compania Triangle Waist în 1911, cînd 150 de ţesătoare au ars de vii. New York-ul ne aminteşte în permanenţă, celor care locuim aici, că lumea este într-o permanentă schimbare.

ELLE: Folosiţi în acest roman trei genuri literare diferite: ghost story, thriller şi SF. E ceva nou în cariera dumneavoastră. A fost o experienţă interesantă?
M.C.: Cred că felul în care ne-am obişnuit să împărţim literatura în high şi low este problematic. Literatura contemporană se află în urma multor altor forme de artă în această privinţă - artele vizuale sau muzica, de exemplu, au estompat de mult liniile de demarcaţie între high şi low. Şi, din lecturile mele, ştiu că există cărţi, în sectorul low al librăriilor, care sînt mult mai profunde, mai inteligente şi mai frumos scrise decît unele cărţi care se lăfăie în sectorul high. Nu vreau să exagerez - e drept că cele mai multe dintre romanele poliţiste, SF etc. sînt gunoaie. Dar cele bune sînt foarte, foarte bune. Şi nu mi se pare drept faptul că mulţi dintre cititorii serioşi pe care îi cunosc citesc ultimul roman banal al unui "autor serios", o carte semi-autobiografică şi fără perdea, despre nişte îndrăgostiţi năpăstuiţi şi nişte părinţi distanţi, dar nu au auzit de scriitori precum Lem, LeGuin sau Delaney.
Tocmai pentru că respect aceste forme literare, mi-a fost dificil să scriu cartea asta. N-am intenţionat niciodată să parodiez sau să comentez aceste genuri literare; intenţia mea a fost să le iau în serios şi să scriu după regulile lor. Ceea ce a fost, într-un fel, ca şi cum aş fi învăţat din nou să scriu. Dar, pînă la urmă, orice carte, dacă e ceva de capul ei, ar trebui să-i impună autorului să înveţe din nou să scrie, într-un fel sau altul. Dacă nu porneşti de la zero de fiecare dată cînd începi o nouă carte, nu faci decît să învîrţi o manivelă.

ELLE: Pînă la urmă, cărţile dumneavostră sînt ceea ce aţi vrut să fie?
M.C.: Nici o carte nu este vreodată exact ceea ce ţi-ai dorit să fie. Dar, ca autor, înveţi să le iubeşti cu forţa pentru ceea ce sînt, şi să le ierţi pentru ceea ce le lipseşte.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer