Sizwe Banzi trăieşte

Se numeşte Athol Fugard. S-a născut şi trăieşte în Africa de Sud. În România mai nimeni n-a auzit, probabil, de el. Decît, cel mult, dacă a privit cu atenţie genericul unui film premiat la Oscaruri, pe numele lui Tsotsi.

Tsotsi e o ecranizare a romanului lui Fugard, o Ioana D'Arc a vremurilor noastre.

Athol Fugard e un mit în ţara lui: e un alb care şi-a petrecut toată viaţa scriind şi militînd împotriva discriminării rasiale în cea mai cruntă dintre dictaturile albilor - Africa de Sud. Piesele, pe care le scria împreună cu actori de culoare, i-au fost interzise, i s-a retras paşaportul şi aproape a ajuns prizonierul propriei case după ce a participat la un boicot împotriva segregării publicului de teatru.

Fugard a recunoscut că le-a furnizat lui John Kani şi Winston Ntshona schema dramaturgică generală pentru piesa Sizwe Banzi e mort, pe care ei trei au scris-o împreună şi pe care Kani şi Ntshona au pus-o în scenă în anii '70. Nu e singurul text pe care l-au lucrat împreună, la fel s-a întîmplat la Insula şi Declaraţii după un arest în baza legii imoralităţii.

Hulitul nostru Michael Billington a văzut spectacolul cu Sizwe Banzi... acum cîteva săptămîni, încă jucîndu-se după atîtea zeci de ani, la Londra. "Dacă cineva îşi pune problema că acest portret grafic al apartheid-ului sud-african aduce acum a pură istorie, îi răspund că aceasta îi e şi valoarea: oferă un testament viu a inumanităţii birocratice a unui sistem cu precădere vicios.", zice Billington, care, însă, nu ne furnizează şi partea a doua a poveştii lui Sizwe. Nu spune, adică, faptul că Peter Brook însuşi a pus în scenă textul lui Fugard et co., în franceză, la Centrul lui parizian de cercetări teatrale.

Spectacol pe care soarta m-a făcut să-l văd... la Zagreb, în Croaţia. Unde n-a fost un succes: părea atît de prăfuit să vorbeşti despre segregarea sud-africană, la atît timp de cînd a devenit istorie, să vorbeşti despre munca într-o fabrică a concernului Ford, unde proprietarul venit în vizită de lucru aşteaptă zîmbete imaculate pe feţele muncitorilor negri plătiţi pentru o zi cu echivalentul unui hamburger american, să vorbeşti despre un om împins să ia identitatea unui mort ca să poată lucra, pentru că asta nu depinde de ce ştie să facă, ci de numărul de pe un permis de circulaţie... Un spectacol cu doi actori de culoare senzaţionali, care reuşeau să transforme un suport de haine şi cîteva cartoane într-un decor complicat şi în veşnică schimbare, dar nimic mai mult, nu-i aşa? Nici proiecţii, nici lumini complicate, nici trăiri liminare...

Am aflat însă, cîteva zile mai tîrziu, că în Croaţia cetăţenii fostei Iugoslavii, trăitori de-o viaţă la Zagreb, dar născuţi prin Serbia sau Bosnia Herţegovina, nu pot obţine un paşaport ori o carte de identitate. Iar fără o astfel de hîrtie nu-şi pot găsi o slujbă decît la negru. Pentru ei, povestea lui Sizwe Banzi (chiar dacă nu-i pot decît cu greu pronunţa numele) ţine de realitatea vieţii de zi cu zi, nu de istoria dramaturgiei sau a Africii de Sud. Şi oare cu ce ochi ar privi un astfel de spectacol unul dintre miile de muncitori români fără permis de lucru, plecat să-şi cîştige pîinea în perfidul Albion şi rămas captiv într-o lume a hîrtiilor, în care cei care le emit au drept de viaţă şi de moarte asupra celorlalţi muritori? Pentru că segregarea nu e, adeseori, o chestiune de culoare a pielii, ci, mult mai simplu, de ştampilă.

Doug Wright, dramaturg de Broadway şi deţinător al unui premiu Pulitzer (între astea două legătura fiind directă) îmi spunea, într-un interviu, că spectacolul care l-a convins că teatrul poate schimba vieţi a fost o montare cu Master Harold and the Boys (ceea ce în română s-ar traduce prin Conaşul Harold şi băieţii) al lui Athol Fugard. Parţial autobiografică, piesa are drept personaje doi negri, chelneri într-un bar, şi un adolescent alb, fiul proprietarului respectivului local. Ca majoritatea textelor lui Fugard, Master Harold... ţine de minimalismul dramaturgic: "Trei actori, un decor şi un fund de negru", de asta e nevoie ca să-l pui în scenă. În rest, e foarte simplu: unul dintre negri e în relaţii formale cu tînărul Harold, i se adresează cu protocolarul conaşu' Harold, celălalt are cu el discuţii filozofice şi-i vorbeşte cu Harry... pînă la un punct. Trebuie o oră şi ceva de spectacol pentru a străbate drumul înapoi, de la Harry la conaşu' Harold, drumul către segregare. Deşi ar fi putut fi doar o problemă de lingvistică.

Wright, student la vremea aceea, a înţeles, stînd în întunericul unei săli de teatru, felul în care rasismul ia naştere, pe nesimţite, în sufletele cele mai pure, în sufletul unui copil. Iar asta l-a făcut să înţeleagă de ce facem şi vedem teatru, de atît de multe secole, în ciuda electrificării, a tiparului, cinematografului digitalizat, a televiziunii şi internetului.

Nu din spirit experimental a "inventat" Athol Fugard minimalismul textual; în acele decenii, era condiţia esenţială pentru ca piesele să-i poată fi jucate. Şi ele trebuiau jucate pentru ca oamenii să se înţeleagă pe ei înşişi, să se consoleze ori să se schimbe. E micul sacrificiu al esteticii în faţa eticii. Să vedem, la noi se bagă cineva?