| "În fiecare zi mă uit la cei de lîngă mine şi mă întreb: ce înseamnă să trăiţi bine? În fiecare zi devin din ce-n ce mai convins că ţara asta e-un decor cu geamul spart şi becul stins. Nu, România mea nu-i România lor..." |
Sînt primele versuri ale unui poem publicat de Mihnea Blidariu în Observator cultural. La mai bine de trei ani după Stop the Tempo, la mai puţin de un an de cînd spectacolul Gianinei Cărbunariu nu se mai joacă.
Imediat după alegeri, un manifest teatral care dădea de pămînt cu politicienii patriei - şi viaţa noastră socială, în general - părea de-a dreptul indecent, şi puteai simţi acest feeling în publicul de la Green Hours. Vestigiu al altor vremuri, Stop the Tempo a trecut în muzeul istoriei milenariste a teatrului românesc (pam-pam!).
Un asemănător spirit de revoltă (şi, cumva, neputinţă) circulă prin venele unui alt text / spectacol al Gianinei Cărbunariu - mady-baby.edu, cu o substanţă atitudinală, însă, mult mai concentrată. În Tot ce se dă (Ioan Peter) şi piesele lui Peca Ştefan (încă nemontata România 21 şi în curs de a avea premiera Bucharest Calling), drumul la substanţa contestării politico-sociale trece prin satiră şi deconstrucţie ironică pentru a ajunge, într-un final, la istoria personală cu largă deschidere simbolică. La disoluţia manifestului şi a atitudinii directe.
La Casandra, spectacolul de licenţă al Mirunei Dinu, montarea textului lui Mark Ravenhill, Some Explicit Polaroids / Fotografii explicite, e văzut ca radiografia unei juneţi marginale, a tinerilor defavorizaţi ai unei societăţi obosite, incapabili neurosomatic să reacţioneze la ceea ce li se întîmplă. E unul dintre acele spectacole care dau valoare morală neputinţei şi autodistrugerii; paradoxal, alege să justifice social drogurile şi violenţa, devalorizînd (pur şi simplu pentru că ţine de o altă grilă de valori, nici mai bună, nici mai rea, doar ALTA) sau mai degrabă "minorizînd" anarhia, revolta, avîntul social.
Pentru că asta nu e o temă (personală) a artiştilor care l-au făcut.
Textual, Some Explicit Polaroids e (ori poate fi) povestea unei (alte) generaţii din România - scrisă de un britanic, în urmă cu zece ani. Generaţia mea şi a alor mei. Generaţia dramAcum (poate). A celor născuţi înainte de 1989, destul de mari la Revoluţie ca să ştie ce se petrece şi să păstreze amintirea a ceea ce a fost pînă atunci, destul de mici ca formarea lor să se suprapună tranziţiei, generaţia unor oameni care aparţin, în acelaşi timp, şi timpului de acum, şi celui de atunci. Şi care, pentru această cunoaştere, s-au crezut îndreptăţiţi să fie cei care aduc schimbarea. Ceea ce zace, transversal, într-o piesă ca cea a lui Ravenhill e potenţialul radiografiei teatrale a unei dezamăgiri, a unui eşec şi a căderii în real. A "schimbării de paradigmă" şi agendă artistic-socială, a trăirii hic et nunc fără ambiţia de a lăsa vreo urmă nici măcar în propria viaţă. Dramaturgia lui Ravenhill e reflectarea undei de şoc prin care noi, cu toţii, am avut revelaţia că puterea e în altă parte şi ne duce cu zăhărelul, iar tot ce putem noi face e să extragem seva, the best of it.
Dar oare un astfel de teatru (care să reverbereze pe alte planuri cu Stop the Tempo et al.) mai e posibil în România? Probabil că ratarea lui Nick, socialistul militant, cel care se trezeşte de la o clipă la alta (pentru el) într-o lume în care credinţele lui nu mai au nici ecou, nici sens, printre oameni cărora le apare ca un nebun (nevizitat de providenţă), este imaginea în construcţie ideală a acestei generaţii ale mele, ale noastre, realizînd pe nepregătite că lumea a rămas aceeaşi, deşi s-a schimbat, el a rămas acelaşi, deşi s-a schimbat, dar ceilalţi nu au rămas aceiaşi.
Sigur că nu despre astfel de lucruri e vorba în spectacolul Mirunei Dinu, sînt acei trei-patru-cinci ani ai ridicării şi decăderii speranţei, ai romantismului revoluţionar, cît se poate de normal, străini ei. România mea nu-i România ta...
Pe vremea (pare atît de mult de atunci) lui Stop the Tempo şi mady-baby.
P.S.: O reminiscenţă a unei alte Utopici, cea despre greşelile de racord: există o reclamă TV, la cafeaua Jacobs, în care stăpîna casei constată că poştaşul cartierului e fascinat de mirosul licorii de dimineaţă şi deschide uşa ca să-i ofere şi lui o ceaşcă. O deschide CU DOUĂ CEŞTI în mîini în acelaşi timp. Singurul care a observat imposibilitatea situaţiei în viaţa reală a fost un actor. Întrebare: cît de pregătiţi sîntem să facem faţă versiunilor de realitate cu care ne e constant invadată existenţa?