Cîte ceva despre epoca restauraţiei (I)

La sfîrşitul lui 2006, la Studioul Casandra din Bucureşti se pregătea cea de-a doua revoluţie teatrală: regizorii membri ai Tanga Project (iniţiat de Bogdan Georgescu şi avîndu-l ca mentor, ca şi dramAcum, pe Nicolae Mandea, care le era acestor tineri profesor de regie), studenţi la clasa lui Cristian Hadji Culea, urmau să-şi dea licenţa, iar prima vizionare, cu Some Explicit Polaroids de Mark Ravenhill, în regia Mirunei Dinu, iscase deja nemulţumiri în rîndul unora dintre profesori. E trist de constatat, dar era vorba de primul text al lui Ravenhill montat în România, la zece ani de la şocul produs în Marea Britanie de Shopping and Fucking al aceluiaşi...

Spre deosebire de dramAcum, Tanga Project (Bogdan Georgescu, Vera Ion, Miruna Dinu, Ioana Păun, David Schwartz), deşi privit ca o "transmitere a ştafetei", un "pui" al grupului anterior, nu se concentrează atît asupra ideii de dezvoltare şi susţinere a noii dramaturgii, cît asupra ideii unei noi teatralităţi. Berceanu, Apostol, Cărbunariu et co. doreau o reformă venită dinăntrul cadrului teatral convenţional: în ciuda ambiţiei lor de a supravieţui într-un sistem cvasi-independent, nici unul nu şi-a imaginat vreodată viaţa în afara cutiei negre. În schimb, ceea ce experimentează cu precădere Tanga Project e jocul la limita teatrului ca artă autonomă: performance-uri (Let's Food! de Ioana Păun şi David Schwartz), site-specific art (Locked, al aceloraşi Ioana Păun şi David Schwartz, prezentat în cadrul proiectului lui Paul Dunca, Protect, şi, pînă la un punct, cele două piese de zece minute, Red Bull de Vera Ion şi Rape de Bogdan Georgescu, montate de Miruna Dinu şi Vera Ion în grădina de la Green Hours), experimente interactive, de game theatre, în scenografii virtuale (XXX Cartoons de Bogdan Georgescu) şi teatru comunitar (Rahovanonstop) (şi, uneori, membrii Tanga Project joacă în propriile producţii). Odată ieşiţi din şcoală, pentru cei care fac acum parte din Tanga Project şi colaboratorii lor (actori, scenografi, coregrafi) viaţa artistică va fi mult mai simplă: nu au a se lupta cu sistemul înăuntrul sistemului, ei lucrează în afara, în contra, în ciuda sistemului (sloganul publicitar de pe afişele pentru Rahovanonstop era Ţi-e greaţă de teatrul românesc?; deşi, aparent, asta stabilea o legătură, de raportare prin distanţare, cu sistemul teatral, ideea părea a fi mai degrabă instaurarea unei realităţi paralele, şi nu "vindecarea de greaţă"). E, de fapt, principala lecţie pe care au învăţat-o de la dramAcum: sistemul nu poate fi învins, e un fel de piton uriaş capabil să înghită orice pradă. Membrii dramAcum au reuşit să se impună, pe ei şi textele pe care le promovează, atîta vreme cît acceptă condiţiile lucrului în sistem: dependenţa de un spaţiu teatral convenţional (sau aproape: Teatrul LUNI de la Green Hours îşi are şi el limitările lui) aduce după sine imposibilitatea de a lucra întotdeauna cu actorii pe care ţi-i doreşti, pe textul pe care ţi-l doreşti, condiţionarea unui buget de producţie etc.

Şi veşnica plîngere despre lipsa de interes a forurilor competente pentru arta tinerilor.

Ideologia pe care o aduce cu sine Tanga Project poartă, de asemenea, germenele unei noi atitudini asupra criticii. E evident că o critică lipsită de ecou în rîndul publicului, al cărui rol e restrîns la omologarea valorică înăuntrul sistemului teatral, devine nefuncţională în faţa unui tip de teatru plasat dintru bun început în afara acestui sistem. Dacă dramAcum încerca şi îndemna la impunerea unei alternative teatrale reflectată de un limbaj critic alternativ, Tanga Project neagă, în această fază a lui, necesitatea unui corolar teoretic exterior, apelînd la metode de autopromovare, la reţeaua informală şi la cea non-convenţională de transpunere a discursului lor public. Consumarea impulsurilor lor estetice într-un temporary contemporary, concentrarea pe happening şi performance, exclusiv aici şi acum, pentru uzul exclusiv al celor prezenţi aici şi acum, face critica de teatru, aşa cum se defineşte în prezent în România, inutilă. O artă care se scrie pe nisipuri mişcătoare nu are nevoie de arhivă, memorie şi omologare sistemică.

La patru ani de la emergenţa lor bruscă în prim-planul vieţii teatrale (şi la şase ani de la înfiinţare), dramAcum a fost luat în primire de critica de establishment. Li se stabilesc filiaţii şi urmaşi, tocmai cînd impulsul lor iniţial e pe cale de epuizare. Nu au reuşit să determine apariţia unui nou limbaj critic, în condiţiile în care, în ultimii trei ani, nici un nume nou nu a apărut în peisajul comentatorilor teatrali. Prins ca-ntr-un insectar într-o schemă estetică ce-l defineşte ca pe o variaţie de secol XXI a înaintaşilor săi, dramAcum rămîne să încerce a scoate noua dramaturgie pe care-o promovează din ghearele previzibilităţii de receptare generate de propriul succes.

Într-un moment în care, virtual, totul era posibil, dramAcum a încercat să se impună cerînd imperativ schimbarea legilor sistemului teatral. Ei s-au impus, legile nu s-au schimbat. Acum, la finele lui 2006, lucrurile stau cu totul altfel decît în 2002: cotidienele îşi restrîns spaţiul editorial, comentariile culturale capătă aere de monden, revistele culturale îşi pierd sursele de finanţare, legea teatrelor ameninţă cu o reformă de "eficientizare" care va înăspri lupta pe şi aşa puţinele finanţări. Jocurile se vor purta după regulile pe care dramAcum n-a reuşit să le modifice. Iar alternativa va rămîne viaţa în afara sistemului. Sau în UE.