Fiecare se crede normal. Şi cu păreri

Nu mi-a venit să mă las de critica de teatru cînd am descoperit că ce scria pe acea listă a nominalizărilor Uniter nu conta atît cît numele celor care le deciseseră (şi care erau numai buni de aneantizat); nu mi-a venit nici cînd autorul unui spectacol nenominalizat m-a porcit, la pachet cu toată breasla, printre altele pentru că sînt femeie, şi nici cînd am aflat că nu sîntem în stare să deosebim personajul principal de cel secundar. Dar chiar mi-a venit cînd am descoperit că orgoliul unui actor a devenit un soi de "liber" pentru ca nici un personaj secundar să nu mai stea acolo unde fusese o dată pus.

Pasajul de mai sus e o parafrază după unul din cele mai bune momente ale filmului Little Miss Sunshine / Fiecare se crede normal, în care unchiul Frank, "cel mai mare specialist în Proust din America de Nord", îi povesteşte nepoată-si de ce a încercat să se omoare. Şi anume, nu cînd a descoperit că studentul de care se îndrăgostise devenise iubitul duşmanului său absolut pe domeniul proustian, nici cînd s-a trezit dat afară de la universitate, ci cînd cartea susnumitului duşman a ajuns intens omagiată în presa de toate orientările.

Little Miss Sunshine e, de altfel, "cazul" ideal pentru o discuţie despre rolurile principale şi secundare în arta postmodernă. Adevărul e că autorii post-Ibsen et co. au aruncat în aer, odată cu structurile dramatice, şi ierarhiile precise ale dramatis personae. Singurul care le mai păstrează e filmul, mai ales cel de mainstream, din două raţiuni puternice şi complementare: pentru că, fiind o artă de masă, are nevoie să apeleze la structuri comunicaţionale uşor decodabile, şi din pricina star system-ului. Atunci cînd caracterul principal sau secundar al rolului e trecut în contract, nu ştiu cum ar putea cineva comenta post-factum. Se întîmplă astfel în Babel, unde, deşi aparent toate poveştile au pondere egală, centralitatea poveştii Brad Pitt-Cate Blanchett e argumentată prin dependenţa declanşatorie a celorlalte istorii de accidentul existenţial al cuplului; şi de faptul că producătorii au stabilit, prin contract, cine e personaj principal şi cine nu.

Ceea ce într-un film independent ca Little Miss... nu avea cum să se petreacă: ar putea spune cineva, cu mîna pe inimă, care sînt rolurile principale acolo? Trei actori, cei mai vizibili, au fost nominalizaţi (la BAFTA şi la Oscar): Abigail Breslin (copila Olive), Toni Collette (mama) şi Alan Arkin (bunicul), toţi pentru partituri secundare, şi nici unul n-a comentat. Iar dacă nici cea care apare prima pe generic şi declanşează întreaga aventură a familiei nu e personajul principal, oare nu s-ar putea ca, de fapt, acolo să nu fie nici un exemplar al acestui vestigiu de spectacol clasic?

Distincţia plan secund - plan principal e, la urma urmei, o convenţie, pe care şi filmul, şi teatrul contemporan o respectă dacă vor; în gramatica spectacolului postmodern, ea nu mai e funcţională, şi riscă să fie activată doar înăuntrul unei alte convenţii, cea a diverselor premii.

Să-l cităm pe Hans-Thiess Lehmann şi al lui Teatru postdramatic? Această structură non-ierarhică contrazice flagrant tradiţia, care prefera o modalitate de relaţionare hipotactică menită să guverneze supra- şi subordonarea elementelor, cu scopul de a evita confuzia şi a produce armonie şi comprehensibilitate. În parataxa teatrului postdramatic, elementele nu sînt unite în moduri lipsite de ambiguitate. (p. 86). Sau am putea apela la Manfred Pfister, cu The Theory and Analysis of Drama, care, pe lîngă marea laxitate pe care o îngăduie în clasarea tipurilor de personaje, vorbeşte şi el despre alunecare înspre ambiguizare a acestora (în condiţiile în care, spune el, studii aprofundate de gramatică a dramei nu există, şi totul se reduce la aproximarea prezenţei scenice şi a importanţei situaţionale a fiecărui caracter).

Cînd Uniter a "inventat" premiul pentru rol secundar, el a deschis, de fapt, o cutie a Pandorei. Iar cînd un juriu (din care am făcut parte, şi mi-a plăcut) decide să nominalizeze, la această categorie, exclusiv actori din spectacole pe texte noi, experimentale ori dramatizări foarte personale, îşi asumă, e adevărat, un risc suicidar. Asta, în absenţa unor discuţii profesionale aplicate asupra evoluţiilor din dramaturgia actuală şi teatrul postdramatic, în absenţa familiarizării cu textele teoretice din domeniu etc. Şi, în ultimă instanţă, în absenţa, perfect justificată, a interesului publicului pentru atare subtilităţi.

E adevărat, Vremea dragostei, vremea morţii al lui Radu Nica e un spectacol de teatru coral (prezenţa "corală" a tuturor participanţilor în scenă, în locul "ieşirilor" şi "intrărilor", limbaj aditiv, non-conflictual etc.), de aceea el nu funcţionează după logica ierarhiei personajelor; atunci cînd, însă, ea trebuie aplicată - în cazul unic al unor premii -, decizia segmentării pe unităţi dramatice şi reconstituirea schemei dramaturgice clasice e singura soluţie. La fel stau lucrurile în jumătate din spectacolele lui Radu Afrim, joi.megaJoy y compris, în Terorismul Gianinei Cărbunariu, în Autobahn al lui Radu Apostol, parţial în Vinerea lungă al lui Gábor Tompa şi chiar în unele dintre spectacolele lui Mihai Măniuţiu, iar singurul lucru care a salvat Purificarea lui Andrei Şerban de "capcanele" postdramaticului (textul predispune la asta) e structura mai degrabă modernistă decît post- a montării.

Şi să nu uităm ceva: teatrul postdramatic coexistă bine mersi, mai ales în România, cu cel tradiţional, iar în condiţiile în care noneroul postdramatic e un personaj "slab", el nu poate concura niciodată cu şanse egale de reuşită cu personajele principale "tari" ale montărilor clasice.

Iar restul nu e, pînă la urmă, decît subiect de discuţie şi păreri personale.

P.S.: Sigur că am ieşit din greva-mi critică, după vreo săptămînă. Doar fiecare din noi scrie ca să se afirme singur, nu la cererea expresă a fanilor. Cum ar spune Lehmann, ţine de ireversibilul proces al "monologizării" teatrului.

P.P.S.: Mi-a spus bunică-mea, foarte mîndră, că unica mea mătuşă s-a fotografiat cu Horaţiu Mălăele (în turneu prin Moldova, probabil încă supărat că noi n-am nominalizat Revizorul) şi a înrămat poza. Viaţa e complexă.