Textele selectate de Incipient vor fi publicate pe LiterNet în săptămânile ce urmează, în această rubrică.
Publicarea textelor pe LiterNet are ca unic scop lecturarea lor. Liternet și Asociația Incipient nu își asumă drepturi suplimentare asupra textelor în afara celor presupuse de această publicare. Pentru folosirea textelor sub orice altă formă, este obligatorie contactarea autorilor.
*
Mă numesc Enya și am 18 ani. Sunt pasionată de actorie, dar de data asta m-am gândit sa încerc să scriu. Asta este prima experiența oficială pe care o am cu scrierea unui text dramaturgic. În ciuda așteptărilor mele a fost chiar un proces frumos, cu ups and downs, care m-a făcut să realizez că sunt capabilă de mai multe decât credeam.
Vremea noastra
de Enya Neagu
de Enya Neagu
Denisa / Marilena / Tatăl
SCENA 1
(Denisa stă în sufragerie pe canapea și repetă un monolog. Intră Marilena. Denisa termină cu un țipăt o parte dintr-un monolog)
DENISA: "Daaaa, voi să răzbun! Nu voi lăsa să treacă asta așa de ușor!" MARILENA: Te-am auzit țipând din cealaltă cameră! Ce ai?
DENISA: Nimic, repetam un monolog
MARILENA: Aah am înțeles. (pauză mică) Dar ești sigură că e ok să țipi așa... adică eu dacă aș vedea nu mi-ar plăcea... cred că e puțin cam mult.
DENISA: Hai mama, lasă-mă!
MARILENA: Ascultă-mă! Știu și eu ce zic. Știi că și mie-mi place actoria? Ți-am mai zis cum...
DENISA: Da, mi-ai zis că nu aveai voie când erai tânără, pentru că se credea că actrițele sunt curve sau ceva de genul ăsta.
(Marilena nu spune nimic. Denisa reia ce făcea înainte.)
MARILENA: Denisa trebuie să vorbim puțin.
(Denisa lasă foaia cu monologul și este atentă la mama ei.)
DENISA: Da?
MARILENA: M-am tot gândit și știi cât de mult mi-am dorit să studiez și eu actoria...
DENISA: Așa?... (neînțelegând unde vrea să bată)
MARILENA (spune hotărâtă): Ideea e că m-am hotărât sa dau și eu odată cu tine la actorie.
(Denisa rămâne mută și se uita la mama ei cu ochi mari. pauză!)
DENISA: Poftim?
MARILENA: Da! O să dăm admiterea împreună! (începe să râdă)
(Denisa e doar uimită, încercând să își găsească cuvintele.)
DENISA: Tu glumești?
MARILENA: Nu!
DENISA: Mama... nu știu ce să zic... e foarte complicat, adică dacă te apuci de acum o să ai doar 2 luni de pregătire.
MARILENA: Știu, dar totuși cred că o să mă descurc.
DENISA: Da, dar trebuie să fii și...... energică... MARILENA: Adică?
DENISA: Lasă...
MARILENA: Știi ceva?! De fiecare dată când am vrut să fac ceva pentru mine nu am putut! Fie că era vorba de o amărâtă de geantă DE CARE AVEAM NEVOIE sau să-mi repar telefonul... Banii ăia ori ajungeau la tine pentru pregătiri sau meditații, ori la tac-tu! Și știi ceva, nu, aici nu e vorba de bani de fapt. E vorba despre mine și cât m-am lăsat așa la fiecare pas.
(Denisa nu spune nimic. Stă puțin, apoi se ridică.)
DENISA: Bine mama.. dacă tu ești convinsă, atunci eu nu am ce să-ți mai spun.
(Marilena o ia în brațe repede pe Denisa ușurată.)
SCENA 2
După o săptămână
(Marilena e acum tot in sufragerie, arătându-i Denisei ceva ce lucrase.)
MARILENA: "Cred că m-am îmbolnăvit de moarte într-o zi când m-am născut." Deci cum ți s-a părut?
DENISA: A fost ok...ish, nu ar trebui să te grăbești atât de tare pe final. Acolo poți să mai lucrezi puțin. Acum, scuze, dar trebuie să repet și eu.
MARILENA: Ok...ish? Ce e aia?
DENISA (o spune ușor, încercând să nu o supere): Adică a fost în regulă, dar trebuie să mai lucrezi....... destul de mult.
MARILENA (serioasă): Mhm... am înțeles! Oricum ca să știi mi-a fost un pic mai greu să intru acum în pielea personajului.
(Denisa stă un moment și se uita la mama ei, apoi începe să râdă.)
MARILENA: Ce ai dragă?
DENISA (încercând să își revină din râs): Ce ai zis?
MARILENA: Da mamă, așa am citit pe net.
DENISA: Unde, pe cumsafiiactor.ro? Sau ai auzit asta de la Leonardo DiCaprio?
MARILENA: Îți bați joc de mine?
DENISA: Nu, scuze! Aaaai mare dreptate! Acum, serios chiar trebuie să încerc și eu să intru-n personajul meu. (râde încet) (pauza mică)
MARILENA:...... daar poți totuși să mă asculți și la melodie te rog?!
DENISA: Mama, chiar nu prea...
MARILENA: Te rog!!!!
DENISA: Bine, dar hai puțin mai repede.
MARILENA: Sigur, sigur!
DENISA: Ce piesă ai?
MARILENA: Mi-am ales melodia aia frumoasă foc de la băiatul ăla (cu accent franțuzesc) John Legand.
DENISA: Pof- John Legend? Te referi la All of Me?
MARILENA: Da!! Așa!
DENISA: Mama... aia e o piesă cam riscantă... adică e cam grea și e și în engleză, iar tu cu engleza... na..
MARILENA: Deci m-asculți sau mă duc la tac-tu?
DENISA: Biine hai.
(Marilena cântă. Are o voce frumoasă, puternică, și cu un timbru chiar rar. Denisa rămâne fără cuvinte. Din culise se aude o voce de bărbat.)
TATĂL: MAI ÎNCET! ÎL ACOPERI PE CABRAL
SCENA 3
După 2 luni
(Stau ambele pe canapea)
MARILENA: Vai nu pot să cred că am terminat în sfârșit! Deci azi la ultima probă a fost așa de bine! Toată comisia era super atentă la mine și erau atât de receptivi.
DENISA: Știuuuuu, nu? Și la mine a fost așa. Deci n-am niciun dubiu. Intrăm sigur ambele!
MARILENA: Crezi?
DENISA: Pfff daa! Crede-mă! Am vorbit cu Ilinca, în fine o prietenă care dat și ea și după ce mi-a zis... nu prea părea să fi fost așa bine ca la noi. E destul de convinsă că o să pice.
MARILENA: Doamne ajută!
Intră tatăl.
TATA: Ce faceți?
DENISA: Vorbeam despre proba de azi, vrei să îți povestim?
TATA: Sincer...
MARILENA (entuziasmată): Măi Viorele, deci am zis monologul ăla de dragoste la unu din comisie și nu se vedea prea bine da' am văzut eu că mi-a făcut așa (îi face cu ochiul). L-am spus exact așa cum am repetat cu tine aseară. (zâmbește)
TATA: I-auzi. (zâmbește și el)
DENISA: Da... în fine, (mândră) la mine au râs muuuult. Deci nu știu cum au fost la tine, dar la mine efectiv nu mai puteau respira.
(Marilena care era toată un zâmbet, acum stă serioasă, dându-i side eye Denisei.)
SCENA 4
(După încă o săptămână. Marilena stă pe canapea gânditoare dând neîncetat din picior cu telefonul în mână. Denisa se plimbă dintr-un colț în altul al camerei, neliniștită, dând refresh pe telefon la pagina deschisă. Ambele au o hârtiuță mică în mână pe care se vede scris un cod.)
DENISA: Ceva la tine?
MARILENA: Nu...
DENISA: Ce le ia frate atât??!!! (țipă către telefon) HAAAAIIIIII!
MARILENA: Liniștește-te!
(Dau din nou refresh la pagină și fiecare își oprește acțiunea și rămân cu ochii ațintiți în telefon. Pauză)
DENISA: Deci nu pot sa cred...
MARILENA (pauză scurtă): Pe ce loc ești?
DENISA: 62. Tu?
MARILENA: 61.
DENISA: Câte locuri sunt?
MARILENA: 48...
DENISA: Nu, pur și simplu nu înțeleg... totul părea atât de bine!
MARILENA: Știu... na... se pare că nu a fost să fie anul ăsta pentru niciuna...
DENISA:... Sigur e de la cum am cântat! Nu, deci nu are cum altfel. Eu chiar credeam că am spus totul bine! Poate trebuia să fiu mai deschisă...
MARILENA: Și mie mi-au spus că le-a plăcut cum am cântat... Măi mamă poate nu am zis monologul ăla bine... doamneeee Isuse Cristoase! Vai... sau nu le-a plăcut cum am dansat... și și-așa când am ieșit din sală mă cam durea puțin spatele..
DENISA: Nu mama, sigur nu e asta.
MARILENA (pe un ton mai ridicat): Eh, cum să nu fie mamă, tu nu vezi...
DENISA (enervată de tonul mamei ei): Dar de ce mi-o spui așa? E vina mea sau cum? Nu doar tu nu ai fost admisă!
(încep să țipe una la cealaltă)
MARILENA (nervoasă): NU RIDICA TU TONUL LA MINE! AI ÎNȚELES! NU ÎȚI PERMIȚI! (tot nervoasă și puțin agresivă) Ia gândeste-te, poate nu ai intrat din cauza modului in care vorbești. Și sincer nu ai nici o dicție prea bună, semeni cu tac-tu. (continuă să se certe)
DENISA: Ahh okay am înțeles. Păi dacă tot suntem sincere, tu nu știi când e prea mult. Nu știi cum să faci să fie bine. Și asta o spun așa în general! Văd că încerci dar nu prea îți iese! Serios... să îți lași jobul și să dai la facultate? CE MAMĂ FACE AȘA CEVA?!
(Marilena stă în tăcere, uimită de ce a auzit. Denisa își dă seama că a fost prea mult.)
DENISA: Scuze... nu știu ce... îmi pare rău...
(Din partea dreaptă a scenei intră tatăl, ținând o bere în mână, deja puțin beat.)
TATĂL: EEEEI! V-am auzit țipând? ARDE CASA?
MARILENA și DENISA (în același timp, cu fața spre soț / tată): Nu am intrat...
TATĂL (total dezinteresat): Ah, ok! (iese)
(Ambele rămân fără cuvinte și se uită una la cealaltă. Marilena începe să plângă. Denisa o ia în brațe și încearcă să o calmeze.)
DENISA: Chiar... îmi pare rău...
SCENA 5
(După 3 zile. Marilena stă pe canapea când la un moment dat îi cade fața, în timp ce se uita pe telefon.)
MARILENA: DENISAAAAA! Vino repede în sufragerie te rog!
(Denisa intră respirând greu, ca și cum tocmai a alergat.)
DENISA: Ce e?
MARILENA: AM INTRAT!
DENISA: Ce?
MARILENA: Pe locurile suplimentate! S-au mai suplimentat încă 13 locuri!
Denisa nu stă să calculeze. Își scoate repede telefonul, introduce iar codul și rămâne dezamăgită cu ochii în ecran. Se uită spre mama ei. Zâmbește.
DENISA: Felicitări mama!
(Marilena zâmbește în prima fază, după îi dispare zâmbetul. Îi ia din mână telefonul și se uită.
O privește pe Denisa imediat. Denisa e pe cale să plângă însă încearcă să ascundă asta.
Niciuna nu spune nimic. Doar se privesc.)
DENISA (spune după un timp râzând, dar tot îndurerată): Am fost așa de aproape...
MARILENA (încercând să fie pozitivă): Poate au greșit ceva totuși... stai că sun la secretariat!
DENISA: E târziu... și e destul de important. Nu cred că ar greși la lucruri atât de mari.
MARILENA: Nu, nu, eu zic totuși să încercăm!
DENISA: Bine...
(Marilena iese. Se aude puțin din convorbire)
MARILENA: Da, am înțeles... mulțumesc! Și mă scuzați încă o dată pentru ora târzie! La revedere!
(Marilena intra înapoi în scenă tăcută, uitându-se în pământ.)
DENISA: Da... am înțeles. E ok!
(Marilena o privește pe Denisa. Pauză.)
MARILENA: Hmh (surâde) (spune sacadat ca o realizare) Am 50 de ani. Ce fac?
DENISA: Poate încerci să trăiești o viață pe care mereu ți-ai dorit-o.
MARILENA: La vârsta asta?
(pauză)
MARILENA: Denisa, dacă eu aș renunța, automat tu ai fi următoarea care ar intra.
DENISA: Mama nu!
MARILENA: Ba da Denisa! Să fim serioase... mi-a cam trecut vremea. Adică tu ești tânără și ai în față tot viitorul. E timpul tău! În plus ești chiar talentată... aici pot spune că mă moștenești. (zâmbește)
DENISA: Dar..
MARILENA: Nu mă întrerupe! O să fiu foarte mândră când voi veni anii viitori să te văd ori la Ușile deschise, ori chiar la un spectacol.
DENISA: Mama, îți mulțumesc din tot sufletul! (pauză) Dar nu pot accepta. Eeexact! Am toată lumea în față! Am timp! Eu o să mă pregătesc iar, poate mă ajuți și tu! Încerc și la anu' și cine știe? Vreau să îți spun că sunt foarte mândră de tine! Știu cât de mult ți-ai dorit să studiezi actoria, iar ai tăi ți-au interzis. Și atunci când le vei spune bunicilor ce ai făcut, iar ei te vor judeca, poate chiar certa, sau îți vor spune cât de dezamăgiți sunt, vreau să știi și să îți amintești cât de mult te admir pentru tot ce faci și pentru mine și pentru tine, cât de mult te iubesc și cât de mândră mă simt că acum pot spune tuturor că mama mea e studentă la actorie în anul 1.
(Heblu.)