Textele selectate de Incipient vor fi publicate pe LiterNet în săptămânile ce urmează, în această rubrică.
Publicarea textelor pe LiterNet are ca unic scop lecturarea lor. Liternet și Asociația Incipient nu își asumă drepturi suplimentare asupra textelor în afara celor presupuse de această publicare. Pentru folosirea textelor sub orice altă formă, este obligatorie contactarea autorilor.
*
Irina Balcu (n. 1999) studiază la masteratul de Scriere Dramatică din cadrul UNATC București. Scrie proză, poezie și teatru și este interesată de inechitățile sociale, mediul corporate, publicitate și cultură pop.
Mi-am procurat belele sau Vreau o emoloaică
de Irina Balcu
de Irina Balcu
I
Ioana și o Asistentă în cabinetul medical. Asistenta își ia notițe. Ioana este pe jumătate dezbrăcată, încearcă să se acopere, deși îi este imposibil. Ioana se adresează publicului:
IOANA: Poate vă întrebați cum am ajuns aici. Ar fi nevoie de un disc zgâriat să acompanieze toată această situație. (râde pentru sine) Ce clișeu obosit.
Asistenta își ridică ochii din foi.
ASISTENTA: Da. O să te internăm câteva zile. Pe secția 3.
IOANA: Câteva zile, adică câte? (Își ia mâinile de pe piept ca să gesticuleze, își dă seama că s-a dezgolit și își încrucișează iarăși mâinile cu fermitate în dreptul sânilor.)
ASISTENTA: Asta vezi cu domnul doctor.
IOANA: Ăăă... nu știu cum se face. Acum... ce fac?
ASISTENTA: Ia pijamaua aia de colo și te duc pe secție. Ce întrebare e asta?
IOANA: Telefonul... am voie cu el?
Asistenta pufnește în râs.
ASISTENTA: Nu ești chiar la pușcărie. Ia-l cu tine, dar vezi că Wi-Fi-ul e prost.
IOANA: Ce bine. Adică ce păcat. Adică... ce bine?
Ioana începe să se îmbrace cu pijamalele pe care Asistenta i le-a indicat.
ASISTENTA: Ai dat niște (în șoaptă complice) mesaje riscante, este?
IOANA: Poaaaate.
ASISTENTA: Acum compensezi, de-aia te acoperi ca o fată mare.
IOANA: Ahaaa, cu dumneavoastră o să fac terapia!
ASISTENTA: Ai vrea tu. Hai, pe secție.
Cele două pornesc spre secție. Telefonul Ioanei vibrează în continuu: vibrații scurte, urmate de vibrații mai lungi. Pare că i-au explodat căsuțele private de Messenger, Instagram și WhatsApp. Poate că și Tinder.
ASISTENTA: La voi, la deschiși, se fumează în draci. Puteți și seara să fumați în baie, dar așa, printre gratii (își bate obrazul cu degetul arătător). Oameni suntem!
IOANA: Parcă nu sună rău.
ASISTENTA: Acum, nu.
IOANA: Hm?
ASISTENTA: O să ai terapie.
IOANA: Când?
ASISTENTA: Zilele astea.
IOANA: Când?
ASISTENTA: Frumoase tatuaje. (Îi întoarce brațul pe toate părțile.) Ăsta e neterminat?
IOANA: Îl fac la următorul salariu.
ASISTENTA: Când e ăla?
IOANA: Nu știu, m-au dat afară acum două zile.
ASISTENTA: O să-ți revii tu.
IOANA: Crezi?
ASISTENTA: Nu ești nici măcar atât de interesantă cât să te arate dom' doctor studenților.
Se aude o vibrație scurtă. Apoi tăcere.
IOANA: Mi-a murit telefonul.
II
Pe secție. Ioanei i se alătură Maria, o pacientă la vreo 20 de ani, care pare să fi petrecut cel puțin câteva zile în salon. O întâmpină pe Ioana cu un tonus greu de egalat.
MARIA: Noi ne-am mai văzut. Tu ești Ioana Bratu!
IOANA: Ce?
MARIA: Ai avut o lectură! Acum zece zile.
IOANA: A, da, în -
MARIA: - Londo! Fix dup-aia m-am internat.
IOANA:...
MARIA: M-ai băgat în spital, făi!
Ioana se uită derutată în mai multe părți. Maria îi trage un ghiont.
MARIA: Glumeam! Dar poate ai jucat și tu un rol, acolo. Cu ce ziceai tu acolo, cu lacrimile care se scurg pe pereți...
IOANA: Nu aș folosi cuvântul lacrimi...
MARIA: Alea de se scurgeau pe pereți!
IOANA: Poemul cu inundația?
MARIA: Da! Cred! Oricum, e mare lucru să fii scriitoare.
IOANA: Nu știu, nu fac bani din asta...
MARIA: E, atunci poate că nu ești scriitoare.
IOANA: De ce sunt două paturi goale?
MARIA: Ăla de colo e al Deliei. Delia este -
IOANA: - la concert!
MARIA: La închiși. (pauză) Iar Ornela a ieșit, deși...
IOANA: Deși...?
MARIA: Mai ieri zicea că e Naruto Uzumaki. Cică e așa delulu pentru că-și amintea de fii-su, când era copil se uita la Naruto și făceau giuțu prin casă.
Ioana pune telefonul la încărcat. Vrea să-l deschidă, dar se oprește în ultimul moment.
MARIA: Mai lasă telefonul! Știi cum zicea Ornela? "Numai asta știți, voi, copiii".
IOANA: Aștept un mesaj important.
Maria se uită pe propriul ei telefon. Sare în sus.
MARIA: Ce păcat că nu ies până pe 7.
IOANA: Ce-i atunci?
MARIA: E seara aia de performance la Goethe.
IOANA: A, da... m-au refuzat la aia.
Ioana se uită, în fine, în telefon.
IOANA: Ah.
MARIA:?
IOANA: M-au dezrefuzat.
MARIA: Adică?
IOANA: Adică citesc. Și îmi dau bani.
MARIA: Ieși până pe 7?
Pauză.
IOANA: Hai dracu la țigară.
III
Pacientele sunt în curte, la țigară. Ioana își scoate pachetul de Sobranie. Se aude un cor de voci masculine și feminine care cer țigări.
Ioana ezită, apoi scoate mai multe țigări din pachet.
MARIA: Dar mie nu-mi dai?
IOANA: Păi, văd că ai.
MARIA: Nu din astea bune. De unde ai bani de din astea?
IOANA: N-o să mai am. Sunt șomeră de două zile.
MARIA: Bine, ține-le. Dacă ai trecut și tu pe dieta studențească... o aștept pe Procuroare.
IOANA: Aia cine mai e?
MARIA: E de pe altă secție. Complet depresivă, nu jumi-juma, ca noi. Se deprimă doar în jos, nu și-n sus.
IOANA (pentru sine): Auzi la ea, se deprimă doar în jos... (tare) Șiiii Procuroarea chiar e procuroare?
MARIA: Vrei sugar mommy? (are un moment de evrika) Aaa, dar ai scris ceva într-un poem. De tipa aia cu care erați tu și...
IOANA: Nu eram cu nimeni.
MARIA: Dar erai cu...
IOANA: Nu.
MARIA: Dar...
IOANA: Nimeni. (pauză, apoi continuă șoptit, fals afectat) Sunt virgină.
Maria râde.
Intră Procuroarea. Nimeni nu apucă să zică nimic.
PROCUROAREA: Știu ce vreți.
MARIA: Staaaai, să-mi iau o cafea, nu intră bine fără.
Maria merge la chioșcul de cafea. Procuroarea face cunoștință cu Ioana.
IOANA: Oh.
PROCUROAREA: Da?
IOANA: Nu, nimic, nimic. Nu știu de unde să te iau.
PROCUROAREA: Am o față comună.
IOANA: Dar eu nu-ți par cunoscută?
PROCUROAREA: Nu te-am văzut... (Procuroarea mijește ochii)... în viața mea.
MARIA (revenind cu cafeaua): Procuroarea știe mulți oameni. Dar pe tine, nu!
IOANA: E un lucru bun să nu fii cunoscut.
MARIA: Eu vreau să fiu cunoscută. O să scrii despre mine când ieși?
IOANA: Cum să nu, cum să nu. Dar oare când ies?
PROCUROAREA: Curând. Dacă ești cuminte.
IOANA: Trebuie să ajung la o lectură pe 7.
PROCUROAREA: Ăăăă... ești la limită. Poate scapi.
IOANA: Tu nu vrei să pleci? (și către Maria) Voi nu vreți să plecați?
PROCUROAREA: Eu mai stau puțin. Mă ordonează. După sunt mai... mai eu la muncă și cu (grăbit) iubitul meu și...
IOANA: Iubitul...
MARIA: Nesimțito. Pe tine te așteaptă cineva afară.
IOANA: Pe tine, nu?
MARIA: Nu-s prea sigură. E mama. E un pic tata.
IOANA: "Un pic"?
MARIA (visătoare și plângăreață): Și mai e și Vlaaad. Îmi place de Vlaaad. Dar m-a rănit foarte tare.
Pauză.
MARIA: Îmi zice că îi place de mine că sunt crooked. Și când i-am zis că am BPD, el a spus că am... best pussy disorder.
IOANA: Deci e iubitul tău?
MARIA (jenată): Nu știu. Dar mă gândesc tot timpul la el.
Ioana se uită fugitiv la telefon.
IOANA (pentru sine): Data viitoare îl arunc pe geam.
PROCUROAREA (cu năduf): Și eu.
IOANA: Pe telefonul meu?
PROCUROAREA: Nu.
Procuroarea se îndepărtează. Se aud din nou voci care de data asta o strigă pe ea, îi cer țigări.
Ioanei îi sună telefonul. Răspunde cu înfrigurare.
IV
Două zile mai târziu. În salon. Ioana și Maria tocmai și-au înghițit pastilele de prânz.
Maria se repede spre Ioana și o ia în brațe.
MARIA: Parcă ești mai așa de la un timp.
IOANA: Mă tot gândesc la fostul.
MARIA: Dă-l dracu. Block peste tot. Sunt niște distruși, niște, niște...
IOANA: E în curte chiar acum.
MARIA: Hm?
IOANA: O vizitează pe noua lui iubită. O știi.
MARIA:?
IOANA: Pe Procuroare.
MARIA: Ce? Nuuuuuu.
IOANA: A zis că vrea să ne vedem.
MARIA: Du-te și vezi-te. Să te aștepte și pe tine cineva afară...
Maria se înfășoară între pături.
MARIA (cu patetism studiat): Eu s-ar putea ca afară să fiu singură... și rece...
Intră Asistenta.
ASISTENTA: Maria Iănculescu?
MARIA: Da.
ASISTENTA: Mâine ieși.
IOANA: Dar eu?
ASISTENTA: Cu tine mai vedem. Să mai stai, să mai faci terapie...
IOANA: Când fac terapie?
ASISTENTA: O să faci, se mai eliberează. Mâine!
IOANA: Mâine a zis domnul doctor că nu e nimeni disponibil.
ASISTENTA: Poimâine!
IOANA: Poimâine plec.
ASISTENTA: Cine zice asta?
IOANA: Eu.
ASISTENTA: Fă cerere și mai vedem. Dar măcar patru zile... halul în care erai... (dă din cap dezaprobator)
IOANA: Ați zis că nu-s așa interesantă.
Asistenta iese. Apoi, se întoarce pe călcâie.
ASISTENTA: Ioana, am înțeles că cineva vrea să te vadă.
IOANA: Și nu e mama, nu?
ASISTENTA: Sigur nu.
IOANA: Ce să fac. Ies acum după el.
ASISTENTA (complice): Gagicar, ăsta. S-a văzut cu Giurgea înainte.
IOANA: A, așa o cheamă. Credeam că e doar Procuroarea.
MARIA: Dramăăăă. Iar eu ies și nu o să văd toată drama.
IOANA: Putem să facem schimb de vieți?
MARIA: Făi, fată, tu poți să citești poezii oricând. Eu când îl mai văd pe Vlad?
IOANA: Nu știu, în fiecare zi?
MARIA: Nuu, că nu mai stăm împreună. A zis că e mai sănătos așa.
IOANA: Eu dacă ies, probabil mă mut înapoi la mama, la Zalău. Ba nu. Fac bani din lectură. Le-am zis că mă duc. Fuck, dar și aici e bine, e fără griji...
MARIA: Bani din scris? Așa da, acum ești scriitoare. Sau nu, asta e prea girlboss din partea mea. Arta se face din vocație!
Telefonul Ioanei sună.
IOANA: Alo. Da, cobor acum.
V
Ioana se întâlnește cu Marius în curte. Își pune o țigară între buze când vorbește cu el.
IOANA: Bună.
MARIUS: Ce bine arăți! Te-ai... tuns?
IOANA: Cu ciobul.
Marius râde.
IOANA: La propriu, gen.
MARIUS: Nu ai făcut asta.
IOANA: Ba da, aparent. Din puținul pe care mi-l amintesc.
MARIUS: Dar niciodată n-ai mai făcut așa.
IOANA: Nu mi-a dat aia ce trebuia. M-a băgat în manie.
MARIUS: Ah. Asta explică niște lucruri. Că ai și manie, adică.
Ioana face o pauză.
IOANA: Cum de ne-ai găsit pe amândouă cu probleme?
MARIUS: Hm?
IOANA: V-am stalkerit pe Instagram. Ești cu tipa asta, Giurgea, noi îi zicem Procuroarea.
MARIUS (amuzat): Nu știam că e social acceptabil să recunoști stalkeritul.
IOANA: Numai ție, de ea mi-e rușine un pic. A înnobilat-o Iohannis magistrat sau ceva.
MARIUS (absent): Ai mereu un mod interesant de a face lucrurile.
IOANA: Atât de interesant, încât... sunt aici?
Marius e gânditor.
MARIUS: Nu îmi plac pastilele pe care le primește Elena. Mi se pare că o fac legumă.
IOANA: Mie nu mi se pare.
MARIUS: Alte colege ale ei chiar sunt legume.
IOANA: Și? Pune de-o salată?
Pauză.
IOANA: Scuze. Altădată ai fi râs la gluma asta.
MARIUS: Nu-i o glumă care să treacă testul despărțirii.
IOANA: Deocamdată n-o duc rău. E destul de ordonată viața aici.
MARIUS: Așa zice și Elena. Dar eu nu știu ce să zic.
IOANA: Adică?
MARIUS: Mă simt singur.
IOANA:...
MARIUS: Stau pe lângă Elena, cum stăteam și pe lângă tine. Și de fapt nu e niciodată acolo.
IOANA: E mereu acolo. Doar că nu e singură. E și depresia.
MARIUS: Ăsta nu e un mod prea plăcut s-o fac în trei.
IOANA: Și totuși, ajungi mereu și mereu la femei ca noi.
MARIUS: A zis și ea ceva de genul ăsta. Că după tine, tot la femei cu probleme afective am tras.
IOANA (face ochii mari): Deci știa cine sunt, nu? Nu-s nebună!
MARIUS: Ă...
IOANA: Marius.
MARIUS: Îmi mai scapă uneori. Dar nu e de parcă ție nu ți-ar fi scăpat... unele lucruri din vedere.
IOANA: Nu am vrut să-ți dau ghosting.
MARIUS: Dar ai făcut-o.
IOANA: Aveam mintea atât de plină! De atâtea lucruri! Și apoi n-am mai avut energia...
MARIUS: Asta nu e o scuză!
IOANA: De ce mi-ai scris săptămâna trecută?
MARIUS:...
IOANA: Nu cred că vrei să fim prieteni.
MARIUS: Nu prea vreau asta. Dar am avut sentimentul ăla, că ți s-a întâmplat ceva.
IOANA: Nu atunci. Urma să mi se întâmple.
Pauză.
MARIUS: Dacă ai nevoie de ceva, orice, să-mi spui.
IOANA: Da. (pauză) Crede-mă că nu te-am ghostuit din răutate.
MARIUS: Știu. Mi-am luat-o urât. De parcă iubirea nu era destul.
Ioana ridică din umeri.
IOANA: Iubirea nu e niciodată destul.
Intră Asistenta.
ASISTENTA: Hai, du-te în salon, că vine domnu doctor!
IOANA: Nu vine încă.
ASISTENTA: Nu, dar cu mâzgălelile alea pe mâini... mai bine stai închisă. Se uită la Marius. Lui băiatul ăsta frumos se vede că-i place școala, nu-l strica.
Marius spune încet, neauzit de Ioana și Asistentă:
MARIUS: M-a stricat deja. (tare) Vin și mâine. Poate ne mai vedem.
IOANA: Poate.
VI
Ioana singură, în curte. Apare Procuroarea.
PROCUROAREA (monoton): Frumușică, de ce singurică?
IOANA: Maria a plecat.
PROCUROAREA: Așa.
IOANA: Și eu trebuie să plec.
PROCUROAREA: Nu face asta.
IOANA: Dar vreau să ajung la rezidență!
PROCUROAREA: Ai cerut?
IOANA: Au cam strâmbat din nas. Știi, eu am fost cam la granița între voluntar și involuntar.
PROCUROAREA (absentă): Mai voluntar decât mine nu există. Sunt de-a locului deja.
IOANA: Între voluntar și involuntar sunt și-acum.
PROCUROAREA: Parcă te văd. "Știți, cred că mi-ar plăcea să ies, dar parcă..."
IOANA: Nu-i așa.
Pauză.
IOANA: Mă urăști?
PROCUROAREA: De ce.
IOANA: Pentru că m-a vizitat Marius și pe mine?
PROCUROAREA (ridică din umeri): Hm. Nu puteam să-l opresc.
IOANA: Aș fi preferat.
Procuroarea râde.
PROCUROAREA: Nu știe mereu ce e bine.
IOANA: Important e că e sigur de dreptatea lui.
PROCUROAREA: Încrederea în sine este totul. De-aia l-am și ales.
IOANA: Nici tu nu pari vreo timidă.
PROCUROAREA: Nu, dar mereu cred că lumea mă urăște. Inclusiv tu.
IOANA: Acum pescuiești complimente.
PROCUROAREA: Și el știe că mă tem de ura celorlalți. I-am zis la prima întâlnire.
IOANA: Ce a zis Marius atunci?
PROCUROAREA: Cred că m-a plăcut mai tare.
IOANA: Sună a el.
Se aud voci pe fundal. Bodyguarzi care țipă, mingi de tenis care ating rachete.
PROCUROAREA: E așa comod aici. Parcă nici n-am rată acasă.
IOANA: Parcă nici n-am o stare gravă de șomerie. (ca din transă) Lectura!
PROCUROAREA: Cât iei pe lectură?
IOANA: Vreo 700. Cât dacă aș fi lansat trei romane de succes.
PROCUROAREA: Nu e totuși mult.
IOANA: Nu, dar pe lângă economiile care sunt deja... care sper să mai fie... poate nu plec la Zalău de-aici.
PROCUROAREA: Sper să nu pleci la Zalău.
IOANA: Zău? Hai, zi acum că ai vrea să facem date-uri în trei.
Procuroarea râde.
PROCUROAREA: Măcar mă-nțelegi cât de cât. E destul de comod. Am putea să ne vedem și mâine aici.
IOANA: Dar nu o vom face.
PROCUROAREA: Te-ai hotărât?
IOANA: Absolut deloc. Dar trebuie să fac ceva.
VII
Lectura de poezie de la Institutul Goethe. Ioana are niște hârtii în mâini, pe care le-a mototolit de la emoții. Le desface și se apropie cu fața de ele. Se ridică de pe scaunul pe care stătea și se așază pe jos, turcește, pe un covor. Ridică mâna în care ține foile și citește de pe ele privind în sus. Toate gesturile sunt foarte studiate - scapă de emoții prin performativitate.
IOANA: Eram la înmormântarea bunicii mele. Au trecut nouă ani de-atunci, sunt lipsită chiar și de misticismul unui număr rotund când îmi amintesc cum preotul recita despre un loc fără întristare și suspin. Și mă gândeam ce frumos, un loc fără întristare și suspin. Mă gândeam și m-am tot gândit de-a lungul timpului. Eram la un mic raționament distanță de a afirma ce frumos e să fii mort.
În urmă cu mai mulți ani, să tot fie douăzeci și unu sau alt număr fără rotunjime, am devenit conștientă de bătăile inimii mele. Și de faptul că ele arată că sunt vie. Îmi turnam apă pe piept, îmi apăsam sternul, închideam ochii strâns. Și nimic. Inima continua să bată. Iar eu mă întrebam din nou și din nou: De ce nu mor? De ce nu mor?
Discursul devine treptat mai sacadat, cu puncte de forță mai înalte.
Atunci era doar o curiozitate. S-a metamorfozat în dorință, în răspuns, în disperare. În înfrigurarea de a spune:
STOP
STOP
STOOOOOOOP
și viața să mă asculte pentru prima dată și doar să se oprească.
Stază.
Nu a făcut-o niciodată.
Nu am stat niciodată locului
Am privit pereți cum se strâng în jurul meu
Cu viteza de 5 milimetri pe oră
și ochii mi se roteau către ei cvasistatic
se mișcau dintr-o zvâcnire de
fibră musculară.
Speram să se întâmple nimicul
în cele din urmă, când am luat
pastilele
Li se mai spune și pastilele fericirii, susține psihiatra
și am fost
atât de fericită
încât nu îmi mai încăpeam în piele
încercam să îi găsesc toate crăpăturile
și să scap de-acolo
(joc gros: face vocea unui băiețaș de cartier) trăsătura ta definitorie e că ești foarte caterincă
mi-a zis un băiat
pe care nu mai știu unde l-am întâlnit
și de ce
când m-a luat de mână și m-a lăsat în fața spitalului
nu mai eram foarte caterincă
când aveam episoade depresive
un alt băiat considera
că nu mai sunt foarte caterincă
le plac depresivele doar dacă
sunt emoloaice
în stază nu mai există fun
și de-aia îmi doresc să stau
conceptele să încremenească
și atât.
(Pauză. Se întinde pe covor, dar apoi se ridică cu bruschețe.)
asistenta s-a luat de tatuajele mele
a zis că stric băieții cu școală
atunci când mă aflu prinprejurul lor
cu toate mâzgălelile de pe mine
dar e mai ușor să strâmbe din nas
ăia care oricum strâmbă din nas
că ești femeie altfel decât
știau ei
pentru că văd tatuaje
decât pentru că ar vedea ce e dedesubt
iubitul meu
cu care am stat șapte ani
s-a despărțit de mine
și în loc a luat o femeie
pe care am cunoscut-o la spital
principala diferență dintre noi
în afară de cea financiară
e că ea
se deprimă doar în jos
mâinile ei sunt curate
pline cel mult
de țigări scumpe și multicolore
dar nu despre ea e vorba neapărat
nici despre mine nu e vorba neapărat
în narațiunea asta
și mi-ar plăcea să fie despre mine
așa că
atunci când văd un hăndrălău
cu ochii căscați de fascinație
și cu lovebombingul la o mișcare din limbă distanță
prefer să-i spun
de-acum încolo
vorbește cu mâna.
(Sfârșit.)