Textele selectate de Incipient vor fi publicate pe LiterNet în săptămânile ce urmează, în această rubrică.
Publicarea textelor pe LiterNet are ca unic scop lecturarea lor. Liternet și Asociația Incipient nu își asumă drepturi suplimentare asupra textelor în afara celor presupuse de această publicare. Pentru folosirea textelor sub orice altă formă, este obligatorie contactarea autorilor.
*
Eu sunt Mars, am 17 ani și sunt pasionată de teatru, atât de partea de actorie, cât și de partea scrisă, textul în sine. În trecut am scris povestiri scurte sau articole pentru revista școlii și a liceului, în mare parte proză, iar texte dramatice am început să scriu anul trecut, în 2022. Am mai scris scene scurte sau monoloage, dar textul scris în cadrul proiectului Dramaturgie Incipientă a fost primul text dramatic mai lung pe care l-am terminat. Sper ca în viitor să continui să scriu, poate chiar și o piesă mai lungă.
Drepturi de autor
de Maria Mușat
de Maria Mușat
PERSONAJE: Reporteriță / Roberta - sora mare / Alice - sora mică
SCENA 1
La o emisiune, Robertei i se ia un interviu despre cartea ei de debut. În spatele ei, pe un scaun, într-un colț stă Alice, cu fața în pământ.
REPORTERIȚA: Pentru început, suntem cu toții curioși, te așteptai ca debutul tău să devină prima carte scrisă de către o femeie care este studiată în licee?
ROBERTA: Ca pentru orice scriitor la început de drum, a fost o realizare faptul că am reușit să-mi public cartea. Ce a urmat apoi a fost o totală surpriză, nu mi-aș fi imaginat niciodată să am parte de acest succes într-un timp atât de scurt și le sunt recunoscătoare tuturor cititorilor care mi-au apreciat cartea. Sper că romanul meu va inspira viața tinerilor cititori, cei care sunt azi atât de ușor de influențat.
REPORTERIȚĂ: Pe tine ce te inspiră?
ROBERTA: Știi ce mă inspiră pe mine de ceva timp. O problemă reală despre care nu se prea vorbește. De multe ori noi ne concentrăm pe problemele oamenilor: vai s-a scumpit benzina, o nu, nu avem autostrăzi, vai nu mai e iarna ce a fost. Dar știi despre ce nu se vorbește suficient? Un lucru care mă emoționează teribil. Uf... Am și acum piele de găină. (pauză dramatică) Despre animalele de la grădina zoologică.
REPORTERIȚA: Da, într-adevăr e un subiect trist.
ROBERTA (ofensată): Cum să pui un urs polar în cușcă, la 30 de grade. Cum? Bietul animal. Știți când eram mică cartea mea preferată era Fram, ursul polar. Foarte emoționantă. (pauză) Știi, întrebarea ta m-a inspirat. O să donez la o organizație care se ocupă cu salvarea urșilor polari. Știi vreuna?
REPORTERIȚA: Nu... dar știu că adevăratul tău debut a fost la un concurs de scriere creativă, în liceu, concurs în urma căruia povestea ta a fost publicată în revista Condeiul Șugubăț. O să mai participi la astfel de evenimente?
ROBERTA: Bineînțeles că o să mai particip la concursuri literare sau la evenimente de acest gen. Mereu ai ceva nou de învățat și nu-ți strică niciodată experiența. Astăzi, de exemplu am învățat că blana urșilor polari nu e albă, e de fapt transparentă și pare albă din cauza luminii.
REPORTERIȚA: Da, fascinant. Astfel de evenimente necesită scrierea până la un anumit deadline. Ai un proces de scriere?
ROBERTA: Nu am un proces anume de scriere. Atunci când îmi vine o idee care îmi place și pe care vreau să o dezvolt ajung să scriu încontinuu, de multe ori stau în fața ecranului ore în șir fără să mă ridic nici măcar ca să mă duc la baie.
REPORTERIȚA: Și acest program haotic nu-ți afectează relațiile cu persoanele din jur?
ROBERTA (evită puțin să răspundă): Nu neapărat. Părinții mei mereu m-au susținut în această pasiune pentru scris.
REPORTERIȚA: Sigur, dar cum balansezi timpul petrecut cu cei dragi și timpul petrecut în fața monitorului?
ROBERTA: Cu greu, dar cum bine știți pentru orice performanță există și sacrificii, însă sunt înconjurată de oameni minunați care mă susțin.
Alice se ridică de pe scaunul ei și îi șoptește ceva la ureche Robertei.
ROBERTA: Scuze, putem lua o pauză?
REPORTERIȚA: Da, sigur.
SCENA 2
Cele două fete se retrag într-un colț pentru a discuta.
ROBERTA: Ce e? Ce s-a întâmplat?
ALICE: Ești total pe lângă subiect. Urși polari? Nimănui nu-i pasă de urșii polari.
ROBERTA: Asta e și problema mea.
ALICE: Dar nu e problema mea. Trebuie să răspunzi ca mine, mai ții minte?
ROBERTA: Da. (pauză) Am zis să-i dau o tentă personală, să vadă cititorii ce mă preocupă. Până la urmă e un subiect important, da?
ALICE: Ai dat prea multe detalii personale.
ROBERTA: Adică?
ALICE: Acum reporterița asta o să te portretizeze ca pe o antisocială care nu vorbește nici măcar cu familia și scrie toată ziua. Tu așa mă vezi?
ROBERTA: Nu. Bineînțeles că nu, doar că... Nu ai mai stat cu noi de vorbă de la Crăciun și mă gândeam...
ALICE: Știi, m-am săturat să primești tu toate meritele pentru cartea mea.
Pauză.
ROBERTA (confuză): Dar, tu m-ai rugat să vin în locul tău la lansări și conferințe.
ALICE: Nu mă așteptam la atâta succes, la premii, la conferințe de presă, la evenimente la care participă oamenii cu adevărat cunoscuți. Nu credeam că toată lumea o să te trateze ca pe un geniu literar.
ROBERTA: Să știi că nici mie nu-mi face plăcere să primesc laude pe ceva ce nu am făcut.
ALICE (sarcastică): Da, sunt convinsă că ți-a fost foarte greu să fi recunoscută și felicitată de Dan Negru...
ROBERTA: Ce?
ALICE (nervoasă): Știi cât mi-am dorit să dau mâna cu Dan Negru?
ROBERTA: Păi și atunci de ce nu ai făcut-o? De ce nu te-ai dus tu la lansare?
ALICE: Pentru că nu e la fel de ușor pentru mine.
ROBERTA: Nu înțeleg.
ALICE: Mereu a fost ușor pentru tine. Te faci plăcută foarte rapid.
ROBERTA: Și pe tine te place lumea. La școală oamenii tânjeau să stea cu tine, mai țin minte când am venit să te iau într-o zi și erau vreo 10 copii înghesuiți la banca ta.
ALICE: Da, le dădeam tema la mate. Și imediat ce ai intrat în clasă s-au întors toți spre tine și au început să-ți pună întrebări despre liceul de arte, despre ce proiecte mai ai, dacă îi poți desena și pe ei. Nu mai știi că până și profesoara a stat în clasă ca să vorbească cu tine, deși se terminase de mult programul. Toată lumea te place pe tine mai mult.
ROBERTA: Nu-i adevărat, ești favorita alor noștri.
ALICE: La ce te referi?
ROBERTA: Mereu te-au prioritizat pe tine. De când cu spectacolul ăla de dans...
ALICE: Știi și tu că am avut nevoie de ei.
ROBERTA: Da, dar mai eram și eu. Mereu mergeau cu tine în prima zi de școală ca să vorbească cu profesorii, să se asigure că ești bine. La mine nu au venit nici la ultimul clopoțel dintr-a 12 a, aveai tu nu știu ce concurs literar și trebuia să urce ei pe scenă dacă câștigai.
ALICE: Da, pentru că eu nu puteam. Știi că m-a afectat ce s-a întâmplat atunci.
ROBERTA (nervoasă): Treci peste. Nu ești singură la părinți, mai exist și eu. Cazi la un spectacol idiot în clasa a 4-a și eu sunt nevoită să-mi pierd părinții?
ALICE: Ești egoistă. Nu ai cum să înțelegi.
ROBERTA: Înțeleg. Am fost acolo. Eu am continuat să dansez în fața ta ca să nu mai râdă colegii de tine. Eu le-am spus alor noștri că nu e nimic dacă merg cu tine, că eu mă descurc singură. EU m-am descurcat singură și am ales să fac asta ca să-ți fie ȚIE bine. Cum sunt eu cea egoistă?
ALICE: Crezi că am ales să nu pot să urc pe o scenă sau să nu pot să fiu în fața unei mulțimi fără să am un atac de panică? E ușor să nu poți să răspunzi când te întreabă profesorul ceva? Sau să începi să tremuri numai la gândul unui proiect în fața clasei? Spune-mi tu, cum aș putea să trec peste?
ROBERTA: Să încerci.
ALICE: Ce rost are să mai încerc acum?
ROBERTA: Ce te oprește?
ALICE: Am alte priorități.
ROBERTA: Ce priorități? Să scrii la calculator 8 ore încontinuu? Să îți ignori părinți și sora ca să scrii o carte de care nici măcar nu ai curajul să te bucuri. Sau să stai să tocești la toate materiile din lume?
ALICE (nervoasă): Da.
ROBERTA: Da? Mai important decât familia ta și decât sănătatea ta mentală?
ALICE: Cum ai zis și tu, există sacrificii pentru succes.
ROBERTA: Și asta e tot ce te definește? Cartea asta? Faptul că poți să scrii o carte în 6 luni? Că poți să nu mănânci, să nu bei, să nu mergi la baie, doar ca să păstrezi flow-ul creativ.
ALICE: Asta e tot ce am.
ROBERTA: Și crezi că a meritat? Crezi că nu terminai cartea dacă ieșeai din casă? Crezi că nu luai bacul dacă te distrai puțin măcar în ultimul tău an de liceu? Eu l-am luat.
ALICE: Știu. Și l-ai luat cu medie mare.(pauză) Asta e cel mai rău de fapt. Sunt convinsă că dacă ți-ai da interesul pe jumătate cât mi-l dau eu m-ai eclipsa complet. Aș rămâne doar cu cartea asta pe care tot numele tău e.
ROBERTA: Asta e ceea ce ai vrut.
ALICE: Nu știam ce vreau. Tu ai știut de mică ce vrei să te faci și aveai talent la desen. Toată lumea îți spunea. Erai prințesa lor talentată. Eu a trebuit să mă descurc cu ce a rămas. Dacă pentru tine nu conta școala, că oricum aveai viața planificată, pentru mine școala era singura modalitate să mă afirm. Și s-a întâmplat să-mi placă literatura, și am muncit mult să ajung să public.
ROBERTA: Și de ce nu ai vrut să încerci să te bucuri de acest lucru.
ALICE: N-am știut că am nevoie de asta. Credeam că îmi e bine dacă trec neobservată.
ROBERTA (o ia în brațe): Acum știi. Următoarea o publici tu, o să îți fiu alături. (Alice nu spune nimic, doar își ține sora în brațe)
SCENA 3
REPORTERIȚA: Mă scuzați, asta e o strategie de marketing?
ROBERTA (uimită, uitase de ea): Ce?
REPORTERIȚA: Știți că vă pot auzi, nu? Aveți lavalierele pornite.
ALICE: POFTIM?
REPORTERIȚA: Am înregistrat tot. Povestea asta cu surorile e intriga noi tale cărți? E o strategie genială de promovare.
ROBERTA (îi vine o idee): Hmmm... da, surioara mea va debuta anul viitor cu o carte și voiam să o promovez. E totul regizat. Să tăiați asta. Doar conversația, te rog. În fine, mai aveai o întrebare?
ROBERTA: De fapt, ar putea chiar sora mea să vorbească despre cartea ei... (o împinge pe Alice în față, aceasta are un moment de panică, dar Roberta îi e alături)
ALICE (își drege vocea, emoționată): Cartea este despre două surori, foarte diferite, dar care au fost mereu acolo una pentru cealaltă...
Lumina se stinge ușor. O vedem pe Roberta zâmbindu-i încrezător surorii sale.