De la o vârstă, am o coloană remarcabil de sonoră. Devin foarte acustic, atunci când trebuie să mă ridic de pe scaun. Și totuși, pe asta o vor scrie mulți, sunt sigur, e prea ușor de intuit. Să faci să răsune coloana infinitului, adică timpul, iar mi se pare o idee facilă. Cea a unui film sună încă și mai slăbuț. Vreți să fie viața coloana sonoră a universului? E kitsch. Și totuși, în căștile mele, se aud răsărind stelele dintr-un cer strâmt. Poate habar n-am de nimic. Poate încep să-mi amintesc Raiul
Arthur Ianoși
Sunt oltean pursânge, un animal rar care-a uitat să moară, zise bătrânul. Nu m-au botezat la naștere, dar lumea-mi zice Constantin. Mă găsești în satul făr' de nume, pe drumul către cimitir, a doua casă pe dreapta, mai mereu în pridvor, aruncând boabe la orătănii. Nici măcar nu sunt ale mele. Mi le-au lăsat rudele mortului. Sunt clopotar, nu vă zisei și ce bine făcui. Vezi stâlpul ăla mare din curte, ăla unde e legată capra? Dacă-ți lipești urechea de el o să-l auzi pe Brâncuși vorbind cu Dumnezeu. Tataie, te-ai rătăcit.
Anca Socaciu-Man
Aṣtepta răsăritul în fiecare zi din ultimii 20 de ani, mâini tremurânde, barba lungă, riduri adânci, perpetuă nostalgie, dorul ce-l durea mistuindu-i sufletul bătrânului marinar. Departe, amintirile pluteau nostalgice pe valuri. Căpitanul vasului era el, tânăr, călătorind pe urmele marilor aventurieri. Acum, era el aventurierul. Se rătăcise pe-o insulă. Supraviețuise singur. Îṣi construise chiar ṣi-un fluier. Note scrise pe nisip, te iubesc, Nora. Ascultă ecoul scoicii. Ṣi eu te iubesc, Ernest.
