Prefață în proză

Mă adresez vouă, oameni de la antipozi,
vorbesc de la om la om,
cu puținul omenesc ce mi-a mai rămas,
cu puțina voce pe care-o mai am în gâtlej,
sângele meu de pe drumuri, de-ar putea el, de-ar putea
să nu strige răzbunare!
S-a dat semnul măcelului, animalele-s fugărite,
lăsați-mă să vă vorbesc chiar cu aceste cuvinte
pe care le-am avut împreună -
puțin mai rămâne de înțeles!
Va veni o zi, e sigur, când setea s-a stins
vom fi dincolo de amintire, de moarte
lucrările urii se vor fi împlinit,
voi fi un buchet de urzici la picioarele voastre
Atunci aflați că aveam o față
ca a voastră. O gură ce se ruga, ca și voi.

Când un fir de praf sau un vis îmi intra,
în ochi, ochiul plângea un strop de sare. Și când
un spin rău mă zgâria
îmi curgea sânge roșu la fel ca al vostru!
Sigur, ca și voi, eram crud, eram însetat
de tandrețe, de putere,
de aur, de plăcere și durere.

La fel ca voi, eram rău, neliniștit,
statornic în pace, beat de victorie,
împleticit, amețit la vremea eșecului!

Da, am fost un om ca toți ceilalți,
hrănit cu durere, disperare și vis. Da,
am iubit, am plâns, am urât, am suferit,
am cumpărat flori, n-am plătit întotdeauna
la termen. Duminica mergeam la țară
la pescuit, sub ochiul Domnului, pești ireali,
mă scăldam în râul
ce cânta din păpuriș iar seara mâncam
cartofi prăjiți. Apoi mergeam la culcare
obosit, cu inima înmuiată și singură,
cu milă de mine,
și milă de omenire,
căutând în van pe trupul femeii
pacea pe care odinioară
noi am pierdut-o, într-o mare livadă-nflorită
având pomul vieții la mijloc...

Am citit, ca și voi, toate jurnalele, toate cărțile
și n-am înțeles nimic despre om,
chiar dacă de multe ori afirmam contrariul.
Când moartea, moartea a venit, poate-am pretins
că știu ce înseamnă dar adevărat
vă spun la ora asta
că ea mi-a pătruns întreagă în ochii uimiți,
uimiți de cum au înțeles atât de puțin -
oare voi ați priceput mai mult decât mine?

Și totuși, nu!
Nu am fost un om ca voi.
Voi nu v-ați născut pe drumuri,
nimeni n-a aruncat la canal pruncii voștri
cum se aruncă pisoii care încă n-au făcut ochi,
n-ați rătăcit din oraș în oraș
urmăriți de poliție,
n-ați cunoscut dezastrele din zori
vagoanele de vite
suspinele amare ale umilinței,
acuzați de un delict pe care nu l-ați comis,
de o crimă pentru care cadavrul nu există,
schimbând nume și chip,
ca să nu purtați numele care a fost huiduit
fața pe care-a scuipat
o lume întreagă!

Are să vină ziua, fără-ndoială, când poemul
se va afla sub ochii voștri. El nu vă cere
nimic! Uitați-l, uitați-l! Este doar
un strigăt, care nu poate să-ncapă într-un poem
perfect - oare am timp să-l termin?
Dar când veți răsfira acest buchet de urzici
care-am fost eu, într-un alt secol,
într-o istorie pentru voi perimată,
să vă aduceți aminte că am fost nevinovat
și, la fel ca voi, muritori ai vremii voastre,
am avut o față pe care s-a întipărit
furie, milă, bucurie

un chip de om, pur și simplu!

(în perioada 1 octombrie 2023 - 31 decembrie 2023, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)