Dan Perjovschi: Eu nu binedispun. Eu dispun.

Florin Lăzărescu: Dane, mai ai România tatuată pe umăr?

Dan Perjovschi: Da, mai am România tatuată pe umăr, că a fost tatuată live şi pe bune în faţa publicului naţional şi timişorean în 1993, la prima ediţie a Festivalului de Performance Art "Zona-Europa de Est", şi atunci mi s-a părut cool să întorc pe dos clişeul care-i place lui Horia Patapievici: "Măi Dane, da’ ce rămîne din toate astea?". Ei uite că am făcut o performanţă care trăieşte cît autorul ei. Pe urmă m-am răzgîndit, deoarece prin 2000 am considerat că am ieşit din Zonă. Numai să vezi drăcia dracului: făcutul a fost ieftin, c-am vorbit c-un rocker care m-a tatuat pe gratis şi vreo două beri, dar scosul (tehnologia aferentă a ajuns şi în România) costă enorm. Aşa că am decis să amîn decizia pînă voi vedea cum fac... Mă gîndeam să mă operez estetic exact la 10 ani după. Cine ştie, poate dau de-un sponsor ceva.

F.L.: Bine, asta cred că se poate rezolva chiar cu uşurinţă, numai să pui sigla vreunei firme în loc. Te-ai gîndit vreodată la un sponsor care să te ajute să-ţi scoţi România din minte?

D.P.: Nu sînt chiar Doroftei să încasez pumni pentru patrie cu sigla unui Casino pe spate. Adică nu vreau să înving şi pe urmă să intru în spital. Eu cu România n-am nimic, ba chiar sîntem în relaţii amicale (peisaje, bancuri, ciorbă de burtă, Sibiu). Am ceva cu guvernanţii, altceva cu guvernaţii şi, în general, ceva cu smiorcăiala generală.

F.L.: Ca să ajung totuşi la tema discuţiei noastre, să spunem că ai găsit un altfel de sponsor care te ajută să-ţi desfăşori un proiect în Germania. Am o întrebare clişeu care mă amuză teribil, auzind-o aproape la fiecare emisiune de ştiri: "Ne puteţi explica mai concret despre ce e vorba?".

D.P.: Nu eu l-am găsit, ci el m-a găsit pe mine. Şi nu-i un sponsor, ci o instituţie independentă şi radical deşteaptă, compusă dintr-un cuplu de curatori Marius Babias şi Florian Waldvogel. Mai concret, e vorba de proiectul meu intitulat White Chalk-Dark Issues, din expoziţia de grup "Open City-Models for Use", organizată de Kokerei Zollverein Zeitgenossische Kunst und Kritik din Essen, Germania. Zollverein este o fundaţie care gestionează un sit industrial enorm (fostele mine din bazinul Rurh), transformat într-un uriaş sit cultural (patronat de UNESCO). Pe cînd la noi, Valea Jiului... Găseşti aici, în fostele clădiri miniere, muzee şi şcoli de design, spaţii pentru teatru şi dans, diverse sedii de fundaţii şi instituţii culturale, săli de expoziţie sau proiecte temporare... Un astfel de proiect de cercetare artistică şi socială (pe 5 ani) este şi Kunst und Kritik. În 2001 tema a fost Essen, Arbeit, Angst (Mîncare, Muncă, Frică). În 2002, tema a fost Campus. Curatorii nu fac expoziţii clasice, ci mai mult chestionează social, politic şi cultural regiunea, sistemul artistic ori capitalismul în general. Proiectele lor sînt "scandaloase", creează dezbateri şi discuţii, reacţii pro şi contra. Arta pentru ei nu este ceva decorativ, ci ofensiv, iar artiştii pe care-i selectează sînt artişti care pun probleme politice şi sociale...

F.L.: Şi te-ai dovedit suficient de "scandalos" pentru ei?

D.P.: Am fost cooptat în echipă (sînt aici într-o rezidenţă de 4 luni) pentru că am o voce în presa politică (Revista 22) şi în aia culturală (Revista Idea/Balkon), pentru că desenez neortodox şi deloc clasic. Eu sînt acum pe post de autor de grafitti indoor (grafitti înţeles ca statement politic sau ca "noua poezie contemporană") şi umplu la propiu 7 săli enorme (8X8X7 mp) cu desene politice despre ce se întîmplă în lume (de la războiul din Irak la reforma lui Schröder, greva din Austria şi Cartofii Libertăţii Prăjite). Am la dispoziţie un etaj întreg exact în locul unde se făcea cox... De-aia pereţii sînt negri (şi de-aia cretă)... Scandalul nu e înţeles la uşa cortului, ci la uşa minţii. Ceva să îmbîrlige circomvoluţiunile, dacă s-au lenevit şi s-au aplatizat.

F.L.: Ce poţi spune despre colegii de "scandal" din expoziţie?

D.P.: Celelalte proiecte din expoziţie sînt cît se poate de interesante. De pildă, David Lamelas, care este un (clasic) foarte cunoscut artist, "reface" o lucrare pe care a avut-o în 1968! la Bienala de la Veneţia, intitulată "News Room Vietnam War", şi care consta atunci dintr-un birou unde asociaţiile de presă mondiale trimiteau date la zi despre război, acestea se citeau zilnic de către nişte oameni şi totul se desfăşura după o sticlă care separa spaţiul informaţional de public. Acum Lamelas face acelaşi lucru cu războiul din Irak. Renaud Auguste-Dormeuil este celebru pentru lucrări anti-surveillance, de pildă, a creat o hartă a oraşului Paris cu trasee care să te ferească de camerele de supraveghere. Sau a inventat un dispozitiv personal cu oglinzi, ca să nu poţi fi tu, ca individ, fotografiat şi localizat din Cosmos. El va face acest traseu nedetectabil în Essen. Rebecca Forner va instala în tot oraşul bilboarduri gigantice în prima săptămînă numai cu feţele unor oameni, după două săptamîni de afişaj apare şi numele şi cine-i omul, după alte două săptămîni, istoria şi datele precise – cum acel om, femeie, tînăr sau bătrîn, a fost omorît din motive rasiale de către neonaziştii germani (sînt 74 de persoane asasinate pe tot teritoriul german în ultimii ani, unii turci, alţii nemţi-nemţi – un caz ar fi a acelui neonazist pe care la beţie l-a pus dracu să zică în glumă că maică-sa este evreică). În paralel, există o secţiune de internet, activism şi critical projects, curată de Inke Arms şi un workshop de Culture Jamming, care va învăţa tinerii să se opună societăţii de consum, întorcînd pe dos sloganele şi logo-urile firmelor.

F.L.: Prin ceea ce faci, vrei să provoci oamenii să se gîndească – cum îmi spuneai la un moment dat – la modul ciudat de "înşurubare a individului în lume". Am arătat prietenilor cîteva dintre desenele tale de la expoziţie. Prima lor reacţie, aproape instantanee, a fost rîsul. Mizezi pe astfel de reacţii sau te supără dacă ele se opresc aici?

D.P.: Prima reacţie musai să fie rîsu'. Pe urmă trebuie să vină obligatoriu plînsu'. Eu nu binedispun. Eu dispun. De mulţi ani scriu un text (desenat) pe pereţi, pe podele, pe piele sau pe ziare, care însoţeşte, reflectă şi răspunde la stimulii politici, sociali şi culturali ai contextului în care vieţuiesc. Dar nu "scriu" oricum. Poţi să rîzi cu lacrimi la un desen despre război? Poate fi caraghios un copil rămas fără mîini? E ceva funny în mafiotizarea României?

F.L.: OK, dacă vrei, schimbăm rolurile. Îţi răspund eu: se poate. Cred că omul zilelor noastre a învăţat să rîdă de orice. Ori Occidentul era balcanic şi noi n-aveam habar, ori l-am balcanizat după ce ne-au primit acolo. Am văzut, de exemplu, un sit al românilor din America dedicat cetăţenilor lumii care freacă menta. Şi are foarte mulţi vizitatori neromâni. Şi poate că nu e greşit să rîdem, numai să rîdem a bine.

D.P.: Eu unul sînt foarte, foarte serios, folosind umor – şi uite de asta mi-a dat Fundaţia Gheorghe Ursu (care-i cu drepturile omului) premiu. Cine vrea să vadă doar caricatură caricatură vede.


Notă: acest interviu a apărut iniţial în revista Timpul, nr. V/mai 2003.

··»Click aici pentru a vizualiza un album de imagini din expoziţia White Chalk-Dark Issues semnată Dan Perjovschi