Mutter

Gen: Dramă
Număr acte: 1
Lungimea textului: 10 pagini

Personaje:
2 femei / 4 bărbaţi
Prişcepa Ghenadi Andreevici - pensionar, fost profesor de filozofie.
Safrâghina Antonina Nikolaevna - pensionară, fostă femeie de serviciu.
Kuzmin Arkadi Borisovici - pensionar, fost jurist.
Kiricenko Natalia Sergheevna - pensionară, fostă săteancă.
Valera - angajat al azilului de bătrâni.
Arturcik - fiul Safrâghinei.

Decor: Un azil de bătrâni din zilele noastre, în Rusia.

Patru pensionari, colegi de cameră, îşi petrec zilele într-un azil discutând într-una. În afara neîncetatelor glume pe care şi le fac între ei, singurele bucurii par a fi ieşirile destul de rare de la cinema, pigmentate cu un pahar, şi muzica rock ascultată la casetofon. Valera, angajatul azilului, este un om posac ce îşi achită datoriile fără multe vorbe, meniul este mereu acelaşi, televizorul lipseşte. Ca remediu împotriva plictisului, bătrânii se joacă inventând noi şi noi forme pe care pretind că le disting privind zugrăveala de pe tavan.

Fiecare salon primeşte sarcina de a pregăti un scurt program artistic pentru a primi vizita unei delegaţii de la o fabrică. Prişcepa propune realizarea unui spectacol după un text scris chiar de el. Rolurile sunt împărţite şi cei patru încep să repete, încercând să înţeleagă sensul poveştii. La final se declară încântaţi de text şi încep să îşi înveţe textele. O scurtă discuţie între Kuzmin şi Prişcepa punctează din nou faptul că bătrânii nu îşi găsesc locul în lumea de azi.

De ziua ei, Safrâghina primeşte vizita scurtă a fiului său care îi povesteşte pe fugă ultimele întâmplări, are probleme cu nişte bani pe care îi datorează unor mafioţi, îi dă o casetă drept cadou şi pleacă grăbit. Bătrânii îi reproşează lui Valera că nu se poartă mai frumos cu Prişcepa, tatăl lui. Valera nu poate însă uita şi ierta ce făcea tatăl lui în tinereţe, când era un beţiv şi un curvar.

Ultimele repetiţii ale spectacolului prilejuiesc noi discuţii pe marginea vieţii de apoi şi a iazului de pe pământ.

Reprezentaţia lor nu este primită cu prea mult entuziasm, dar cei patru prieteni găsesc motiv să se veselească serbând ziua de naştere a Safrâghinei. Mănâncă, dansează, îşi fac declaraţii, beau, se ameţesc, apoi adorm.

Kiricenko se trezeşte şi aprinde un piepten. În timp ce pieptenul arde uşor, Kiricenco îşi aminteşte de moartea copilului ei. Apoi suflă asupra pieptenului ce se stinge şi cere permisiunea să acceseze reţeaua locală. Apare un ecran, iar colegii de cameră se scoală şi discuţia între ei pare a fi între persoane posedate de fiinţe dintr-o altă lume. Ea încearcă să-i alarmeze anunţând că distrugerea teritoriului căruia îi aparţine este aproape, peste nouăzeci de ani acesta urmând să se ciocnească cu un asteroid. Ceilalţi nu par impresionaţi, dispariţia Pământului era previzibilă şi nu are să influenţeze un anume plan general, şi nu vor să ia nici o măsură. Kiricenco dă impresia că a făcut un act de sabotaj al planului general, obligându-i pe cei din altă lume să întrerupă legătura şi să se materializeze în cameră. Ea îşi aminteşte din nou de copilul pierdut şi simte apăsarea singurătăţii.

Prişcepa îi înţelege ataşamentul faţă de teritoriul ei, a trecut cândva printr-un moment similar. Prişcepa provoacă explozia asteroidului în schimbul anulării actului de sabotaj. Dar Kiricenko îi mărturiseşte că a fost doar o cacealma. Pe un ecran sunt proiectate imagini care îi confirmă spusele. Deşi îşi dau seama că Kiricenko i-a minţit în legătură cu distrugerea teritoriului şi că e nevinovată, cei trei spun că o vor lichida pentru depăşirea atribuţiilor de serviciu. Kiricenko nu protestează, pare împăcată cu moartea. Ceilalţi doresc să afle de ce a ales să moară pentru salvarea Pământului şi Kiricenko proiectează pe ecran câteva fapte banale, normale, de pe pământ. Apoi se întinde pe o masă şi e acoperită de ceilalţi cu un cearşaf. În timpul acesta se aude piesa "Mutter" a lui Rammstein, pe ecran apar cutiile cenuşii şi impersonale ale blocurilor, curţile desfundate de martie, crengile ude ale unei sălcii, soarele pe spiţele unui cărucior, triciclete pe coridorul unui apartament comun. Ecranul se stinge, pe scenă se face întuneric.

---

Prişcepa: Uite care e treaba... Am eu o piesă mică, exact de cinci minute. Am scris-o acum zece ani, ce-i drept e cam neşlefuită... Mă gândeam s-o termin aici, încet-încet. Ce ziceţi, o jucăm? Textul e o nimica toată... Oricum nu putem inventa ceva mai bun...
Kuzmin: N-ai zis nimic de piesă până acum...
Prişcepa: E ceva personal.
Safrâghina: Şi ce trebe să facem?
Prişcepa: Imediat, o secundă...

Se bagă în noptieră, foşneşte din hârtii, scoate o mapă din carton,o pune pe masă, dezleagă şireturile, scoate foile.

Prişcepa: Iat-o... "Santinela belgiană"... Haideţi să distribuim rolurile. Arkaşa, tu...
Kuzmin: E vreun june-prim?
Prişcepa: Nu, este Şeful Pazei. Tu, Antonina Nikolaevna, vei fi Johanna, o femeie decăzută... Nataşa, iar tu - Îngerul...
Kiricenko: (acoperindu-şi gura cu palma, speriată) Vai...
Prişcepa: Aşa deci. Acţiunea se petrece la Bruxelles. Noaptea Johanna descoperă în piaţă cadavrul unui bărbat... Apoi se apropie şeful pazei, apoi Îngerul. Nu sunt dialoguri, citeşte fiecare pe rând... Ăsta-i textul tău, ăsta al tău...

Prişcepa se culcă pe masă şi-şi încrucişează mâinile pe piept ca un răposat.

Prişcepa: Bruxelles. Noaptea. Trece prostituata Johanna, vede cadavrul unui bărbat frumos. Se opreşte, se lasă pe vine în faţa lui.
Safrâghina: (privind cu încordare textul) Ce bărbat frumos... Păcat că a murit... De la unul ca el n-aş fi luat bani... Da' unul ca el nici că s-ar fi încurcat cu mine, sigur e pictor sau chimist...
Prişcepa: Alchimist.
Safrâghina: Îhî... alchimist... Şi totuşi cât e de frumos... Ce păcat că nu l-am întâlnit mai devreme, nu l-aş fi lăsat să moară... I-aş fi curăţat retortele, i-aş fi şters de praf cărţile, i-aş fi făcut un copil... Eu... Am obosit. Lumea este o picătură din urina de dimineaţă în izmenele unui bătrân... Johanna adoarme... Cum, asta-i tot, Ghena?
Prişcepa: Culcă-te sub masă... Se apropie Şeful Strajei.

Safrâghina se bagă ascultătoare sub masă şi imită pe cineva adormit. Kuzmin, după ce tuşeşte, citeşte, mai artistic decât Safrâghina.

Kuzmin: Ce tablou înfricoşător, dar, la urma urmei ciuma bântuie pretutindeni... (se uită sub masă). Ce frumoasă e ea, nu seamănă cu femeile obişnuite... Iar eu numai din astea văd... şi prostituate... Ce păcat că nu am întâlnit-o mai devreme, aş fi apărat-o de moarte... Am obosit atât de tare, să mă culc puţin lângă ea... Într-adevăr, lumea noastră e un bordel fără felinare. (se bagă sub masă) Nicolaevna, dă-te...
Prişcepa: Apare Îngerul...
Kiricenko: Da' cum apare?
Prişcepa: Mişcă frumos din aripi...

Kiricenko se învârte în cercuri şi dă din mâini.

Prişcepa: Acum citeşte...
Kiricenko: (îşi pune ochelarii, citeşte) Bucură-te, Bruxelles al nopţii... Două inimi s-au contopit într-un sigur organ indestructibil... Dar tu de ce te-ai tolănit aici cadavrule?
Prişcepa: (pe dinafară) Ce fericire e să putrezeşti spre-a oamenilor bucurie. Morală nu există, în foc va fi a noastră agonie... (se aşează pe masă) Dar ei de asta sunt străini... Bruxelles al nopţii, scuip pe-ale tale lumini... (scuipă) Gata... cortina.
Kuzmin: (iese de sub masă) Mişto, Ghena!
Kiricenko: Şi mie mi-a plăcut.
Kuzmin: Johanna Nikolaevna, hai, ieşi de-acolo...
Safrâghina: (iese în patru labe) Şi după aia ce-a mai fost?
Prişcepa: A fost viaţa...
Safrâghina: Adică s-au trezit şi s-au căsătorit?
Kuzmin: Dimpotrivă.
Safrâghina: Şi la noi a fost un caz asemănător: Kolia al Tatiankăi era paznic la "Detski Mir", s-a încurcat c-o vânzătoare, iar ea s-a dovedit aşa o javră...
Prişcepa: (sărind de pe masă) Copii, învăţaţi rolurile pe dinafară... (se apropie de fereastră, îşi aprinde o ţigară)

Safrâghina şi Kiricenko se instalează în paturi şi-şi citesc foile. Kuzmin se apropie de Prişcepa.

Kuzmin: Bruxelles noaptea... Tu pe unde ai fost, în străinătate?
Prişcepa: În Polonia şi Ungaria. Dar tu?
Kuzmin: Nicăieri. Numai la Lvov, la un simpozion, în şaptezeci şi patru... Mi-a plăcut - e un loc frumos, fetele de acolo sunt aşa... deosebite. De dimineaţă mă semnam şi până seara umblam prin oraş... Mă întorc acasă, iar nevastă-mea cică: "sărăcuţule, ai slăbit, întinde-te puţin, acuşi îţi fac un borşuleţ", mă trântesc în pat, închid ochii şi văd Lvovul, străzile, fetele... peste o săptămână, tot mâncând borşuleţ, m-am vindecat...
Prişcepa: Doamne, cât de mult urăsc totul...
Kuzmin: Ei, poftim...
Prişcepa: Uită-te şi tu ce bătrână e lumea - pământul e străvechi, cerul e şi mai străvechi, iar ăştia... tinerii umblă pe el, ca la ei acasă...
Kuzmin: Păi chiar sunt la ei acasă.
Prişcepa: Şi atunci noi unde suntem?

Montări în România:
2005, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, spectacol-lectură.