Roger

E toamnă. Acum două ore am pornit din oraș. Într-o căruță. Pe un drum ce urcă printre pini și cedri. Muzica mierlelor și a ciocârliilor acompaniază tropotul cailor ce merg la trap prin colbul drumului. Mda, totul e frumos dar în mine-i încă iarnă. Ne oprim într-un loc deschis ca-n palmă.

Când am căutat locul pe hartă am crezut că-i vorba de un sat. Sunt doar două clădiri gemene din cărămidă. Proaspăt văruite în alb. Sunt ridicate pe câte un piedestal de beton. Laturile sunt cadrate de butuci din lemn brut tăiat. Au aspectul unor cabane. Obloanele din leațuri băițuite de la ferestre sunt larg desfăcute. În geamuri se reflectă relieful colinar, cu pante line, din depresiune. Pe unul din dealuri într-un rest de pădure e o prisacă cu stupi viu colorați. Deși îi amiază iarba-i încă umedă. M-am pierdut?
"Iată-te!", se amestecă o voce cu zgomotul ușii de lemn ce se deschide la una dintre clădiri.

În cadrul ei, neschimbat în ani, stă Doctorul. Fac ochii mari. Mă invită să-l urmez și intrăm într-o cameră cu mobilier auster. Trabucul din scrumieră trimite spre tavan un firicel ondulat, dulceag vanilat. 'Ia loc". O invitație binevenită. Aproape mă prăbușesc în scaunul cu brațe și spătar. O adevărată surpriză. Neplăcută. Corpul se relaxează în timp ce mintea tot nu vrea să se adune. Încerc să-mi ascund uimirea dând mecanic din cap la fiecare vorbă ce o spune. Derulez cu repeziciune filme din amintiri. Cele în care își umezea des buzele și cu capul fixat în gâtul brăzdat de riduri orizontale făcea gargară cu cuvinte și-ntr-un târziu le lăsa într-un șuierat șerpesc să alunece către mine. Cât îmi era de nesuferit!
"Ți-am văzut numele în ziar. Cauți de lucru. Fiind înrudiți doresc să te ajut oferindu-ți spațiu de cazare plus trei mese pe zi. Munca ta ar fi să-l însoțești pe Roger în plimbările zilnice. Să-i vorbești."

Nu-l plăcusem pe omul ăsta niciodată dar la numele de Roger, am început să mă adun.
"Roger?".
"Da, fiul meu, soțul tău, este paralizat și afazic".

Coloana mi-a devenit supraîncărcată și-am evaluat rapid dacă nu cumva mie îmi este necesară prezența unui ajutor. Să fug? Așa cum am fugit de fiecare dată? Întinde către mine un cec. Mâna osoasă cu pete maronii îmi pare o gheară ce vrea să mă înhațe. Și reușește. Suma propusă m-a năucit.
"Accept" - zic.
"Atunci Ellen, de mâine începi".

Părăsesc biroul fără o vorbă. Este prima dată când îmi pronunță numele. Fără pic de ironie, clar. În trecut eram doar "fetițo", spus pe un ton de sus, satisfăcut că mă umilea. La noapte voi avea timp să procesez tot ce se întâmplă. Ce-mi dă avânt este oferta neașteptat de generoasă și, cel mai important, acum Roger este inofensiv.

Mă îndrept către a doua clădire intuind că-i pentru personal. Un hol lung. La fiecare capăt stau de strajă câte o ușă din brad, baia și bucătăria. Opuse ușii pe care am intrat, trei uși masive din cedru. Pereții sunt acoperiți cu o perdea vegetală formată din mentă curgătoare plantată în jardiniere. Un aer curat, mânăstiresc. Din bucătărie ies Kate și Tom. Mă salută cu amabilitatea omului simplu, dar cu ochii tot în pământ. Kate e bucătăreasă, Tom are grijă de case, aprovizionare și mă vor ajuta. În timpul liber joacă Remmy, asta făceau când am sosit. Primesc o cameră. Voi locui cu ei în clădire.

Scot sticla cu gin din rucsac și mă duc la bucătărie pentru o vorbă. Trag o dușcă direct din sticlă. Prea tare m-a lovit surpriza. Îmi trebuie un tranchilizant. Abia apoi cer trei pahare. Am multe de întrebat. Tom doar dă aprobator din cap la ce-mi povestește Kate.

Nu demult, în timpul unui rapel ce-l făcea pe o stâncă din apropiere, Roger a căzut, s-a lovit la coloană și la cap. A scăpat cu viață, dar imobilizat în scaun cu rotile și fără cuvinte. Doctorul a decis să cumpere cele două case și l-a adus aici. Peste zi practică la clinica din oraș. Deci, chiar are nevoie de mine.
"Dar unde-i Roger?" - întreb.
"În cealaltă casă. Noaptea Doctorul are grija de el. Mâine îl poți vedea."

Prea se privesc cu subînțelesuri. Prin câteva luciri ce mi-au rămas bănuiesc că sunt cam beată. Mă retrag în camera mea. Durerea de care m-am lovit e și ea aici, și țipă. Gheața din mine se topește și-n amurgul ce sângerează pe geam mă atinge umbra trecutului.

Încă amețită las câteva hohote de râs să se rostogolească înfundat în mine. Am cutreierat tot pământul ca să ajung aici? Lângă Roger? De ce fugi nu scapi, se zice. Asta-mi vine-n minte, dar eu nu cred în așa nebunii. Să fie și asta una dintre surprizele ce parcă cu râvnă le caut? Colecția mea de situații extreme părea completă. Nu-i așa. Și Doctorul? Oamenii nu se schimbă. Atunci ce s-a schimbat? Sigur, eu nu. Am să fug și de aici. Să-mi fac un plin de bani. O să pice bine. Nu-mi simt corpul. Parcă aș fi una cu patul. Capul îmi zvâcnește și se revarsă din el torente de gânduri. Furtuna le revarsă în oceanul cu amintiri.

În noaptea când am alergat în curte, goală, printre fulgere ce luminau vișinii sălbatici cu crengile lor subțiri și ploaia-mi șiroia pe față pe sâni răcorindu-mi pulpele am știut că am ceva de spus, dar nu pot. Roger adăpostit în prag doar privea, pierdut. A doua zi am fugit. I-am lăsat scris pe fața de masă din bucătărie câteva vorbe citite și asimilate de pe undeva. "Iubește-mă sau urăște-mă. Ambele sunt în favoarea mea... Dacă mă iubești voi fi mereu în inima ta. Dacă mă urăști voi fi mereu în mintea ta." Eram eroina unui film de groază, da-mi voiam replicile melodramatice. Ce naivă!

Mi-am găsit un loc în aulă de unde sorbeam discursurile filozofice ale profesorului imberb. O anonimă pierdută printre trupuri furând atingeri întâmplătoare. Mitul Peșterii lui Platon îl experimentasem în propria viață, lanțuri am rupt și-am ieșit afară din umbre. Și m-a găsit. Era cu tatăl lui, Doctorul. Am coborât împreună Colina Universității. M-a dus la casa noastră. Noaptea aia am stat trează tremurând de frică și furie lângă somnul lui blând. Mereu păcălită, mereu fără a vorbi, fără a-l interesa ce simt. Rămasă la mila vântului, iar am fugit. Mă ridicam lin. Alteori turbulent, mă duceam pe note muzicale până la astre să le sărut. Și revenind mereu mă pomeneam cu Roger, cu un surâs înduioșător, de la care-mi venea să vomit. Și Doctorul. "Ai să te distrugi fetițo!", sâsâia plin de venin. "Și ai să-l distrugi și pe el!", exclama profetic. "Să vă ia dracu, am să iubesc gratis orice, oricând! Dar pe voi nu. M-am săturat de dogme și morții voștri!", țipa în mine gândul ce nu puteam să-l spun. Și-am înconjurat pământul fugind, și-s aici. Ori chiar există soartă, ori eu umblu orbecăind!

Uși se deschid, uși se închid. Podeaua ce scârțăie sub tălpi goale tiptil lipăind, peretele în alb văruit căruia zorile îi dau o nuanță de rozaliu-gălbui mă înștiințează de trezirea casei. Kate și Tom sporovăiesc în bucătărie. Zgomotele se întețesc lângă ușa camerei mele. Metalice, clicuri, Tom spune "Nu uita de parapeți și pune frânele!". Prima rază de soare pătrunde sfioasă. Din bucătărie vin îmbieri ce-mi stârnesc stomacul. Cobor și eu dintre norii păzitori ai ușii cerului și intru în zi lăsând noaptea fără stele.

La 8 fix, ușa camerei se deschide și Roger așezat în căruciorul cu rotile împins de Tom își face apariția. Kate aduce o tavă cu ouă moi, pâine prăjită și miere de albine. "Bună dimineața, Ellen, ai cearcăne, precis nu ai dormit", observă Kate. Așezată pe marginea scaunului îmi duc paharul cu pai la buze. Ceai de sunătoare. Dau ochii peste cap. Îmi face un pic scârbă gustul ceaiului amestecat cu mirosul decorului. "Ellen, te rog sa-mi spui dacă ceva nu-ți place din ce gătesc! Îți pot pregăti oricând altceva". Nu-i spun.

Camera se umple cu mireasma lemnului de cedru când deschid ușa dulapului de haine. Mai bună terapie decât asta nu-mi trebuie. Deși ar trebui să fiu atentă cum îl hrănește Kate pe Roger, îmi fac de lucru cu hainele. Kate se pare că înțelege cum stau lucrurile și-mi face semn din cap înțelegătoare. "Mâine, mâine Ellen o să începi lucrul!" Îi zâmbesc cu ochii ca un mulțumesc.

Într-un costum de trening roșu, bascheți gri, păr împletit în cozi și acoperit cu o șapcă de baseball roșie mă strecor afară din casă cu un aer vinovat. Intenționez să intru în biroul Doctorului. Ca noroc nu-i nimeni și pot cotrobăi. Și chiar găsesc un manual despre afazie. L-am arestat.

Kate i-a spălat dinții lui Robert, iar Tom îl coboară pe rampă până în curte și-l lasă să se îmbăieze în soarele dimineții. Eu intru la baie. Mă așez pe capacul toaletei și răsfoiesc în grabă. În mare m-am documentat. Încă nu l-am privit pe Roger în față.

Kate taie varză roșie și fredonează încetișor. E îmbujorată.
"Kate, tu ce știi, Roger are probleme și cu capul? E nebun?" - întreb precaută.
"Fii serioasă, n-are nici pe naiba! Nu scoate nici un mâc că-i încăpățânat. Aude, vede și înțelege tot ce-i spui. Cred că-n suflet e războiul lui."

Îi văd ceafa deasupra căruciorului de aici de la fereastră.
"L-ai văzut răzând sau plângând vreodată?" - întreb lărgind aria curiozității.
"Ellen, omul ăsta are fața înțepenită mai rău ca Sfinxul. Doar ochii ce-i mai sclipesc câteodată drăcește, rar, da' urât".

Torn pentru amândouă câte un păhărel cu gin.
"Doctorul este foarte fericit că te-a găsit, asta ca să știi!" - mai spune Kate în timp ce mă îndepărtez.
Păi atunci, asta e! En garde, Roger!

Mă îndrept către cărucior, calc pe umbra lui Roger. Este cu spatele spre mine. Deblochez frâna, apuc mânerele și pornim către valea ce se întinde între noi și pădurea de cedri. Câteva tufișuri bogate în porumbe mă fac să mă răzgândesc și împing căruciorul după ele. Perfect. Cei din casă nu mai pot fi cu ochii pe noi. Mă așez în fața lui și abia acum îl privesc, îl studiez. Același. Fața cu trăsături ce se vor calme, nas drept, un pic alungit, fruntea înaltă. Găvanele ochilor adâncite. Sprâncenele în V, groase și stufoase îi adăpostesc ochii căprui rotunzi și mici. Părul gălbui pal scurt, militar. Gura cărnoasă, lacomă, bărbia îngustă. Îmi înfig ochii în ochii lui cei mici, rotunzi și galbeni, în timp ce sângele-mi o ia razna pulsând în ritm sălbatic ca bătăile în tobe africane. Inima-i deja pradă șerpilor veninoși. Ne duelăm în priviri doar că eu mă simt schimonosită iar fața lui e impasibilă. Corpul musculos, masiv, liniștit.

Mă sufoc la gândul că nici o persoană cu scaun la cap nu s-ar fi angajat să aibă grijă sau nici măcar să fie în preajma lui Roger, dacă ar fi știut cum este. Și tocmai eu sunt aici. Da, este încă soțul meu, la naiba. Cred că acum m-am lăcomit.

În costumul ăsta ocru auriu parcă-i o portocală. Îi trag o palmă. Un șut în gleznă. Învârt căruțul cu el până amețesc, dar nu renunț. Și-nvârt căruțul doar ca să îi observ vreun rictus de frică, de spaimă, de nervi. Nimic. Nu-s atentă și-n rotația indusă, căruțul se răstoarnă trântindu-mă. Glezna mă doare, osul e lovit. Și am căzut.

Cu urechea pe pământ, ascult cum se înfoaie semințele și cum firele de iarbă paralele cu ochii mei se agită la moșit. Aud în cap cum se țipă durerea. Câteva flori micuțe galbene se zbat pe jumătate strivite de obrazul meu. Albastrul orizontului pare o fâșie limitată, în timp ce un gândăcel exersează pe clapele genelor. Fericită, acumulez tot ce mișcă. Intrăm în cel mai adânc miez fără a ne poseda. Universalul se revarsă în mine prin muzica ce-mi susură în urechi. Și dintr-o dată o umbră. Chipul lui Roger. Întins cu burta pe pământ capul întors către mine, ochii fixați în ochii mei. "Ellen? Mă auzi? Sunt aici." N-am putere să mă ridic. Roger deja-i în picioare. Mă răstoarnă pe spate. Cu gesturi febrile scoate din buzunarul hainei un șobolan mort plin cu sânge și mi-l pune pe piept. Își începe ritualul necrofil. Și mă doare piciorul și nu pot să fug.