Ceapa mă-sii

Dintotdeauna visase momentul ăla. Când cei mai mulți se agață cu disperare de anii tinereții și preferă să creadă că bătrânețea e ceva ce li se întâmplă doar altora, Elvira se gândea la pensie. Nu, nu la suma lunară primită pentru că a muncit o viață, ci la perioada aceea când nu va mai avea serviciu și va putea să se bucure liniștită, fără s-o judece nimeni pentru asta, la zile după zile de trezit când o să vrea și, mai ales, dormit când o să aibă chef, la un apartament doar pentru ea, cu o cameră-bibliotecă pentru munții de cărți necitite care i se vor fi strâns până atunci, la fotoliul înflorat pe care să-l poată trage unde vrea în cameră... sau poate un fotoliu și-o canapea? Oricum, să aibă o măsuță în apropiere, să-și poată așeza pe ea ce băutură o să vrea ea atunci, să citească și s-o lase lumea în pace.

Începuse căutarea imediat ce i s-a aprobat cererea de pensionare. Lucrase în armată. A avut o viață bună acolo și, uite, bună avea să-i fie și când scăpa de serviciu: era încă tânără și nici pensia nu urma să fie cea mai mică. S-a mutat în blocul ăsta după un an și ceva de căutat apartamente. N-a fost ea niciodată una care să se decidă repede, iar în cazul de față era vorba de planuri de durată, plus de o căruță de bani. Când a venit cu agentul imobiliar să vadă ce și cum, a ajuns pe aleea din fața blocului și a simțit că, de data asta, ar putea ieși ceva. Blocurile erau vechi, dar bune, solide, cu grădinile și aleile dintre ele suficient de mari cât să nu vezi în casele de peste drum, dar suficient de pline cât să nu se mai construiască nimic. În scară mirosea a ciorbă de perișoare și a parfum bărbătesc. Apartamentul era la parter - cum intrai în scară, făceai dreapta și nu la prima ușă, ci la a doua. Bifa multe criterii de-ale ei: nu chiar lângă intrare, nu lângă lift, trei camere și - ce a făcut-o să se hotărască - geamurile camerei mijlocii dădeau înspre grădină. Era iarnă acum, și tot se vedea afară verdele unui pin, dar la primăvară cum o să fie aici? "Biblioteca mea!" a șoptit Elvira, iar agentul imobiliar a tresărit:
- Cum? S-a întâmplat ceva?
- A, nu, nimic rău, a zis Elvira, zâmbindu-i pentru prima dată de când umblau după case.

Agentul tot încercase să-i intre în grații, dar Elvira doar l-a privit imperial și a tăcut. Fusese cam scârbă cu el, poate tocmai de-aia omul s-a aprins tot, când a văzut-o zâmbind. Au și ajuns repede în biroul lui, unde totul s-a consumat scurt, dar satisfăcător. El - oarecum trecut, ea - la fel, dar plini de zvâc amândoi, se părea. Chiar dacă pielea canapelei din birou o ciupise de fund pe Elvira și o durea șoldul stâng, futaiul fusese onorabil și dusese și la scăderea pe loc a comisionului pe care i l-ar fi datorat agentului imobiliar. Ah, încă mă pricep, și papagalii încă-s papagali! și-a spus, și a zâmbit pentru a doua oară în ziua aceea.

***
Elvira stă pe canapeaua din bibliotecă, mănâncă sărățele direct din pungă și citește. E miercuri, trecut de amiază, și ea face ce vrea, exact cum a visat. Are apartament și-n apartament o cameră care e bibliotecă, îmbrăcată în rafturi pline de cărți, și-n bibliotecă mai are o canapea și un fotoliu înflorate, cu o măsuță între ele, pe care azi stau trei căni și un măr roșu pe jumătate mâncat. Dinspre una dintre căni încă vine miros de cafea. Elvira reușește să mai scurgă o gură de lichid din ea, restul e zaț. Aranjatul apartamentului a fost o poveste cam stresantă și prăfoasă, a mai implicat vreo câteva futaiuri pe ici-pe colo, să fie primite, că le-au prins bine tuturor. Deja de vreo trei luni are totul aranjat în casă, loc de parcare rezolvat cu Primăria, limite trasate vecinilor, care au priceput repede că nu se vor vizita cu ea. Cum între timp s-a făcut primăvară, a început să-și aranjeze și grădina. O consideră a ei și gata, că oricum nu se înghesuie nimeni să muncească bucata lată de pământ lutos dintre bloc și alee. Și-a plantat bulbi, tulpini și butași, o magnolie roz și, ca un cadou pentru că a lucrat atât, un strat de arpagic din care să-i iasă ceapă verde pe care s-o mănânce cu caș proaspăt sau cu ciorbă de fasole. Visa la stratul ăsta de ceapă din copilărie, când, de la etajul doi al orfelinatului în care stătea, îi vedea pe unii dintre vecini mergând să-și ia tot felul din grădină, de primăvara până târziu în toamnă, și voia și ea. Voia ceapa aia verde, brânza albă lângă care o așezau, masa de sub părul din grădină, spațiul pe care îl numeau acasă. A învățat devreme tot ce avea de făcut ca să își atingă scopul; deșteaptă și rece a fost mereu. Are și ceapa, și grădina, și biblioteca ei cu geam termopan rabatat acum, cu perdele fluturând și cu gratii, să nu îmbie în casă te miri ce golan.

Ceva o irită, totuși, pe Elvira. De vreo patru săptămâni, în apartamentul din stânga ei, chiar înspre ieșirea din scară, s-a mutat Bivolul. A bocănit și-a trosnit și-a bormașinat câteva zile, asta se poate înțelege, dar a terminat cu amenajarea casei și totuși în continuare face gălăgie. TV dat tare, radio, alarme de trezire care sună te miri când, jocuri zgomotoase pe calculator, vorbit la telefon sau la ce o vorbi pe speaker, împulit și drăcuit de se aude ziua prin fereastra deschisă și târziu în noapte prin pereții comuni. Bivolul probabil că lucrează de acasă, că prea e mereu acolo și nu pare să ducă lipsă de bani. "Măcar a fost în stare să facă ceva cu viața lui", murmură Elvira, care s-a ridicat și-și udă florile de pe pervaz. Aruncă o privire pe geam și îngheață: în grădină, în grădina ei, se întâmplă ceva abominabil: Bivolul și-a scos o masă și un scaun pliante, și-a adus laptopul, telefonul și o sticla de Pepsi de 2 litri, stă acolo și tastează de zor.

Elvira se sufocă de revoltă. Nu, nu, nu, nu, nu, repetă, în timp ce se învârte din bibliotecă în bucătărie și înapoi, unde se uită iar pe geam, sperând la ceva, o rezolvare, o dispariție. Bivolul e tot acolo, instalat comod, aparent lucrând. Măcar și-a pus masa și scaunul pe bucata de grădină în care e doar iarbă. Zece centimetri mai la stânga, îi turtea lalelele. Cinci centimetri mai la dreapta și ar fi nimerit fix în stratul din care ceapa creștea deja. Îl știe ea pe-ăsta, e o chestiune de timp până strică tot.

Câteva zile, Elvira se tot frământă și stă la pândă. Degeaba a vorbit cu administratorul blocului, că ăla, inutilul și țăranul, i-a zis că grădina e a tuturor din bloc și, dacă nu aduce dovezi că Bivolul strică ceva, măcar ordinea publică, nu are cum să-l pună să iasă din grădină, să zică mersi că nu s-au prins și alții, să vină și ei. Și ăsta, animalul cu biroul în grădină, nu face nici pâs, nu ca în casă, zici că știe că acum e pândit. Poate chiar știe, că, de câteva ori, s-a uitat spre geamul ei exact când Elvira îl privea de după perdea, ba a părut că a și fluturat din mână a salut.

Elvirei i s-a dus liniștea. Se trezește furioasă, adoarme furioasă. Pentru prima dată în viața ei, se simte bătrână, are cearcăne mari și parcă i s-au lăsat obrajii mai tare. Tot pentru prima dată de când se știe, nu prea reușește să citească. Cum poate un om să îi facă atât de rău, atât timp? De ce a trebuit să vină? Cum de a venit fix aici?

Mai merge în grădină când nu e Bivolul acolo. O inspectează. O mai sapă, o mai udă. Ca un făcut, atunci Bivolul nu apare niciodată.

Își tot imaginează cum să se răzbune sau măcar cum să-l facă să plece. N-a schimbat niciun cuvânt cu el, totuși. Nu vrea să-i audă vocea. A reușit să se țină la distanță de el, până azi.

***
Când se trezește Elvira - mai înspre 10, că adormise greu și somnul i-a fost frământat -, Bivolul este deja în grădină. Lăsat pe spate în scaun, are picioarele întinse sub masă și ar părea că picotește, cum stă așa, cu pălăria de paie trasă pe ochi, dacă nu i s-ar mișca bărbia. Femeia se uită mai bine și înțelege: Bivolul ronțăie niște frunze de ceapă.

Ăsta este momentul când Elvira își iese de tot din fire. Ea, care nu strigă și nu trântește niciodată, abia apucă să-și ia un halat peste pijamale și să-și pună pantofii sport în picioarele desculțe și iese din casă ca un uragan. Lasă ușa de la apartament deschisă, o aude pe cea de la bucătărie trântindu-se de la curent. Îmbrâncește ușa de la ieșirea din bloc. Îi trece prin cap, pentru un moment, că parcă deschide azi toate ușile niciodată deschise, dar n-are timp de filosofat, merge la luptă.

Bivolul a văzut-o venind. Rânjește și dă să se ridice, dar nu mai apucă. Elvira îl împinge cu toată puterea și-l răstoarnă cu tot cu scaun. Bărbatul încearcă să se prindă de masă. Nu face decât s-o tragă și pe-aia după el. Pică - om, pălărie, scaun, masă albă, laptop -, toate la dreapta. După o secundă de nedumerire, Bivolul începe să râdă. Stă în stratul de ceapă, cu laptopul în brațe, și râde cu lacrimi. Sau poate plânge cu râs, cine să-l știe, gândește Elvira, când îl aude:
- Nu te știam turbată. Ziceai tu că nu mai vrei s-auzi de mine, da' uite cum ne aduce viața la un loc!

Apoi, în timp ce se ridică, aplecat de spate ca de durere, privește mai bine înspre picioarele ei și rânjește.
- Vezi că ți-s dezlegate șireturile, mamă.

Când îl aude, Elvira vede roșu. Aerul dintre ea și dobitocul pe care îl născuse chiar ea s-a îngroșat cumva, a devenit un fluid cu dâre roșii împrăștiate în el, ca sângele de ciclu în apa din cadă. Nu-și mai vorbeau de o veșnicie, de când dihania se făcuse suficient de mare cât să se care de-acasă și să o lase să revină la starea ei de mamifer nefăcut să se înmulțească. Atunci, chiar când el o amenințase că pleacă, dacă ea se mai poartă de parcă îi e veșnic greață când îl vede ("Mamă, nu mai pot să stau în aceeași casă cu tine arătând așa. M-aș tot duce..."), Elvira îl măsurase cu silă din cap până-n picioare și îi spusese să înceteze cu "mamă", era un cuvânt hidos și ea nu se recunoaștea în apelativul acela.

Acum, la douăzeci de ani de când nu își mai spuseseră nimic, îi simte cuvântului ăstuia și tăișul, și amăreala. Ca o iarbă pe care încerci s-o ronțăi o dată, ca un tânăr prost ce te afli, și nu doar că aproape te otrăvești, ci îți mai și taie limba. Își știe absența, îi simte reproșul. Își amintește și frica animalică de atunci când l-a născut și se împotrivea durerii, știind că n-o să câștige, dar nevrând nici să îi iasă ceva prin vagin, nici să fie mama cuiva.

Elvira clipește de câteva ori, peste aerul roșiatic și peste amintiri. Tot ce simțise cu câteva clipe înainte i-a urcat în voce și îi împinge cuvintele afară, scuipate împreună cu picături de salivă:
- Prostu' naibii! Nu a fost de-ajuns că mi-ai stricat tinerețea, nuuu, tu îmi nenorocești și bătrânețea! La pensie, trebuia să-mi fie bine, mă, trebuia să scap de tine și să fac ce vreau eu. Nu te-am vrut niciodată, am știut eu de ce. Te urăsc, mă!

Dă să plece în bloc. Se oprește cât să-și tragă sufletul și să soarbă niște aer, apoi, cu jumătate de corp deja în scară, se mai întoarce o dată către el:
- Și mi-ai stricat și ceapa!