Bunica stă să moară. Mă roagă să îi pun pe deget inelul de tinichea de la Ion. Băiatul a iubit-o mult. Și ea l-a iubit. A renunțat la tot. Ea, cea mai frumoasă fată din sat, și-a nesocotit părinții și l-a luat pe sărăcan. După nici un an, Ion a fost luat pe front și la scurt timp a murit. Azi, și bunica moare. Pe mâna ei lucește inelul. Șoptește cu greu. Să nu mi-l scoți, maică, după ce mor. Când m-a lăsat Ionică eram tânără și frumoasă, acum sunt o hoașcă, dar mă va recunoaște după inel. Mult m-a mai așteptat.
Silvia Ștefan
Mă strânge. Fă-i ceva, are o prelungire la spate acolo. Sutienul? Aici, în văzul tuturor? N-am aer, îți zic. Mă sufoc. Tânărul se ridică de la masă și începu să tragă de fermoarul rochiei. Poate ai înghițit ceva, Silvi. Deschide ăla că leșin. Ceilalți clienți șușoteau, cu gurile astupate de mâini. Silvi se albăstrea. La fel și ospătarul care încurcase comenzile. La masa de lângă geam, alt tânăr scobea o brioșă. Iubi, aveam o surpriză pentru tine. Aici trebuia să fie, aici. Mușcă tu din cealaltă.
Clara Marinescu
Am întâlnit un scriitor. Ardea-n cuvinte convingător și m-a făcut a lui. Metafore-i curgeau pe limbă, de epitetele lui se mira întreaga lume. Mă făcuse personaj principal și mă fuduleam pe stradă ca o divă, deși lumea habar n-avea de mine. Până într-o zi, când îmi puse inelul pe deget. Nu am înțeles de ce, dar de atunci, omul meu s-a scuturat de metafore, epitete și alte figuri de stil și, din mare scriitor, l-am văzut așa cum era: un poetaș cu pretenții cât casa și fudulii cât gămălia inelului dăruit.
