Poveste cu final deschis

Atestat documentar pe la 1450, satul Grid se întinde la poalele munţilor Făgăraş, fiind ultimul, care închide, practic, un lanţ de sate, înglobat administrativ, alături de Veneţia de Sus şi Veneţia de Jos, în comuna Părău. Satul a avut, de-a lungul timpului, o dinamică culturală autentică, fapte susţinute şi de activitatea Societăţii "Tinerimea română", ca şi de construirea, în anul 1933, de către săteni, a unei săli de teatru (impropriu numit cămin cultural, clădirea fiind gîndită şi proiectată ca spaţiu de desfăşurare a actului scenic, cu toată "recuzita" specifică). Interesant de menţionat în acelaşi sens este păstrarea formelor arhaice de colinde, dramatizate, care se cîntau alternativ, pe echipe. Din toate acestea, azi, nu se mai întîmplă nimic. Dacă în anul 1859 statisticile indicau aproximativ 1100 de locuitori, iar în 1950, aproape 1760, în prezent satul nu numără mai mult de 400, în majoritate vîrstnici. Azi, gridanii trăiesc din amintiri... Şi totuşi... prin uşa întredeschisă a sălii de clasă se aud versuri din "Turcă"... Postmodernitatea se revendică de la tradiţie?!


Pe vremuri, a fost minunat...

Şcoala din Grid este o clădire mică, dar mîndră, în ciuda schelelor reci de metal care o împresoară, ştirbindu-i frumuseţea. Intrăm, făcîndu-ne loc printre saci de ciment şi moloz, şi încercăm să ajungem la o clasă din care răzbat glasuri de copii: "Taci, fiule, nu mai tîngui, / C-a trecut de miez de noapte / Şi s-or scula trei preoţi / Şi mi-or bate toaca-n cer....". În momentul în care întredeschidem uşa, 15 perechi de ochi curioşi se aţintesc asupra noastră! O mînă de copii vioi şi foarte curioşi repetă pentru serbarea de Crăciun. Sînt vizibil ruşinaţi de prezenţa noastră la mica lor reprezentaţie, dar doamna învăţătoare nu-i lasă să stea prea mult pe gînduri, căci timpul nu mai are răbdare...

Gheorghe Boeriu (68 de ani) ne povesteşte de "turca" din vremea lui. Pregătirile începeau cu aproape o săptămînă înainte de Crăciun. Turcaşii îşi alegeau "vătaful", "crîşmarul mare", "crîşmarul mic" şi cinci feciori "de rînd" şi închiriau o casă al cărei proprietar devenea "gazda turcii", unde se strîngeau să repete colindele şi să împodobească turca. "Aceasta era îmbrăcată într-o faţă de masă ţesută la război de care se prindeau baticuri şi panglici colorate, curele ţintuite şi peste 30 de clopoţei. Gătirea turcii lua mai mult de o săptămînă - feciorii se schimbau des, «manechinul» neputînd să stea înţepenit mai mult de două-trei ore. Se fixau coarnele şi între ele se înşirau peste o sută de inele şi se aranjau fălcile care, trase de sfori, se izbeau una de alta, bătînd după muzică." În seara de Ajun, turcaşii mergeau din casă în casă, întîi la mai-marii comunităţii (preot, învăţător, primar), apoi la ceilalţi săteni. "În casă intra mai întîi vătaful, cu o măciucă cu flori sculptate la preducea în mînă, apoi crîşmarul mare, crîşmarul mic şi ceilalţi feciori. Ultimii erau colindătorii care, împărţiţi în două echipe, îşi dădeau replică şi cîntau pe rînd, ca într-un dialog pe versuri şi muzică. În timp ce se cînta colinda, se juca turca. La sfîrşit, vătaful mulţumea gazdei cu vorbe meşteşugite şi tot alaiul pleca la casa următoare. Unul dintre tineri, numit «iapă», era de la început însărcinat să ia darurile de pe masă şi să le vîre în desagi - un colac mare, împletit, o bucată de carne şi bani («galbini»)." Interlocutorul nostru a ţinut să precizeze faptul că în anul 1942, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, s-a organizat un concurs pe tema obiceiurilor de Crăciun, prilej cu care turca din Grid a obţinut premiul I.

Valeria Cornea (83 de ani) - care a avut mult de suferit de pe urma "dosarului" de la Securitate al fratelui său, Gheorghe Urdea-Slătinaru, fruntaş luptător anticomunist, încadrat în grupul de Rezistenţă din munţii Făgăraş, activitate care s-a soldat cu ani grei de temniţă şi cu persecutarea întregii familii - ne povesteşte despre un alt obicei de Crăciun - furatul portiţei. "Dacă nu erai atent, rămîneai fără poartă! Mai ales dacă în casa respectivă locuia o fată, se fura portiţa şi se ascundea pe unde nu gîndeai. Pînă o găseai, stăteai fără!" Se mai furau şi alte obiecte din ogradă: car, plug cu rotile, diferite unelte. Gospodarul începea noul an căutîndu-şi prin sat acareturile. Viorica Urdea (72 de ani) îşi aminteşte cum, de Bobotează, se sfinţea apa din vale, din care sătenii păstrau tot anul şi o foloseau ca să îndepărteze farmecele, obicei care se păstrează şi azi. Victoria Coman (69 de ani) ne povesteşte despre "poteca iubirii": "Dacă doi îndrăgostiţi erau vecini, în noaptea de An Nou băiatul presăra grîu, paie sau fîn de la poarta fetei pînă la el, mărturisindu-şi astfel deschis iubirea". Pe vremuri - ne spune Valeria Urdea (86 de ani) - "oamenii se întîlneau de sărbători, petreceau şi aşteptau copiii cu Steaua, de Anul Nou. «Interpreţii» erau în număr de patru - împăratul Irod şi cei trei Crai de la Răsărit -, aveau săbii de carton învelite în hîrtie colorată, iar Steaua era făcută dintr-un ciur, îmbrăcat tot în hîrtie împodobită cu steluţe din poleială. Copiii se luau la întrecere care să aibă cea mai frumoasă stea, astfel încît «confecţionatul» se făcea pe ascuns şi lua destul timp".


Cu mască, fără mască...

Pe vremuri nu exista Crăciun fără spectacol. Teatrul a fost pentru sătenii din Grid propriul mod de exprimare spirituală, iar "nevoia de teatru" a constituit întotdeauna un subterfugiu. Dispoziţia gridanilor pentru "joc" este o trăsătură definitorie - ei pot produce spectacol instantaneu, transmiţînd bună-dispoziţie generală. Munca în echipă printr-o organizare perfectă, liber-consimţită, a stat la baza acestor proiecte teatrale asumate, "teatrul din Grid" devenind în timp o instanţă de "producţie teatrală" ce a asigurat longevitatea acestui fenomen. Memoria colectivă păstrează încă ecourile acestor iniţiative locale, de la teatrul popular, la piese scrise de săteni, pînă la teatrul cult. Această emulaţie era susţinută şi de studenţii sosiţi "acasă" în vacanţă, care au preluat exemplul părinţilor, continuînd tradiţia. Mai pot depune mărturie cei care au jucat odinioară într-o piesă de Molière, în Năpasta şi O scrisoare pierdută de Caragiale, în Steaua fără nume, sau Tache, Ianke şi Cadîr. Sătenii au "pus în scenă", "poate nu la fel de bine ca artiştii de Bucureşti, dar cu la fel de mult suflet" multe titluri, dar "asta se întîmpla pe vremuri, nu-mi mai amintesc foarte bine toate piesele" - ne mărturiseşte Dorina Boeriu (66 de ani). N-a uitat însă - şi ne povesteşte în detaliu - "patima" pe care teatrul o năştea în sufletele "actorilor": "Cînd am jucat Molière, mai că m-am certat cu colegele mele care erau mai şcolite - ele făcuseră şi liceul, eu am numa' opt clase. Am fost aleasă să joc în rolul soţiei personajului principal, lucru cu care ele nu au fost de acord, fiind fete cu şcoală. Acest fapt a provocat oarecari nemulţumiri, dar piesa a fost o reuşită, pe scenă ne simţeam bine împreună." Toţi "actorii" erau prieteni şi munceau "pe brînci" pentru a nu-şi dezamăgi spectatorii.

Pe vremuri toţi sătenii mergeau la biserică în ziua de Crăciun. După ce se terminau petrecerile, nu exista ca oamenii să nu meargă la slujbă, oricît de răguşiţi sau de obosiţi ar fi fost. Părintele Ştefan Bodoran (33 de ani), parohul bisericii greco-catolice din Grid, ne povesteşte că în sat niciodată nu au fost conflicte între greco-catolici şi ortodocşi - de ziua Crucii sau de Bobotează, cei doi preoţi slujeau împreună -, iar mersul la biserică de Crăciun era respectat cu sfinţenie, sătenii împărţindu-se între cele două lăcaşe unde se oficia slujba în acelaşi timp. Acest lucru se respectă şi astăzi. După Revoluţie s-a reconstruit în sat biserica greco-catolică, iar "tranziţia" spre noua stare de fapt nu a produs nici un fel de convulsii sociale. "Dna învăţătoare Claudia Urdea a făcut un gest minunat acum cîtva timp şi a venit cu toţi copiii în biserica noastră. După slujbă, a ţinut şi dînsa o cuvîntare, le-a spus copiilor un lucru extrem de frumos: «Poate sînt printre voi copii care ar vrea să vină şi la această biserică. Poate că părinţii unora dintre voi sînt adepţi ai acestei Biserici. Vreau să înţelegeţi că nu sînt diferenţe între cele două Biserici şi că nu trebuie să vă feriţi de nici una dintre ele.»"

Andrei Boeriu (85 de ani) a făcut armată patru ani şi trei luni şi un an şi jumătate pe front - a fost agent de legătură, cu cal: "Eu nu mai văzusem cai decît la trăsuri, în Bucureşti, şi am vrut să refuz, dar cînd am primit ordin scris, nu am avut de ales şi a trebuit să accept şi să învăţ să călăresc!". Cînd îl întrebăm de tradiţii, oftează adînc, îşi propteşte bărbia în podul palmei şi face o pauză lungă: "Ce frumos era odată! Şi cîte jocuri şi tradiţii! Acum, stai în casă şi te uiţi la televizor - cea mai mare distracţie! Dacă este program de Revelion, te uiţi, dar nu-ţi prea place ce vezi. Pe vremuri Gridul era un sat vesel, acum... este pustiu..." Privim în jur şi nu vedem pe nimeni. Uliţele sînt pustii şi un "mohorît" inexplicabil te apasă. Parcă nici urme de paşi nu prea sînt în noroiul de pe drum sau poate că ceaţa groasă ne joacă feste... Doar cîteva urme de copită. Poate că nici vite nu mai sînt în sat...


Tradiţiile şi globalizarea

Nicolae Mihăilă (67 de ani), patronul motelului "Roata Norocului", ridicat la intrarea în sat - o clădire cu mult bun-gust, singura de acest fel din zonă, care, în ciuda modernităţii, nu are nimic strident, ci se armonizează perfect cu spiritul locului) ne confirmă bănuielile şi ne spune că în zonă nu sînt mari ferme de animale, iar pămîntul nu este rodnic. "Nu mai rentează să lucrezi pămîntul. Oamenii nu mai au resurse materiale pentru tipul acesta de agricultură. Motorina este 35.000, iar 1 kg de grîu, 3200, deci nu mai rentează. Ca să poţi cumpăra 1 litru de motorină, trebuie să vinzi peste 11 kg de grîu! Cei care se mai încumetă acum să muncească astfel pămîntul nu-şi pun problema că vor ieşi în pierdere. Cu siguranţă că, mai devreme sau mai tîrziu, concurenţa se va instaura şi aici, şi rezultatele vor fi altele. Despre tradiţii...? Nu ştiu ce să spun. În acest sat, globalizarea le va grăbi sfîrşitul, sau poate nu, poate se vor naşte altele..."

Aşa cum ne-au mărturisit sătenii, aşteptările lor legate de Uniunea Europeană vizează latura strict administrativă şi infrastructura, cu teamă însă, mărturisită, faţă de eventualele schimbări bruşte, dictate birocratic de la "centru", fără o cunoaştere prealabilă a specificului şi a dificultăţilor zonei. Pînă atunci însă tradiţiile, sătule de atîta "suferinţă", vor fi murit poate de mult...

Am selectat cîteva replici din piesa pe care gridanii au pregătit-o pentru Crăciunul 2006. Personajele noastre încă îşi caută autorul: "Vrem ca satul ăsta să nu moară."; "Am vrea să ştie cineva de noi."; "Ce s-a întîmplat aici poate constitui subiect pentru o teză de licenţă." (Marcel Didă, ing. silvic, 45 de ani); "Orice-o fi, eu nu plec de-aici, îmi duc copiii la şcoală în Făgăraş, le fac un viitor, dar nu plec din sat." (Vicenţiu Popa, tehnician veterinar, 32 de ani); "Încercăm să includem satul într-un program UNESCO de conservare a arhitecturii tradiţionale." (N.M., ing. constructor, expert), etc. etc. Este piesa pe care sătenii au repetat-o timp de 45 de ani, zi de zi, şi care va fi cu siguranţă "o reuşită"...

Vă aşteptăm la premieră. Intrarea liberă.


(Articol preluat din Dilema Veche, decembrie 2006)